Ne-mângâierile filosofiei
Share

În Apus, mai ales prin abuzul de raţionalism aristotelic al scolasticilor, s-a deschis, încă din zorii modernităţii, calea unor confuzii între teologie şi filosofie, dacă nu în rândurile stricte ale teologilor şi filosofilor, în orice caz în conştiinţa publicului mai larg.
Astfel de confuzii s-au perpetuat până azi, favorizate şi de laicizarea treptată a culturii moderne (fenomen generalizat în lumea euro-americană, mai cu seamă în ultima sută de ani). Sintagme culturale curente, precum „gândire filosofico-religioasă”, „filosofie religioasă”, „credinţe şi idei religioase” etc., au contribuit la sporirea confuziei. De asemenea, un rol nefast a avut în această privinţă şi tendinţa unor filosofi moderni ai culturii (la noi cazul cel mai notoriu este cel al lui Lucian Blaga) de a integra religia în sfera culturii omeneşti, la rând cu „creaţiile” artistice, filosofice sau ştiinţifice.
De aceea, nu-i de prisos a reaminti, dintr-o perspectivă religioasă ortodoxă, că nici prin originea, nici prin scopurile, nici prin mijloacele ei religia nu poate fi „fenomenologic” asimilată culturii şi că demersul teologic nu este nicidecum o varietate a demersului filosofic. Raportul mai general dintre religie şi cultură este extrem de complex şi am fixat deja câteva repere în această privinţă; aici interesează strict raportul dintre teologie (ca formă superioară a gândirii religioase) şi filosofie (mai ales în pretenţiile ei metafizice), adică unul dintre aspectele particulare ale problemei.
Teologia nu trebuie confundată nicidecum cu anumite manifestări relativ asemănătoare ale filosofiei, cum ar fi metafizica filosofică sau filosofia religioasă, cu care poate avea doar o compatibilitate limitată. Teologul, filosoful religios şi metafizicianul reprezintă tipuri fundamental deosebite. Teologul rămâne în afara „cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcându-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice „aventură” a gândului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţându-şi anumite interpretări „originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, având grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decât să „administreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor, sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevărurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe metafizician, acesta îşi proclamă exclusivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi, spuneam, cu măsuri deosebite.
Este adevărat că religia şi filosofia au avut uneori o întâlnire rodnică în istoria spirituală a omenirii, în măsura în care cea din urmă a ştiut să-şi tempereze orgoliile speculative. Este bine cunoscut cazul gândirii „filosofico-religioase” indiene. În ultima vreme s-au pus tot mai mult în evidenţă şi originile „mitico-religioase” ale filosofiei antice greceşti, continuatoare în alt registru a străvechii sophia, înţelepciunea sacră (ce a constituit până târziu dezideratul ultim al gândirii eline). Constituirea teologiei creştine, în primele veacuri de după Hristos (de la marii capadochieni până la Sfântul Ioan Damaschin), n-a fost ea însăşi străină de experienţa filosofiei păgâne, mai ales platonice, neoplatonice şi aristotelice, valorificate din plin în formularea şi sistematizarea noilor adevăruri.
Istoria filosofiei rămâne îndatorată, cu câteva dintre marile ei teme, unor teologi creştini de mare acuitate teoretică (Fericitul Augustin, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Anselm de Canterbury, Toma de Aquino, Nicolaus Cusanus şi alţii). Chiar şi mai aproape de noi, curentul filosofic existenţialist a avut şi o viguroasă ramură creştină (de la Léon Chestov la Gabriel Marcel), ca să nu mai vorbim de curentul neotomist (Jacques Maritain, Étienne Gilson etc.) sau de câţiva mari gânditori ruşi din exil (în frunte cu Vladimir Soloviov şi Nikolai Berdiaev). Şi exemplele s-ar putea înmulţi.
Nu vom scăpa însă din vedere că filosofia îşi are originea exclusiv în neliniştile omului întrebător, iar scopul ei este cunoaşterea raţională a lumii, aproximarea teoretică a unei ordini posibile şi inteligibile în aparenţa haotică a unei realităţi receptate la modul profan (şi care până la urmă cade mai bine în lotul ştiinţelor particulare). Iar dacă se întâmplă cumva (şi se întâmplă!) ca realitatea să nu se potrivească cu ideile (idealismul) ei, filosofia îţi răspunde cu Hegel: „Cu atât mai rău pentru realitate”…
Pe de altă parte, ea rămâne neputincioasă tocmai în faţa morţii, problema majoră a destinului nostru. Sau poate încerca să demonstreze chiar şi nemurirea sufletului, cu mijloacele cele mai subtile ale raţiunii, aşa cum făcuse Socrate în faţa discipolilor săi, înainte de a-şi bea cucuta, dar demonstraţia aceasta, chiar fără cusur, nu-i va putea opri pe ceilalţi să se teamă şi să plângă (a se vedea dialogul platonic Phaidon).
Religia (şi implicit teologia autentică), spre deosebire de filosofie, îşi are originea nu doar în omul care vrea să urce spre divinitate, ci mai ales în divinitatea ce vrea să coboare spre om. Gândirea religioasă nu e niciodată autonomă şi stă, într-o măsură sau alta, sub semnul distinctiv al revelaţiei şi al harului. Pe de altă parte, ea nu se împotmoleşte, câtă vreme îşi respectă statutul, în rigorile formale ale logicii, ci le transcende prin credinţă şi trăire, având drept scop nu cunoaşterea, ci mântuirea. Omul religios „cercetează”, dar nu spre a-şi măguli „deşteptăciunea”, ci spre „a deosebi duhurile” şi „a păstra ce este bun”.
Religia, în starea ei nepervertită, nu iubeşte „cearta de vorbe”, lupta stearpă de opinii, anarhia subiectivităţii omeneşti. Teologul (şi omul religios în genere) nu este, precum filosoful, un orgolios furat de mirajul „originalităţii” sale, căci nu raportează totul la sinele său, ci-şi raportează sinele la Totul divin, care-i modelează sufletul şi viaţa. Religia nu pune accentul pe impecabilitatea discursului luminat de raţiune, ci pe impecabilitatea trăirii luminate de credinţă. Creştineşte vorbind, cuvintele se smeresc dinaintea Cuvântului.