LOADING

Type to search

Despre tinereţea monahismului

Despre tinereţea monahismului

Share

Interviu cu Maica Miriam Oprea, stareţa mănăstirii Izvorul Mureşului
Interviu si fotografii: Mădălin Iacob

După 1990 mănăstirile au fost luate cu asalt de tineri. Dacă roadele duhovniceşti sunt mai greu de cuantificat şi de pipăit, cele în piatră au început să se vadă destul de repede. Mănăstiri reînfiinţate, altele construite de la zero, toate având în mijlocul lor pe cei care luaseră drumul adevăratei libertăţii la sfârşitul comunismului. Mănăstirea de la Izvorul Mureşului din judeţul Harghita este o bornă… frumoasă pe acestă hartă monahismului “tânăr” românesc. Un dialog cu maica stareţă Miriam nu putea porni decât de la acestă tinereţe fără bătrâneţe…
– Mănăstirea Izvorul Mureşului este o mănăstire tânără înfiinţată în 1996, obştea este tânără. Care sunt greutăţile pe care le-aţi întâmpinat în viaţa duhovnicească în aceşti ani?
– Nu a fost uşor, mulţumim Prea Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului că am rezistat la lipsurile materiale şi la efortul fizic. Am muncit foarte mult. Stăteam în condiţii foarte grele, cu folie în geamuri, chiar şi iarna la frigurile din Harghita. Eram doar 11 surori, şi Părintele Emanuel, care ne este duhovnic. Făceam puţine slujbe, fiindcă în biserică se ţineau materialele de construcţii şi nu se putea sluji, dar mergeam la biserica din sat. În 1999 de Adormirea Maicii Domnului, hramul mănăstirii, am început slujbele în Sfânta Biserică. Clădirile mănăstirii s-au ridicat în trei ani şi după aceea am lucrat la tencuieli şi pictură. În anul 2000 s-a sfinţit mănăstirea de către părintele patriarh Teoctist. Prea-Sfinţitul Ioan, ctitorul mănăstirii şi blândul nostru îndrumător duhovnicesc, ne întărea permanent spunându-ne că va fi şi linişte şi nu vom mai vedea nici un muncitor prin curte. Dar mie nu-mi venea să cred. Erau mulţi muncitori şi multe probleme. Toate eram foarte tinere, venite cu dragoste şi râvnă, ne doream viaţa în Hristos, munceam şi ne sprijineam una pe alta.
În viaţa duhovnicească, am fost îndrumate de Prea-Sfinţitul Ioan. A avut o influenţă puternică asupra noastră; pentru noi este cel mai bun părinte duhovnicesc. A avut multă răbdare, ne-a îndrumat şi învăţat lucruri care în mănăstirile vechi sunt deprinse de la părinţii şi maicile bătrâne.
În fiecare zi, munceam cot la cot cu muncitorii, la pietre şi turnat de betoane, şi când ne odihneam puţin, Prea-Sfinţitul ne învăţa cum să ne rugăm, să ne spovedim şi să facem câte un Paraclis şi Acatist la Maica Domnului. Ne povestea cum se nevoiau părinţii şi maicile bătrâne din mănăstirile Lainici, Tismana şi Polovraci. Noi îl ascultam cu bucurie şi urmam sfaturile, încercând să-i imităm pe părinţii şi maicile din acele mănăstiri. Prea-Sfinţitul Ioan a pus toată rânduiala de slujbe şi ascultare în mănăstirea noastră. Ne-a crescut duhovniceşte şi noi îi mulţumim pentru tot ce a făcut. A pus mult suflet aici, zi de zi venind şi coordonând muncitorii. A pus temelie la toate clădirile şi a supravegheat finisarea fiecărui colţişor.
Acum suntem 28 de maici şi părintele Emanuel, avem linişte sufletească, avem rânduială după tipic al slujbelor, lucrăm la ateliere, unde munca este mult mai uşoară şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce am obţinut prin rodul răbdării şi al ascultării.
– Este grea viata in mănăstire fără bătrâni? Se poate suplini într-o mănăstire lipsa bătrânilor?
– Mănăstirile care au părinţi şi maici bătrâne sunt binecuvântate de Dumnezeu. Ei sunt stâlpi ai Bisericii prin statornicia, ascultarea şi răbdarea lor. Sunt un exemplu pentru cei începători în viaţa duhovnicească, ajutându-i cu rugăciunea şi sfaturile lor. Noi nu îi putem înlocui pe bătrâni, dar cred că Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne conduce pe calea Lui. Sunt sigură că dacă vrea să facă vreo schimbare o face, chiar dacă monahul este mai tânăr. Dumnezeu îi primeşte pe toţi în locaşurile Sale şi ne îndrumă cu harul Său. Nu-i la fel viaţa duhovnicească în toate mănăstirile. Fiecare se mântuieşte în felul său. Unii prin rugăciune şi nevoinţă, alţii prin dragostea şi slujirea aproapelui, important este să-L slujim pe Hristos cu dragoste, smerenie şi răbdare multă.

Acum mănăstirile sunt la tot pasul, iar pelerinii s-au înmulţit foarte mult având acces aproape peste tot…. Noi avem acum altă cruce de dus, dar şi dragostea de aproapele este un urcuş către Dumnezeu. Nu este uşor să-ţi tai voia, când tu doreşti să fii în Biserică şi să te rogi, dar cei din afară vin şi trebuie să le slujeşti şi să-i primeşti cu dragoste

– Mănăstirea este aşezată la marginea drumului. Vin turişti aici. Este greu să vă păstraţi liniştea în aceste condiţii?
– În zona noastră vin mai puţini pelerini şi ne bucurăm de linişte. Chiar dacă ar veni, noi suntem datori să-i primim cum se cuvine. Viaţa pe care ne-am ales-o este ascultarea şi tăierea voii, trebuie să-i primim pe cei care-L caută pe Dumnezeu. În mănăstire totul este rugăciune, chiar dacă în timpul slujbelor vedem o maică dând mâncare la un grup de pelerini, alta ascultă necazurile unora dintre ei, alta lucrează la fân sau grădină, totul este dăruire în slujba lui Hristos şi aproapelui.
– Cum înduhovnicim timpurile noastre cu toate aceste lucruri sau ispite ale vieţii mănăstireşti de astăzi?
– Nu putem spune că sunt ispite ale vieţii monahiceşti; aşa este mântuirea în secolul XXI. În trecut Sfinţii Părinţi stăteau izolaţi de lume în pustie şi în mănăstiri unde era greu de ajuns. Acum mănăstirile sunt la tot pasul, iar pelerinii s-au înmulţit foarte mult având acces aproape peste tot. Atunci se mântuiau prin rugăciune şi nevoinţă, dar noi avem acum altă cruce de dus. Şi dragostea de aproapele este un urcuş către Dumnezeu. Nu este uşor să-ţi tai voia, când tu doreşti să fii în Biserică şi să te rogi, dar cei din afară vin şi trebuie să le slujeşti şi să-i primeşti cu dragoste. Pentru noi este o jertfă şi un efort fizic. Cei care vin trebuie să înţeleagă că toată slujirea noastră este o luptă permanentă. Nu este uşor să te ţii de slujbe, să-i ajuţi pe toţi care vin cu diferite probleme şi mentalităţi uneori greşite. Unii se smintesc foarte repede, uită că suntem şi noi oameni şi luptăm ca şi ei, cu valurile ispitelor.
În majoritatea mănăstirilor sunt mulţi părinţi şi maici tinere. Lumea aşteaptă de la noi să ne vadă ca pe nişte „Sfinţi”. Uită că poporul nostru a trecut prin 50 de ani de comunism şi părinţii noştri, numai Dumnezeu ştie cum şi-au păstrat credinţa. Este mare minune că L-am urmat pe Hristos, dar desăvârşirea se câştigă în timp, cu multă răbdare, dăruire şi dragoste. Trebuie să fie conştienţi că noi nu am rezista în mănăstire dacă nu am avea dragoste către Dumnezeu şi aproapele. Nădăjduim că pentru puţina noastră dragoste Dumnezeu ne va mântui.
Este nevoie de multă rugăciune şi cuminţenie. În mănăstiri şi biserici trebuie să fie slujitori cu frică de Dumnezeu, care să ne îndrume spre viaţa duhovnicească. Noi trebuie să ascultăm de duhovnici, să ne spovedim, să le urmăm sfaturile cu credinţă şi dăruire. În viaţa duhovnicească sunt şi căderi, dar trebuie pocăinţă şi multă nădejde către Dumnezeu şi Maica Domnului. Degeaba căutăm exemple de bunătate şi dragoste în jurul nostru, noi trebuie să punem început bun în fiecare clipă şi să facem ceea ce dorim să ne facă alţii nouă. Trebuie să ne rugăm pentru duşmanii şi apropiaţii  noştri şi atunci harul lui Dumnezeu ne va umple inimile cu pace şi mulţumire.
– Un monah vine în mănăstire pentru rugăciune, pentru isihie. Când există multă muncă fizică, nu vin si clipe de deznădejde?
– Cel ce intră în mănăstire, trebuie să ştie care sunt cele trei voturi ale vieţii monahale: ascultarea, fecioria şi sărăcia. Dacă luăm ascultarea sau tăierea voii ne dăm seama că toţi trebuie să trecem prin momente de cădere şi încercare. Orice începător trebuie pus la toate ascultările din mănăstire, după puterea lui, că viaţa în slujba lui Hristos nu este o joacă. Un stareţ trebuie să caute dreapta socoteală în toate şi să aibă grijă de fiecare suflet, să-l sprijine în neputinţele lui.
Avem ca model de smerenie pe Hristos, avem atâţia Sfinţi care şi-au câştigat sfinţenia numai prin răbdare, smerenie şi ascultare. Aceste virtuţi nu se pot împlini fără rugăciune. În slujba lui Hristos ne trebuie multă dăruire şi dragoste de aproapele; nu mai contează ce doreşti tu, ci aproapele trebuie pus pe primul loc. Sfinţenia nu se câştigă atunci când îţi faci voia ta şi trândăveşti în cele duhovniceşti. Sfinţenia se câştigă prin multă umilinţă şi smerenie, iar pe Hristos Îl putem vedea numai printre lacrimi. Pustia este numai pentru cei care au fost încercaţi mult şi au făcut faţă acestor încercări. Nu este pentru oricine, numai cei îmbunătăţiţi sunt pentru isihie, dar lung este drumul până acolo, mult trebuie să tai din tine. Lupta piept la piept cu diavolul nu este uşoară, dar mare-i mila lui Dumnezeu.
În trecut pustnicii îmbunătăţiţi îşi luau ucenici şi-i încercau, trimiţându-i să care pietre şi apă de la mari distanţe pentru a le vedea răbdarea şi dăruirea. În zilele noastre, aceste virtuţi se văd când suntem puşi faţă în faţă cu problemele sufleteşti ale oamenilor încercaţi de multe necazuri. Am ajuns la concluzia că este mult mai uşor să ridici ziduri decât să clădeşti suflete.
– Am vorbit de încercări şi ispite, să vorbim acum şi de bucurii. Care sunt mângâierile unei obşti tinere de monahii?
– Cu nevrednicie îi mulţumim lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru bucuriile şi împlinirile care ni le-a trimis. Când am venit în acest loc am găsit gunoaie şi pădure, oameni care n-au văzut niciodată o maică în realitate, oameni care tânjeau după Dumnezeu, dar nu ştiau unde să-L caute. Când privesc obştea cuminte, şi fiecare colţişor finisat şi îngrijit, uit de toate greutăţile prin care am trecut. Cea mai mare bucurie este că s-a pus o rânduială frumoasă şi încerc cât pot să las maicile să participe la toate slujbele.
Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scos din valul lumii şi ne-a ales ca să participăm cu nevrednicie la construirea acestui Locaş închinat Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Botezătorul. Toate suntem tinere şi nădăjduim la mila Prea Bunului Dumnezeu că ne va învrednici să ţinem candela aprinsă, aici în inima Ardealului mult încercat.