LOADING

Type to search

Salasul Sfintilor Antonie cel Mare si Pavel Tebeul

Share

La nouăzeci de ani, după o viaţă trudită în pustiu, Sfântul Antonie a dorit să se retragă, şi când Domnul l-a întrebat de ce, cuviosul i-a răspuns: „Fiindcă mulţimile oamenilor nu-mi îngăduie să mă liniştesc, voiesc să mă urc la Tebaida de sus, din pricina multelor tulburări ce mi se fac şi mai ales pentru că cer de la mine lucruri peste puterea mea.” Aşa cum ne învaţă viaţa lui, scrisă de Episcopul şi ucenicul său, Athanasie cel Mare şi Sfânt, Hristos l-a povăţuit să se îndrepte în alt loc: „şi călătorind trei zile şi trei nopţi, a ajuns la un munte foarte înalt, dedesubtul căruia era o apă foarte limpede şi foarte rece. Iar alături de munte era un şes cu câţiva finici sălbatici.”

Astăzi din acea apă „foarte limpede şi foarte rece” nu a rămas decât un izvor din care monahii copţi ai Mânăstirii „Sfântul Antonie de la Marea Roşie” îşi ostoiesc setea. Şesul cu finic e acum un pustiu selenar din care se ivesc niscai bolovani pârjoliţi de un soare necruţator. Numele aşezării este legat de cel al mării, care nu e departe, pentru a o diferenţia de celelalte lăcaşuri care, acum în Egipt, poarta şi ele numele sfântului. Muntele în care acesta s-a sălăşluit pentru ultima parte a vieţii nu pare atât de înalt pe cât îl descrie Sfântul Athanasie, dar este abrupt şi stâncos, şi când începi să îl urci din vale, de lângă mânăstire, puterile ţi se sleiesc repede în pofida treptelor de beton pe care călugării copţi le-au turnat în stâncă pentru a-i uşura pe pelerini.
Am început urcuşul de dimineaţă, când soarele abia se iţea pe lângă steiurile de stânca, prevestind cu cele câteva raze pârjolul pe care îl va dezlănţui mai târziu. Muntele mai păstra ceva din răcoarea nopţii, dar poteca abruptă te încingea repede.  Urcând, mă gândesc la bătrânul nonagenar, care a venit aici cu câteva pâini dăruite de saracini şi „a rămas singur în munte, fără să aibă pe nimeni cu dânsul”. Culmile stâncoase pe care noi acum le urcăm pe trepte de beton au fost escaladate de el cu mâinile goale. Poate că piatra asta, la care mă uit acum, a primit şi ea mângâierea palmelor care vindecaseră mii de creştini. Gândul mă alină şi îmi îngăduie să urc mai departate, deşi sudoarea curge pe mine ca în miezul zilei, şi un popas, clădit anume împreună cu o bisericuţă, mă îmbie la şedere. Câtă dragoste de linişte trebuie să fi avut sfântul dacă nu s-a oprit şi el mai la vale, pentru a-şi face sălaş lângă una dintre streşinile de stâncă ce se iţesc la tot pasul. Ca un vultur care nu-şi clădeşte cuibul decât pe înălţimi, Sfantul Antonie a urcat tot muntele, până sus, acolo de unde răsare soarele.

Peştera

Sus, aproape sub vârf, se află o peşteră. O intrare îngustă, ca un gât de balaur. Te vâri în ea, la început stând drept, apoi te apleci, aproape în genunchi, astfel încât micuţa grotă te înghite cu totul. Ochii, orbiţi de întuneric, joacă strelici verzui amintindu-ţi strălucirea albă de afară. E cald. Înfiorător de cald şi umed. Picurii de sudoare se revarsă pe stânca pe care Sfântul Antonie a udat-o şi cu lacrimi. În pofida trupului chircit, ca în burta unui chit, şi a aerului înnăbuşit, înăuntru e pace. O linişte ca de început de lume, ca în sânul Sfintei Treimi. Parcă nimic nu s-a săvârşit încă şi lumea se află neîncepută de răutate. E liniştea în care sfântul s-a sălăşluit, isihia în care i-a tras apoi pe miile de monahi care i-au urmat; un cortegiu de milioane de fiinţe care mărşăluiesc încă spre sfârşitul timpului, purtând însă, pentru ei şi pentru noi, pacea începutului. Marele Antonie nu a venit aici ca să fugă de oameni. Nu de ei s-a ascuns în borta aceasta de stâncă pe lângă care nu trecea nimeni, niciodată. Nu. El a venit aici pentru a se scoborâ mai lesnicios în propria inimă, spre a căuta acolo la Faţa lui Dumnezeu, spre a se întâlni acolo cu Harul întipărit la botez şi lucrător în el prin fapte.
Locul în care se ruga e puţin mai larg. Îţi poţi îndrepta mainile spre boltă şi, dacă nu eşti prea înalt, te poţi ridica în picioare. Dumnezeu a rânduit parcă anume acest stomac al muntelui pentru ca robul lui Dumnezeu să-şi poată întinde privirea către Înalt.
Lespedea pe care dormea e ca un plic de piatră, te întinzi anevoie, şi poate că sfântul nu a făcut-o niciodată, după tipicul părinţilor deşertului care adormeau rezemaţi. Stai pe ea pentru a te odihni de urcuşul năvalnic, şi te gândeşti că avva făcea acest drum ori de câte ori avea nevoie de apă din vale. Spunem fiecare câteva rugăciuni şi un timp peştera răsună de murmurul cuvintelor ruseşti, româneşti şi arabe. Antonie cel Mare e prea larg pentru ca sufletul său să rămână al unui neam. E al ortodoxiei. Ieşim pentru a ne îmbăta de lumina unui soare, care de abia răsărit, năuceşte întreaga vale.
Stau la intrarea în peşteră, acolo unde bătrânul sihastru întâmpina lumina, după ce noaptea întreagă rugăciunea îi fusese zdruncinată de larma diavolească venită a-l ispiti. „Diavolul, precum cîntă David, pândea pe Antonie şi scrâşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mântuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multa lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepând meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: Dacă aţi luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.
Îmi trece prin minte că firicelul de lumină care se strecura în fiecare zi pe creste, la crăpatul zorilor, îi aducea o bucurie adâncă. Sau poate că e doar mintea mea care a stat chircită în peştera şi acum se încălzeşte bucuroasă de locul larg.
Pornesc grăbit spre vale urmat de pacea care covârşeşte tot locul. Merg pe urmele sfântului care trebuie să fi avut dibăcia unui tânăr ori de câte ori se cobora pentru apă ori pentru a-i mângâia pe cei care veneau la el.
Îmi voi continua drumul împletindu-l cu acela pe care avva Antonie l-a făcut pentru a-l întâlni pe Sfântul Pavel Tebeul.

Când doi luceferi ai pustiului se întâlnesc

„La nouăzeci de ani ai vieţii bătrînului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicîndu-i: Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decît tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sîrguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”
Am plecat şi eu pe urmele părintelui tuturor monahilor. Cale de autocar, pe asfalt şi cu aer condiţionat, vreme de un ceas. Pelerin modern. Sfântul a mers două zile şi a rămas o noapte în deşert. Era „arşiţă mare încât şi pietrele ardeau” şi a slăbit atât de tare încât a ajuns să se roage „Doamne, Dumnezeul meu, să nu mă laşi să pier în această pustie!”
Şi Domnul nu l-a lăsat. Fără altă îndrumare decât a Duhului avva Antonie a ajuns la peştera în care vieţuia Pavel Tebeul, acum în vârstă de 113 ani. Părăsise lumea încă de tânăr, în vremea prigoanei lui Deciu, şi îmbărbătat de curajul martirilor avea să rămână în pustiu, cu desăvârşire singur. Un corb venea şi îi arunca o jumătate de pâine, vestind milostivirea divină. Antonie era primul om pe care îl vedea de zeci de ani. Nu au petrecut mult timp împreună, avva Pavel rugându-l pe fratele său de nevoinţă să meargă la chilie pentru a aduce cu el mantia episcopului Athanasie.
Când s-a reîntors, sfântul Antonie l-a găsit pe prietenul său în genunchi cu mâinile ridicate. Aşa trecuse la Domnul, ca o rugă încremenită peste timp. Doi lei, care îl însoţiseră în nevoinţă, i-au săpat groapa.
Mormântul său există şi acum, peştera fiind transformată de ucenici în biserică. De pe pereţi te privesc ochii imenşi ai icoanelor copte, zugrăvite naiv, parcă de copii. Ca să ajungi înăuntru trebuie să cobori în pământ pe trepte, sălaşul Sfântului Pavel fiind la antipod faţă de cel al Sfântului Antonie, care stă aninat de vârfuri. Aceeaşi linişte le uneşte, aceeaşi limpezime solitară care face diferenţa între pustiul egiptean şi cel românesc. Dacă la noi firea toată e vie, se frământă, susură şi zvâcneşte, îmbrăţişându-l parcă pe sihastru ca o grădină a Edenului, în deşert totul e mort şi mut. În nemişcarea aceea parcă şi mintea se cuminţeşte şi caută spre adânc. De aceea poate că locurile acestea au rodit atâţia pustnici sfinţi. Şi poate că de aceea diavolul a lovit aici mai aprig, târând în erezia monofizită o biserică întreagă, rămasă şi acum în captivitatea unei expresii greşite cu privire la firile Mântuitorului. Monahii copţi se cred însă ortodocşi şi nu ştiu dacă Marele Antonie sau Pavel cel însingurat îi poate ajuta să iasă din încremenire.
De aceea părăsesc sălaşurile celor doi luceferi ai ortodoxiei cu o undă de tristeţe în suflet. La mai bine de 1500 de ani de la viaţa lor, trăită ca o săgeată trasă spre cer, urmaşii de acelaşi neam cu ei nu le mai împărtăşesc credinţa. Deşertul e parcă acum de o pustietate fără nădejde.