LOADING

Type to search

Parintele Clement Romanul sau cum te poti povatui dupa Sfintii Parinti

Parintele Clement Romanul sau cum te poti povatui dupa Sfintii Parinti

Share

Părintele Clement este un monah de 74 de ani. Cu toate că vîrsta îi este înaintată, părintele e un monah tânăr, pentru că a intrat în mănăstirea Comana, din jud. Giurgiu, în anul 1992. A fost căsătorit, are copii mari, dar dragostea de mănăstire l-a făcut să plece din lume. La intrarea în monahism, pentru părintele Clement, cea mai mare problemă a fost lipsa unui povăţuitor. Cu toate acestea a reuşit, cu multe necazuri şi eşecuri dureroase, să devină monah cu rânduială după vechile legi mănăstireşti, după aproape 20 de ani de mănăstire.

Părinte Clement, aţi venit din lume în mănăstire mai târziu. Credeţi că e posibil ca un om care şi-a petrecut viaţa în lume, a muncit, a avut un serviciu, o familie, poate să lase toate şi să meargă la mănăstire?

Se poate, se poate. Dar să ştiţi că sunt mai multe greutăţi în mănăstire decât în lume. Trebuie să ai mai multă răbdare, să asculţi, şi să te lepezi de tine, asta-i cel mai greu. În lume eşti foarte prezent cu tine. Ai autoritate, îţi exerciţi foarte des autoritatea. Aici nu este aşa, aici trebuie să te dezobişnuieşti să o mai faci. Nici nu trebuie să imprimi celui din faţa ta lucrul ăsta, ba dimpotrivă trebuie să te cobori, să fii umilit.

De ce este necesar lucrul ăsta, părinte?

Ca să te mântuieşti. Altfel degeaba stai în mănăstire. Nu trebuie să impresionezi. Ce-i
mai greu este că nu toţi înţeleg în jurul tău. Şi asta este cea mai grea problemă.

Când te retragi din lume, lumea se ţine după tine?

Când eram în lume scăpam mai uşor. Eu am trăit în lume pe vremea când oamenii credincioşi aveau un mare duşman, Securitatea. M-au vânat pentru că lucram în industria lemnului şi mergeam la biserică. Încercau să ne ademenească prin promisiuni. Ne urmăreau mai tot timpul. Aici e mai grav decât în lume, te urmăreşte lumea. Noi fugim de ea şi aproape că s-ar urca şi în pat la noi. Vin chiar în chilie peste tine.

Monahii fug de lume, dar o iubesc şi se roagă pentru ea.

Dar urâţi lumea, părinte?

O iubesc, Dumnezeu ştie cât de mult îi iubesc pe oameni. Dar eu am murit pentru lume de când sunt aici. Lumea este aşa, eterogenă, cum o ştim toţi, şi între ei trebuie să-i alegem pe cei care sunt serioşi, fără viclenie, oameni care ne respectă, vin spre noi sinceri, spre ajutor.

E rea lumea acuma, e mai rea decât în alte vremuri?

Mult mai rea decât când eram copil, mult mai rea. Cel care crezi că-i prieten e cel mai mare duşman. Aşa era în lume. Pe toţi cei pe care îi ajutam, pe care îi vedeam buni, aceia mă respingeau. Acelaşi lucru şi aici. Monahul nu trebuie să-şi facă prieteni, pentru că altfel suferă. Toţi să-ţi fie la fel. Poate că, probabil, cum spune Paisie Aghioritul în cărţi, că monahii sunt oameni îmbrăcaţi în haine de călugări. O fi aşa, nu ştiu. Nu-i critic eu pe fraţii mei, dar trăiesc lucrul ăsta.

Câţi ani de mănăstire aveţi, părinte?

Din ’92 sunt închinoviat aici la Comana. Înainte de a fi monah vizitam foarte des mănăstirile. Am intrat în mănăstire la 57 de ani. Îmi doream de mult lucrul acesta dar nu se ivea prilejul. Am fost obligat să mă pensionez, anticipat. Atunci am zis că e momentul.

Aţi vrea să vă întoarceţi în lume acum?

Niciodată. Niciodată. Ce vreau să spun de pensionare. Ca să redeschid dosarul de pensie, prima dată am mâncat gheaţă. N-am băut apă. Am făcut un lucru rău care mi-a lăsat semne şi acum. Nu l-aş mai face. L-am ispitit atunci pe Dumnezeu, sper să mă ierte. Încă nu mă pensionaseră anticipat. Am vrut să ies pe caz de boală. Şi, culmea, că medicul la care m-am dus era o evreică. S-a speriat, nu ştia ce să-mi facă. Şi aşa am deschis dosarul de invaliditate. Şi primii ani i-am făcut cu dosarul acela.

Rânduiala unui monah contemporan, fără tradiţie.

Părinte, cum mai este rânduiala monahului acum? A monahului care, să spun aşa, nu mai e ca pe vremuri când monahii erau oameni simpli. Acum monahul este mai complicat, poate e mai învăţat, mai citit, are calculator, are radio, televizor.

Nu e nici o diferenţă între lume şi monahul de acum. O spun cu mâna pe inimă. Fiecare vine cu lumea şi cu obiceiul lui în mănăstire. Când intri în mănăstire e ca ca şi cum ai murit. Nu mai ai nevoie de lucrurile lumii. Eu am fost tuns în monahism de către Înalt Preasfinţitul Teodosie, pe cînd era vicar la Bucureşti. Alături de chilia mea au stat o perioadă nu prea mare, 27 de vieţuitori şi am venit în contact cu fiecare. Mă speriam ce cereau de la stareţ, de la episcop.  Condiţii bune, telefoane, maşină, televizor.

Aveţi televizor în chilie, părinte?

N-am avut niciodată. Nu citesc decât Lumea monahilor, Lumea credinţei. Am renunţat la Formula As şi toată presa. Dacă citesc ceva peste pravila mea am o stare proastă. Monahii înţeleg despre ce vorbesc. Eu nu am avut un povăţuitor, am fost un autodidact dacă se poate spune aşa pentru a deveni călugăr. Am trecut prin multe şi nu am avut de la cine învăţa.

De ce n-aţi avut povăţuitor?

N-a fost cine pentru că eu când am intrat în mănăstire m-au pus direct la muncă. Nu m-a învăţat nimeni despre rugăciune, despre rânduială. Când eram în lume mergeam zilnic în biserică, când am intrat aici am muncit trei luni, zilnic, de n-am putut intra în biserică atât de mult mi-au dat de lucru.

Munca îl poate depărta pe monah de Dumnezeu?

Nu, din contră. Dar nu mă lăsau să mă duc în biserică. Atunci am simţit ce puternică e ascultarea. Deşi nu mergeam la biserică, tot timpul mă gândeam la Dumnezeu. Până la urmă Dumnezeu m-a ascultat şi mi-au dat ca scultare să fiu numai paraclisier. Atunci mi-a venit gândul preoţiei. Îi vedeam pe preoţi slujind şi m-am gândit că mi-ar sta bine ca preot. M-am gândit mult şi m-am rugat să mă lumineze Dumnezeu. Şi atunci mi s-a lămurit într-un fel că nu pot să fiu preot. Eu sunt prea rigid, prea riguros, nu pot să fiu ieromonah. Aşa m-am judecat eu.

Fuga de preoţie.

Sunteţi preot acum?

Nu. Şi nici nu voi fi niciodată. Şi acuma mă felicit că nu am făcut pasul ăsta. Am dat şi de două ori admitere la Teologie, din ascultare.  Dumnezeu a ţinut cu mine şi n-am intrat pentru că altfel mă făceau preot. Mi-aş fi dorit să învăţ, pentru că eu am descoperit Dogmatica singur. Eu am învăţat acuma, ştiu cam ce trebuie făcut, adică cât de mult să te apropii de om, mi-e foarte uşor acum să vorbesc cu cei care vin după ajutor la noi şi după cuvânt de folos pentru că eu am experienţa vieţii şi pleacă încântaţi şi mulţumiţi. Am stat de vorbă cu oamenii din ascultare de părintele stareţ. Din lipsă de ieromonahi am făcut eu treaba aceasta şi discutam cu fiecare, cu binecuvântare de la părintele stareţ, scriam acatiste şi îi învăţam cum să se roage, să se roage şi ei şi noi. Şi mi-am atras toate glumele ieromonahilor. Dar eu nu m-am supărat pentru că eram cu ascultare.

Şi cum să se roage omul?

Omul să se roage, dar mai întâi să-şi recunoască păcatele lui, să ierte pe ruda lui, pe tatăl lui, pe oricine. Până atunci să nu se roage, dacă are ceva cu cineva. După aceea să se roage simplu, să nu se complice. Tatăl nostru, dar să zică şi dimineaţa şi seara, aşa cum iei un medicament, nu mai mult. Că dacă te rogi mai mult la început, ajungi la saturaţie şi e de rău. Pentru că în momentul când te rogi diavolii vin grămadă, tu îi atragi, pentru că răscoleşti patimile în tine. Şi dacă a treia zi, a patra zi nu ai mai făcut rugăciune, atunci ei te chinuie, şi la început te întristează cumplit, numai să nu te mai rogi. Deci în fiecare zi câteva rugăciuni pentru început. Eu n-am avut povăţuitor, dar acuma am învăţat din experienţă. Şi tot aşa îi învăţ şi pe fraţii mei, le arat cât să se roage, cum să se roage. Lipsa de rugăciune duce la deznădejde în primul rând. Şi tu te consideri, aşa cum mai aud de la mireni spunând: nu mă recunosc, nu mai ştiu cine sunt. Ţipă  la tine, pur şi simplu. Şi eu dacă am fost ca ei mă aplec spre ei şi îi ajut. Şi pleacă mulţumiţi
.
Îi înţelegeţi pentru că aţi trecut şi Sfinţia voastră prin astfel de lucruri.

Îi simt, pur şi simplu. Şi ei simt asta. Pe urmă, când în mănăstire au venit mai mulţi ieromonahi, părintele stareţ mi-a ridicat ascultarea de a vorbi cu cei care veneau la mănăstire. Acum fug de ei şi poate ar trebui să fug şi de dumneata. Dar ascult de Prea Sfinţitul nostru, Ambrozie, care a binecuvântat întânirea aceasta.

E mai de folos să fugă monahul de oameni?

Da, da. Pentru că monahul nu are linişte. Vin oamenii la el şi după ce pleacă, toată starea negativă – să vorbim în termeni lumeşti – rămâne la monah. Şi dacă citim Sfintele Scripturi, Proloage, aşa din dragoste faţă de aproapele, când se duceau la un pustnic, avva se ruga la Dumnezeu să-i dea lui lupta cu demonul care-i chinuia pe oameni. Uneori însă diavolul rămâne la monah şi neinvitat după ce pleacă omul de la mănăstire.  Şi aşa se întâmpă şi la noi. Şi aici nu mai ai timp, să te rogi, să te gândeşti la păcatele tale, să te smereşti, pentru că lumea vine mereu. Atunci monahul slăbeşte sufleteşte, vin gândurile şi deznădejdea, vin demonii puternici care-l tulbură.

Carnea, semnul decăderii în rândul monahilor.

Monahii trebuie să mănânce carne?

Nu, e mare păcat. La început citisem eu că monahii de demult nu mâncau carne. Neavând povăţuitori credeam că-s eu fix sau ieşit din legea monahală. Aici la noi se mânca carne. Într-o zi am vrut să văd cum e în altă parte şi am ajuns la Eparhia Argeşului, respectiv la Trivale. Şi acolo, iarăşi am stat şi mi-am dat seama că nu mai există, ce au făcut Sfinţii Părinţi, legătura aceasta stareţ şi ucenic. Asta e lipsa monahismului de acum. Nu poţi comunica, nu te înţelege, din contră, dacă aminteşti de cum trăiau monahii vechi, ţi-e duşman, pur şi simplu crede că eşti împotriva lui. Şi cum vă spuneam, mă întorceam de la Trivale. În tren mă întâlnesc cu un frate monah. Discutam şi vorbim şi despre mâncarea de carne în mănăstiri. Eu îi mărturisec că nu mănânc carne şi că aş fi deacord ca să nu se mai mănânce carne în mănăstiri. Fratele se uită mirat la mine şi mă întreabă mirat: eşti monah? Da. Din ce sectă faci parte? Mi s-a pus întrebarea asta, de către monahi. Sărmanii, mulţi dintre ei nu ştiu de rânduiala adevărată, nu le spune nimeni.. Atât de greu e aici între noi. Mulţi credem strâmb şi din păcate nu mei avem povăţuitori să ne înveţe. Monahii vin, pleacă, vin, tulburare în continuu. Că diavolului nu-i convine să fii monah adevărat, te îndeamnă să mănânci carne, să te uţi la televizor, să porţi telefoane mobile…

E bine să schimbe monahul mănăstirea?

E cel mai rău lucru. Statornicia e valoare mare, indiferent ce ţi se întâmplă. Eu am plecat de aici, s-a întâmplat cu mine asta, că au vrut să plec. Nu stareţul, poate cei care eram aici. Probabil nu le plăcea ritmul meu de muncă, ce făceam, nu ştiu, niciodată nu trebuie să ştii, dar să te bucuri când cineva te şicanează, să vorbim în termeni lumeşti. Şi întâmplător atunci am fost la admitere la Bucureşti, din ascultare. Când am venit am găsit lucrurile scoase din chilie, chiar aici erau toate puse şi stareţul care m-a tuns în monahism el le păzea şi mi le-a dat. N-am zis, n-am întrebat nimic. Şi ce fac? Plec. Ca să nu mai spun nimănui, am găsit un motiv din ăsta, că am o alergie la umezeală şi plec în altă parte. Şi atunci am schimbat mănăstirea şi în perioada aceea am fost la Trivale şi Verzea, în Argeş, deci în două locuri, cu ascultări, cu trecere dintr-o eparhie în alta cu binecuvântare a Prea Fericitului Teoctist. Şi m-am mutat acolo şi mi-a fost de folos extraordinar pentru că eu, neavând duhovnic, povăţuitor aici, la Comana, nu se ocupa nimeni. Toţi lucram, a fost şantier, pur şi simplu eu am fost călugăr-muncitor, dar pe lângă asta eu mă gândeam la Dumnezeu. Aici la Trivale m-a întrebat un frate: ţi-ai făcut canonul? Eu nu ştiam nimic de canon. Când am venit la mănăstire nimeni nu m-a întrebat de rugăciune. Nu ştiam că monahul trebuie să aibă un canon de rugăciune. Şi tot aşa am aflat, singur, ce se face, cum se face.

Eraţi călugăr?

Da. Eu am fost călugărit imediat

Un călugăr trebuie să facă facultate?

Da. Îi e de folos pentru că înveţi organizat, ai profesori, ai pe cine întreba. Eu, pur şi simplu, am fost obligat să învăţ singur. Am pus întrebări prin mănăstire şi când am pus întrebări, în neştiinţa mea, s-au uitat la mine, credeau că îi verific şi mă priveau cu alţi ochi. Însă eu nu aveam de unde să ştiu. E mare lucru să fii încredinţat unui povăţuitor cînd intri ân mănăstire.

Părinte, aţi spus la un moment dat că ceea ce lipseşte mănăstirilor de astăzi este relaţia duhovnic-ucenic.

Sau povăţuitor, cum vreţi să ziceţi, nu mai există asta. Atât timp cât nu se reface lucrul ăsta, ca începătorul să nu întrebe pe toţi, să aibă încredere într-un povăţuitor şi să îl întrebe, monahismul nu va renaşte. Pentru că noi acuma, ştii ce facem – ziduri, facem multe ziduri, numai de oameni nu ne mai ocupăm şi fiecare om are problema lui, fiecare monah e mai important decât toate mănăstirile la un loc. El trebuie să se mântuiască, nu zidurile.

Ce şansă au călugării să se mântuiască în felul ăsta dacă nu mai au duhovnic?

Puritatea lui, numai lupta lui, uneori de unul singur. La noi aici, au fost şapte echipe de pictori. Eu am fost cu ei, am urcat până sus pe schele. Ucenicul unui pictor avea tangenţă cu Teologia şi citea Apostolii la Liturghii. Şi când ne vedea omul ăla striga după noi prin curtea mănăstirii: „În pustie, monahule!”. Şi într-adevăr, pustia este, după ce am descoperit eu ce înseamnă pustie. Noi suntem în pustie aici.

Deci, o pustie sufletească, n-ai pe cine să întrebi.

N-ai pe cine, pur şi simplu te sperii. Deci relaţia duhovnic –ucenic , nu mai există.

Cine sunt bătrânii din mănăstirile noastre?

Dar, totuşi mai sunt bătrâni prin mănăstiri…

Nu mai sunt mulţi adevăraţi. Că sunt cu neputinţele lor, şi pentru că şi ei au prins multe din zbor şi n-au învăţat teologie, cum trebuie, au ajuns să creadă şi să propovăduiască fel de fel de erezii. Deschid Scriptura, se cred tot felul de profeţi, sau învaţă pe oameni apucături care n-au de-a face cu învăţătura Bisericii. Ba mai mult, cei mai tineri citesc tot felul de cărţi despre yoga, spiritisme, bioenergie, tot felul de lucruri, nu mai citesc Scriptura sau scrierile părinţilor mai vechi. Eu am fost autodidact cât am fost în lume, după aceea am început să citesc din părinţi şi acuma am discernământ, pot alege, acuma numai am ce întreba. Dumnezeu a rânduit, pentru că tot timpul în rugăciunile mele, mi-am făcut eu rugăciunea mea proprie, aşa, pe două pagini de matematică, scrisă rând pe rând, şi acolo îi cer lui Dumnezeu să nu fiu înşelat de diavol, să nu fiu rătăcit. Când cer ceva, încerc să nu Îl ispitesc pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie că eu sunt izolat aici, n-am avut povăţuitor şi I-am spus „Dă-mi, Doamne, ajutor” şi întotdeauna mă rog. Pe mine numai să mă înveţe Dumnezeu să nu fac erezii, să nu Îl supăr, să nu mă osândesc pe mine cu păcatele mele, e o bucurie să stai în genunchi şi să vorbeşti cu Dumnezeu.

Vă gândiţi la moarte, părinte?

În fiecare ceas, în fiecare ceas.

Am văzut că aici în Comana s-au descoperit nişte mormine şi s-au scos osemintele celor de acolo. V-aţi gândit la moarte când aţi văzut acele oseminte?

Niciodată nu m-au impresionat oasele. M-am gândit la moarte, dar, foarte greu mi-a venit cu ani în urmă să mă gândesc că mor. Am fost atât de bolnav încât eu am văzut moartea cu ochii. Am avut o intuiţie, sau a fost sădit în mine că nu mor acuma. Am de trăit cu multe necazuri. Deci, gândul ăsta la moarte tot timpul îl prelungeam. A fost o perioadă când mă rugam la Dumnezeu să ajung la 57 de ani şi la 57 am intrat în mănăstire, vă daţi seama. Şi acum am 74. După ce am intrat în mănăstire nu-mi mai era frică de moarte. Şi pe urmă am început să reflectez la asta. Nu puteam să mă gândesc şi îmi venea să râd. Nu-mi păsa că mor. Trebuie să mă gândesc la moarte, mi-am zis. Era în mine o armată de demoni. Aşa e la început, moartea pare o glumă până când îţi vezi păcatele. Au ieşit deja câte unul, câte unul, poate mai sunt, nu ştiu, uneori îi văd lângă mine la rugăciune. Stau lângă mine, cuminţi, aşteptând să le dau prilejul de atac. Acum ştiu că numai gândul la moarte în fiecare oră, îi ţine legaţi şi cuminţi. Pentru că sunt mulţi diavoli aici şi noi le dăm pricină, că dacă nu le-am da pricină n-ar sta atâta pe capul nostru. Şi să ne ajutăm unii pe alţii chiar dacă nu există unitate de vederi. Sunt fraţi de aici care au venit cu gândul şi comportarea lumească, nu pot să-i critic şi, nu ştiu, prea renunţă monahul la luptă şi la gândul la moarte foarte repede, şi întreabă „Când îmi dai televizor?”, „Când mă faci diacon?”, toate lucrurile astea. Cât am fost paraclisier, părintele stareţ Irineu era un om nemaipomenit şi slujeam foarte mult cu el şi el zicea „Diaconia voastră” şi întorcea Sfintele Daruri către mine şi eu mă făceam grămadă pe jos, neştiind ce să fac. Şi acuma-s bucuros că nu m-am făcut ieromonah şi nici diacon n-am vrut.

Spovedanie şi împărtăşire.

La cât timp vă împărtăşiţi, părinte?

În cele patru posturi. Era părintele Ilie, de la Cernica şi pe Argatu i-am avut duhovnici acolo şi mergeam acolo la ei şi acolo mă spovedeam. I-am spus părintelui Ilie că vreau să mă împărtăşesc. Mi-a pus rânduială să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc de Sfinţii Apostoli, la Adormirea Maicii Domnului, la Crăciun şi la Paşti. Şi el mă cunoştea foarte bine, mă iubea. Aşa e practica în mănăstirile noastre, spovedanie tot timpul şi împărtăşanie mai rar, ca să-ţi fie dor de ea. Erau mai mulţi care mă cunoşteau de mirean şi de la Cernica şi de la Sfântul Mina. Şi ne spune părintele Ilie că a fost destul de îmbunătăţit, sfânt poate să fie: Ştii ce, frate, să nu supărăm pe Maica Domnului, în lume se greşeşte mult. Eu aici mai mult greşesc decât în lume. Şi mai bine aşa mă stăpânesc la Sfânta Împărtăşanie şi o primesc numai în posturi. Mai mult nu.

Şi spovedania, părinte?

Cât se poate, când e liber şi preotul, o fac. Pentru că am făcut-o de multe ori, dar tot îmi amintesc păcate mai vechi. Lunar mă spovedesc, nu mai mult pentru că nici ei nu au timp, dar nici să te spovedeşti superficial. Simţi o uşurare în momentul când ţi-ai spus tot ce ai făcut şi preotul zice că îţi sunt iertate păcatele. Rămâne să nu le mai repeţi. Am o educaţie care, nu ştiu cum să spun, e ca a unui copil nou-născut pe care îl arunci în apă, şi el înoată. Cam aşa am făcut şi eu. Instinctul acela care-i în noi, scânteia aceea, cum spunea, Dumnezeu să-l odihnească, părintele Leu, un alt părinte al meu. Scânteia din Dumnezeu, aşa-i spunea el, aceea care valorează mai mult decât pământul la un loc. Scânteie care te scoate din cel mai întunecet loc dacă eşti sincer cu Dumnezeu.

De cine trebuie să asculte monahul, părinte?

De povăţuitorul său. Numai de el! Dacă vreun monah nu are povăţuitor nu poate rezista. Înseamnă că îşi asumă nişte riscuri, ia cruci multe, ia şi păcatele altora şi nu le poate duce.

Nu mai e atât de tare monahul.

Nu are de unde să mai aibă tărie. De exemplu eu, la anii mei, nu am nici un ucenic. Nici nu vreau. Pentru că vine şi după puţină vreme pleacă, nici nu ascultă. Nu mai vor să asculte, nici măcar sfaturi.

Dar v-aţi dori ucenici?

Nu, nu, nu.  Eu vorbesc cu toţi şi îi sfătuiesc. Şi nu durează mult şi ei încep să-şi spună prin mănăstire: „Uite ce mi-a zis ăla”. Iar eu le spun:  nu fugi, că ăla, părintele, te face monah. Şi eu am o vorbă, spun că cel care bagă lingura în mâncare în mănăstire, nu mai are succes în lume. Ai grijă şi dumneata dacă mănânci sau nu mănânci aici. Pentru că şi eu, când eram în lume am mers şi lucram la mănăstire, că aşa-i în Moldova, la Bogdana, unde am lucrat eu, pe ascuns, la vremea aia pentru că te dădea afară din serviciu dacă se afla. Şi mă duceam cu mâncarea de la mine, nu mâncam de la mănăstire, îmi era ruşine. Cum să mănânc eu din mâncarea unor oameni care se rugau pentru mine?!

Şi de ce lucraţi? Aşa ca să fiţi aproape de Dumnezeu.

Da, da. Pentru că eu sunt tâmplar, dulgher şi la mănăstiri era mare nevoie de dulgheri.

La mănăstire munceşti pentru Dumnezeu, fără plată.

Nu munceaţi pentru bani?

Niciodată n-am luat bani de la mănăstire pentru muncă. Aici am făcut toată schela de la biserică. N-am cerut un ban. Venea părintele stareţ şi-mi spunea cât să mă plătească şi eu nu ceream nimic decât o sticlă de suc. La mănăstire trebuie să lucrezi gratis, fie de eşti monah, fie mirean, numai gratis. Altfel n-ai ce căuta în mănăstire. N-ai ce căuta în biserică. Aşa am fost noi educaţi în Moldova, faci pentru Dumnezeu. Te duci în casa lui Dumnezeu acolo şi Îi munceşti Lui, şi dacă îţi dau părinţi ceva, nu lua. Eu aduc, nu iau. Şi acum când vezi că vin aici şi vor să facă bani, unii chiar fură de la noi. Trebuie să fii foarte tare, să rezişti şi să nu  faci observaţii directe că i-ai pierdut. Vine unul odată în pantaloni scurţi în biserică. Eu eram la pangar şi trece prin faţa mea. Şi la unii chiar trebuie să le spui, la alţii poţi închide ochii. Îi zic omului să ia nişte pantaloni pe el şi el îmi răspunde: „Gol am ieşit din mama, gol mă duc”. Deci, vă daţi seama, cum trebuie să te apropii de el.  Mai târziu m-a căutat şi mi-a spus „Uite, părinte, rinichii mei sunt bolnavi din cauza trăznăilor ăstora”.  Trebuie ca noi, monahii, să avem curaj să luăm poziţie. Hotărât şi cu decenţă pentru că 90% din cei cu care vorbeşti aşteaptă precizia asta monahală. Însă nici să fii habotnic să râdă lumea de tine. Fii şi modern dacă trebuie, doar când le vorbeşti pentru că trăieşti lângă ei cât stau în mănăstire. Dacă eşti decent în mănăstire nimeni nu-ţi spune nimic. Şi în lume dacă faci voia lui Dumnezeu, El te ocroteşte. Când eram în lume am simţit cum Dumnezeu m-a ocrotit de gura şefului meu.  Nu credea în Dumnezeu şi într-o zi mi-a văzut crucea de la gât prin helancă. Şi era şi secretarul de partid. Dar nu mi-a zis nimic, Dumnezeu i-a legat gura.

Părinte Clement, pe vremuri, adică cu 300-400 de ani în urmă, omul îşi împlinea toate datoriile faţă de lume şi dacă era căsătorit, pe la 60 de ani, 50 şi ceva de ani zicea măi nevastă, uite, tu te duci la mănăstire de maici, eu mă duc la mănstire de părinţi. Şi intrau în monahism. Şi avem multe cazuri de genul acesta. Mama lui Mihai Viteazul, mamele de domnitori, în general, au fost mari călugăriţe. Credeţi că e potrivit să facă oamenii din nou lucrurile acestea?

Păi sunt şi în zilele noastre: cazul lui Zoe Buşulenga. Şi alţii, Sandu Tudor spre exemplu, oameni cultivaţi care au plecat spre mănăstiri. Deci ei ştiau că aici e locul omului care vrea să se pocăiască. Asta e o chemarea interioară. Dacă este chemarea şi trăirea, rugăciunea aceea zi de zi pe care o dai, poţi ajunge la un moment dat să-ţi doreşti mănăstirea. Fă tu rugăciunea asta simplă, nu mai multe, nu să să te crezi iertat Dumnezeu şi după două săptămâni nu mai faci nimic şi diavolul, îţi dă fel de fel de ispite de te satură să te mai rogi la Dumnezeu. Şi dacă duci ponderat, cu credinţă şi munca şi viaţa, asta e calea de mijloc aşa cum ne-a învăţat Tradiţia pe noi. Toată puterea noastră a poporului român este în credinţă şi trăirea simplă. Am trăit între oameni simpli, atât de curaţi sufleteşte şi de parolişti cum se spune în lume. Când spun un cuvânt îl respectă cu orice preţ. Mai sunt asfel de oameni, foarte rari pentru că sunt discreţi şi îi acoperă lumea cu răutatea ei. Sunt rari cei care ajung amândoi să se despartă la bătrâneţe pentru a se retrage într-o mănăstire. Rar ajung pentru că unul se teme, unul a fost mai puţin credincios. S-au completat unul pe altul toată viaţa şi acuma se tem să se despartă unul de altul că se descompletează.  Sunt foarte rari cei care sunt foarte învăţaţi, sunt şi credincioşi şi vor să meargă şi în mănăstire, ăştia-s oameni de valoare. Ăştia trăiesc tot cu gândul la Dumnezeu oriunde ar fi.

Întâniri providenţiale.

Părinte Clement, aţi zis că l-aţi cunoscut pe părintele Stăniloae.

Eu, practic n-am ştiut la cine merg când am intrat în casa lui acolo. M-a dus o persoană dintr-un motiv pe care nu pot să-l spun. Părintele Stăniloae era ocupat cu un grup de patru – cinci studenţi, a întrerupt discuţia. Problema mea era relevantă pentru viaţa pe care o duceam atunci sub regim ateu. El s-a bucurat că m-am dus şi m-a sfătuit.  Asta s-a întâmplat cu treizeci şi ceva de ani în urmă. Rapiditatea, reflexul de a gândi şi de a trece dintr-o stare în alta, pentru că el avea o tematică de discutat cu studenţii, m-a uimit. Mi-a răspuns şi mie şi era atent şi la studenţi. Cum a reflectat puţin şi mi-a spus cu tristeţe ce a făcut regimul comunist din familii şi ce face, cum vrea să ne distrugă. Deci şi-a permis luxul să spună faţă şi de studenţi toate astea, nu se temea să-l mărturisească pe Hristos oricunde. M-a încurajat să merg la mănăstire : „Dacă ai ajuns până acuma, du crucea mai departe”. Vă daţi seama, cât de rapid s-a întâmplat totul, am plecat ca vindecat de la el. Dacă mi-ar fi spus să nu mai merg în mănăstire aş fi renunţat. Dar, ce vreau să spun cum am rezolvat eu lipsa de povăţuitor sufletesc. Dumnezeu a rânduit să primesc Filocalia. Mi-a cumpărat-o cineva tradusă şi cu adnotările toate făcute de Dumitru Stăniloae. Vă daţi seama, aceasta este şi acum povăţuitorul meu. Volumul în care este cuprinsă Scara Sfântului Ioan Scărarul. Şi de acolo singur îmi răspund la toate întrebările. Citesc şi mă întorc înapoi la treapta care tratează problema mea şi mi-am răspuns. Efectiv, ce îmi răspunde Filocalia nu găsesc pe nici unul să-mi spună. Aşa cum spunea de Zoe Buşulenga, că ştia Filocalia mai bine decât orice preot, cam aşa ceva ar trebui să aibă orice monah în preocupare. Eşti obligat să te duci undeva la o sursă sigură. Şi dacă imi pare rău că n-am făcut Teologia, din cauza asta îmi pare, că aş fi învăţat cel puţin să ştiu unde să caut, nu mai mult. Lui Dumnezeu Îi mulţumesc că I-am cerut să mă înveţe şi Dumnezeu mi-a trimis Filocalia.

Deci dacă nu reuşeşti să dai de un povăţuitor şi dacă găseşti Filocalia, te poţi sfătui cu Filocalia?

Mai ales Scara dacă o citeşti e suficient. Citeşte Scara cu adnotările lui Dumitru Stăniloae. Eu am citit-o şi pe cea de Corneanu, e mai greoaie. Eu simt că încă mă înşeală diavolul. Cu Filocalia ai discernământ şi diavolul nu te înşelă, să nu zici că ştiu şi că fac şi dreg şi să te vadă diavolul că faci ceva după mintea ta. Deci reacţioneză imediat ce faci numai după capul tău. Filocalia te învaţă iar demonul te lasă în pace, iar porneşte, iar te lasă şi aşa mai departe. Nu am impresia că eu cunosc toate, chiar dacă nu am povăţuitor. Am găsit Scara. Îmi aduc aminte că la început, când nu ştiam de Filocalie, plângeam, pur şi simplu, câteodată aşa, de neputinţă.