LOADING

Type to search

Liturghia – infuzia de viata veşnica. Interviu cu părintele ieromonah Dionisie de la Mănăstirea Albac

Liturghia – infuzia de viata veşnica. Interviu cu părintele ieromonah Dionisie de la Mănăstirea Albac

Share

– continuare din numărul trecut –

 

Dragostea părintelui Dionisie pentru Sfânta Liturghiei a început din momentul în care a înţeles că, de fapt, nu înţelege nimic din slujbă. Erau vremurile în care părintele era un tânăr ce mergea duminica la Liturghie şi îşi spunea propriile rugăciuni tot timpul slujbei. Odată ce şi-a pus întrebarea „ce se întâmplă de fapt la Liturghie?”, viaţa lui s-a schimbat. În timp a înţeles că Liturghia este miezul vieţii creştine. A trăit şi minunile Liturghiei, cum a fost cea a convertirii, şi apoi botezului unui belgian (povestită în numărul trecut al revistei) în urma participării acestuia la slujbă şi a dorinţei lui de a primi şi el „ce primesc toţi din linguriţă”.

 

 

Aş vrea să citez din Liturghier o rugăciune care nu se aude, pe care o spunem în taină noi, preoţii. Eu am încercat în catehezele acestea liturgice, de explicare a Liturghiei, să citesc şi oamenilor rugăciunile de taină. Mai mult, să ştiţi că am observat că uneori şi citirea rugăciunii de taină cu voce tare poate fi o cateheză. Şi m-am bucurat tare mult că la Lăzeşti oamenii au ştiut că Amin-ul este al lor.

Aminul de la Prefacere.

Da. Şi am avut aşa o bucurie că săptămâna trecută a venit o doamnă din Lăzeşti, o femeie simplă, cu nişte probleme destul de grele, şi când spuneam rugăciunea, dacă spuneau maicile „Amin” şi ea spunea „Amin, Amin”, după ce spuneam noi ceva, pecetluia cu „Amin”. Iată esenţa Sfintei Liturghii şi esenţa vieţii noastre.

„Şi fă, adică Pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău”. „Amin”, spun credincioşii. „Iar ceea ce este în potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău”. „Amin”, spun credincioşii. Cum să le facă, cum să schimbi pâinea? Nu se poate schimba prin niciun procedeu ştiinţific. Ci doar prin: „prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Şi oamenii spun: „Amin. Amin. Amin”. Dar de ce să le prefacă? Şi se continuă rugăciunea. „Pentru ca să fie celor care se împărtăşesc spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăţiei Tale, spre moştenirea vieţii celei veşnice, nu spre judecată sau spre osândă.” Iată, am enumerat câteva din foloasele împărtăşirii sau pentru ce ne împărtăşim.

Şi de multe ori le spun şi maicilor în sinaxe că nu întâmplător primul lucru care se spune celor care se împărtăşesc este „spre trezvie”, nu spre trezire, cum este scris greşit. Trezvia este una, trezirea este alta; trezvia, în termeni filocalici, înseamnă o anumită atenţie. Părintele Stăniloae spunea că pierderea atenţiei a fost lucrul cel mai grav de care a suferit omul prin neascultare. Am avut ocazia să întâlnesc oameni sfinţi. Era un pustnic prin Munţii Tarcăului care a venit şi la Lăzeşti şi aici la noi la mănăstire, a murit acum, Dumnezeu să-l odihnească. Am văzut un articol frumos despre el  şi în „Lumea monahilor”, părintele Gheorghe îl chema. Părintele acesta avea o atenţie, o trezvie cum extrem de rar vezi. Şi părintele ne spunea că dacă ai atenţie, dacă ai trezvie, poţi să auzi glasul lui Dumnezeu. Noi întotdeauna ne întrebăm: păi da, dar de unde să ştiu eu care e voia lui Dumnezeu. Ei, dacă am avea trezvie, atenţie, am şti care este glasul lui Dumnezeu care ne spune nu fă aia sau fă aia.

Deci, în primul rând împărtăşania ne poate da trezvie, atenţie, şi crescând atenţia nu mai judecăm. Îmi dau seama că ceea ce spun acum este o bârfă şi nu o mai spun, îmi dau seama că ceea ce vreau să fac acum te-ar deranja pe tine şi pentru că te iubesc şi nu vreau să te deranjeze, nu mai fac. Aceasta înseamnă trezvia, atenţia. Şi după aceea urmează iertarea păcatelor. „Spală Doamne păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici în Cinstitul şi Scumpul Tău Sânge.” Se spală păcatele în Sângele lui Hristos. După aceea, spre plinirea Împărăţiei cerurilor. Eu sunt un mădular din Împărăţia cerului, fără mine Împărăţia cerului nu este plină. Or, prin împărtăşire cu Hristos Împărăţia cerului este în mine. „Iată, Eu stau la uşă şi bat, cel ce va auzi glasul Meu, va deschide şi voi intra cu Tatăl Meu şi ne vom face în el sălaş.” În noi îşi face sălaş Domnul, şi atunci ne rugăm să moştenim viaţa veşnică. În Liturghie, prin Împărtăşanie ni se face o infuzie de viaţă veşnică, începem să ne înveşnicim cu fiecare Liturghie, cu fiecare împărtăşanie.

„Nu spre osândă”, pentru că pot să mă împărtăşesc şi spre osândă; şi pentru aceasta trebuie sa fiu foarte atent cum vin şi cum primesc Sfânta Împătăşanie. „Cred că ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”, aşa ne sfătuiesc Părinţii să mergem la împărtăşanie. Dacă te gândeşti că nu sunt eu cel dintâi dintre păcătoşi, că este acesta de lângă mine sau acesta din spatele meu sau acesta din faţa mea, că eu am postit, că eu m-am rugat, că eu mi-am făcut canonul şi că sunt vrednic acum după patruzeci de zile de post, atunci ne împărtăşim spre osândă. Să ne gândim că sf. Pavel, apostolul neamurilor, când spunea că este cel dintâi dintre păcătoşi, nu spunea aceste cuvinte doar aşa teoretic, cu o falsă smerenie, ci el chiar se simţea cel dintâi dintre păcătoşi. Şi atunci şi noi trebuie să ne simţim cei dintâi dintre păcătoşi. Şi atunci dacă sunt cel dintâi dintre păcătoşi, mă rog lui Hristos să nu fie împărtăşania aceasta spre osândă, ci spre iertarea păcatelor şi spre moştenirea vieţii celei veşnice.

Duhul care înveşniceşte

Părintele Stăniloae are o notă foarte frumoasă în Filocalia 8, la Sfântul Calist, unde vorbeşte despre primirea Sfintelor Taine. „Ceea ce primim prin Sfânta Împărtăşanie în mod deosebit, spune părintele Stăniloae, este Duhul Dumnezeiesc spre împărtăşirea Duhului Celui Sfânt. Ştim de la Sfântul Serafim de Sarov, care spune că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. De ce? Duhul Sfânt este sfinţitorul vieţii. Este dătătorul de viaţă, nu întâmplător ne rugăm în «Împărate ceresc» cu aceste cuvinte; este Duhul Dumnezeiesc, Cel ce întăreşte sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii şi unifică făptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet şi din suflet trece în trup, căci în suflet sunt rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului; sufletul nostru devine pnevmatic, se întăreşte în ceea ce are superior naturii şi poate pnevmatiza, înduhovnici sau îndumnezei şi trupul. Sufletul dobândeşte astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subţiere a trupului. Unirea între suflet şi trup devine tot mai adâncă în Trupul lui Hristos, pe care Duhul Dumnezeiesc l-a înduhovnicit, l-a subţiat, l-a îndumnezeit prin pogorârea Duhului Sfânt peste Pâine şi Vin. Apoi prin împărtăşirea cu El se începe depăşirea dualităţii funcţionale în cei ce se împărtăşesc des şi cu conştiinţa curată. Prin aceasta sufletul adus în unirea cu Dumnezeu va putea trăi în veci şi va da în parte şi trupului tărie să copleşească procesele naturale, încă în lumea aceasta. Iar prin întărirea rădăcinilor lui raţionale şi sensibile în suflet, va putea ca sufletul să învie trupul în care a stat, la o viaţă nesupusă descompunerii la sfârşitul lumii”. Şi spune părintele Stăniloae că din acest motiv nu putrezesc sfinţii, din acest motiv avem Sfintele Moaşte. Pentru că au pe Duhul Sfânt în ele. Deci îndumnezeindu-se sufletul se îndumnezeieşte şi trupul, înduhovnicindu-se sufletul, se înduhovniceşte şi trupul. Căpătând putere de înviere, sufletul îşi înviază trupul în care a stat. Bineînţeles că nu de la sine, ci prin Dumnezeu, Dumnezeu este Cel care îndumnezeieşte.

Deci esenţialul Liturghiei este împărtăşirea, iar aceasta nu este neapărat legată de spovedanie, dar  spovedania trebuie s-o facem cât mai des, de fiecare dată când ne simţim sufletul încărcat, când simţim că, pe undeva, conştiinţa ne apasă.

Sper ca aceste lucruri să le înţeleagă şi credincioşii, dar să le înţelegem şi noi ca păstori, pentru că este şi de datoria noastră ca preoţi să înţelegem. Pentru că nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată, dar credinciosul pe care-l spovedeşti şi-i dai dezlegare să se împărtăşească, te trezeşti că vine sâmbătă şi spune: „Părinte, nu pot să vin duminică la Biserică pentru că am parastas” sau „am un eveniment într-un alt loc”. Bine, uite te poţi împărtăşi la Biserica respectivă. Dar din păcate nu se pot împărtăşi pentru că noi preoţii avem aşa un orgoliu, că dacă nu te-ai spovedit la mine, nu te poţi împărtăşi.

Cred că noi ca preoţi trebuie să uităm că nu suntem economi ai Sfintelor Taine, în sensul de a ţine, de a păstra, de a aduna şi de a nu da. Suntem iconomi ai Sfintelor Taine, şi iconomi înseamnă bine chivernisitori, să ştim cum, cât, în ce condiţii dăm, dar nicidecum să nu dăm deloc.