LOADING

Type to search

Maica Benedicta Dumitrescu Busulenga despre „aroma” Varatecului

Share

Maica Benedicta ne priveşte dincolo de zariştea acestei lumi. Cu ceva timp înainte de trecerea dânsei la cele veşnice am stat de vorbă pe prispa casei de la Văratec, acolo unde şi-a desăvârşit viaţa, intrând în cinul monahal. Cum spusele măicuţei nu şi-au diminuat puterea peste timp, ci au căpătat, asemenea oricărui lucru zămislit la flacăra Duhului, un parfum care le sporeşte frumuseţea, ne-am hotărât să vi le oferim în cele ce urmează.

Eu eram foarte prietenă cu Valeria Sadoveanu, cu soţia maestrului. Şi după  ce maestrul a murit şi casa lor de la Vânători a devenit casa memorială de la Neamţ, ea şi-a ales reşedinţă de vară această casă. O cunoştea pe maica Benedicta şi s-a simţit foarte bine aici. Şi aici îşi invita rudele, îşi invita prietenii, printre care şi pe mine. Deci am vechime, ca să zic aşa, în Văratec, cam vreun sfert de secol. Douăzeci şi cinci de ani. Bineînţeles, veneau aici şi alţi scriitori – Lili Teodoreanu, Ştefana Velisar, nevasta lui Ionel Teodoreanu, veneau, şi stăteam aici, vara, cu ea, cu Valeria. Venea Profira Sadoveanu. Părintele Anania stătea la palat, la palatul episcopal şi venea şi el aici, în fiecare seară. Aveam un fel de şezători ale noastre, îşi citeau operele. Mie-mi cereau să le judec, să-mi spun părerea – eu, care nu m-am socotit niciodată critic literar, mă jenam să le fac lor judecăţi de valoare – ei, care erau scriitori! Eu eram cea mai tânără dintre ei.
Şi ne-am unit foarte mult, şi spiritualmente, şi din punct de vedere religios, mai cu seamă cu părintele Anania am avut relaţii, ceilalţi erau mai puţin, ca să zic aşa, practicanţi. Poate or fi având credinţă, aveau credinţă, dar erau mai puţin practicanţi. Noi ne-am apropiat mai mult şi, după ce Valeria a murit, în ’85, am rămas eu aici, în locul ei, în casă, cu măicuţele, şi, bineînţeles, să am grijă de măicuţe, de casă, proprietarii rămânând aceiaşi, cei trei.
Şi o chestie foarte interesantă, un detaliu, să zicem aşa, cărturăresc, părintele Anania începuse, după moartea Valeriei, traducerea Noului Testament. Şi aproape în fiecare seară mergeam la dânsul, la palat, în altă seară venea dânsul la noi, de ce? Fiindcă se consulta cu noi în ceea ce priveşte valoarea şi exactitatea textului tradus. Soţul meu, care era român din Macedonia, ştia perfect greceşte. Şi îl consulta pe soţul meu la traducere, iar pe mine la stil. Ei, aveam uneori mici fricţiuni, ca să zic aşa, stilistice, fiindcă eu optam pentru formulele arhaice – ce să fac? Eu sunt bătrână şi tradiţionalistă! Şi părintele e în vârstă, dar e mai modern. Ei, depinde de mentalitate! Eu îi reproşam modernizarea textului, fiindcă eu sunt cu „Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii”. Ei, şi pă¬rin¬tele îmi demonstra că totuşi un text mai modern pene¬trează mai degrabă, are un impact mai puternic asupra pu¬blicului de o anume… calitate mijlocie intelectuală. Eh, bun! Şi aveam nişte seri splendide. Mai ascultam muzică împreună, noi trei, soţul meu, părintele şi cu mine.
Deci, aşa s-au desfăşurat lucrurile. La mine mai vin scriitori, din când în când, prieteni, dar mai rar; mai am amin¬tiri de la ei. Tabloul de acolo e de Marin Sorescu, al¬tul e de Alecu Ivan Ghilia, mă rog, avem amintiri de tot soiul.

„Splen¬dida aromă spirituală” a Văractecului

Văzând aşa, într-o retrospectivă mănăstirile prin care aţi trecut, şi comparându-le cu Văratec, care ar fi aroma deosebită a mănăstirii Văratec? De ce v-a atras?

Dacă o să reluaţi această carte – numai că nu v-o dau, că n-avem decât un singur exemplar…

… e vorba de o monografie a mănăstirii Văratec…

Monografie a mănăstirii, cu cei cinci autori. Dar, pe lângă această carte, pe care, dacă n-o citeşti în spiritul ei, o citeşti în litera ei, nu-ţi dai seama de aroma… cum spuneţi, splen¬dida aromă spirituală, dacă nu înţelegi spiritul, nu poţi pătrunde, evident, în adâncimea acestui loc.
Eu trebuie să vă spun că, atunci când am ajuns aci, nu cunoşteam foarte bine judeţul Neamţ. Cunoşteam Piatra Neamţ foarte bine, adică oraşul, ca atare; Agapia o văzusem şi Neamţul, mănăstirile, dar Văratecul, nu. Când am intrat pe drumul de la Piatra Neamţ într-acoace, nu ştiu dacă aţi avut aceeaşi senzaţie pe care am avut-o eu: am intrat într-o stare foarte ciudată. Mi se părea că sunt într-un decor. Într-un decor, într-o scenă turnantă, fiindcă nu realizam bine unde sunt. Erau colinele alea superbe, erau tăpşanurile acelea splendide, acoperite cu iarba verde, uneori erau norii vineţii, alteori nori albi, cumulus, alţii încărcaţi de ploaie, mergeau pe cer – aveam tot timpul senzaţia că decorul se schimbă într-un fel straniu. Şi deodată, am început să mă întreb ce se petrece, adică eram neliniştită – dar era o nelinişte metafizică. Şi când am ajuns aici (aveam senzaţia că nu se termină drumul!), când am ajuns aici, am intrat întâi în incinta mănăstirii, după aceea am venit aici, mi s-a părut totul mai altfel decât la alte mănăstiri. Eu, în copilăria mea şi în tinereţea mea, am petrecut foarte multă vreme la mănăstirea Ţigăneşti, unde familia mea avea, de o sută şi mai bine de ani, o casă. Erau ctitori, şi aşa mai departe. Eram mai puţin obişnuită cu atmosfera mănăstirilor moldoveneşti. Imediat, bineînţeles, am cunoscut pe maica stareţă de atunci, care era maica Nazaria Niţă, actuala proinstareţă, cum i se spune, acuma e stareţă, aţi văzut-o pe măicuţa Onofreia, şi am început să mă mişc în cadrul acesta. Uitaţi-vă la liniile pe care le văd în fiecare dimineaţă, numai linii curbe, şi care mi s-au imprimat în memorie în aşa măsură, încât, în anumite momente de tulburare sufletească, oriunde aş fi – în străinătate, acasă, la Bucureşti, oriunde – închid ochii şi mă gândesc la ele, şi o linişte extraordinară mă cuprinde. Este o urmă de isihie, nu ştiu cum să vă spun, este o sămânţă de isihie în tot ceea ce e aici. Dacă o să treceţi, dacă intraţi în curtea palatului episcopal, sus, unde a stat părintele Anania, şi vă uitaţi – mai cu seamă dacă vă uitaţi din balconul lui – o să vedeţi pădurea aceea ca o engadină. Spunea: „Asta este, domnule… ce Elveţia? Engadina noastră este mai strălucită decât cea elveţiană, mai profundă, mai cuprinzătoare de suflete!”
Deci, peisajul m-a fascinat mai întâi. Şi simţeam că în peisajul ăsta stăpânesc nişte forţe. Profesorul Negoiţă, Dumnezeu să-l ierte!, un mare profesor de la facultatea din Iaşi, era şeful catedrei de cardiologie, îmi spunea: „Doamna Buşulenga, nu ştiu ce se petrece aici! Aicea sunt nişte puteri… cum să le zic?” – el voia să spună, nu îndrăznea să spună radioactive – vreau să vă spun nişte fenomene foarte ciudate, care se petrec: cardiaci în ultimul grad, care se simt splendid, şi oameni care n-au avut nimic cu inima, în viaţa lor, sau mai ştiu eu ce, dintr-o dată capătă nişte fenomene ciudate… ce se petrece?
De 25 de ani, însă, am înţeles. Aici, la Văratec, a fost ceea ce au numit un topos sacru, cum zice grecul, loc sfânt. Vedeţi dumneavoastră, Neamţul, tot judeţul Neamţ şi tot judeţul Suceava sunt… cum aş spune eu? Au această sacralitate a temeiului spaţial.

Prin însăşi constituţia lor geografică?

Şi geografică, da, exact. Începând de la ceea ce se vede, adică constituţia lor geografică…

Peste care s-au suprapus oamenii…

S-au suprapus oamenii… oamenii aceia care au lăsat peceţile personalităţilor lor. Extraordinar! Nu ştiu dacă ştiţi cum s-a înfiinţat Văratecul. Văratecul depinde, ca radiaţie spirituală, de Neamţ. Mănăstirea Neamţ ştiţi că este, pentru judeţul Neamţ – şi aş zice nu numai pentru judeţul Neamţ, pentru cea mai mare parte a spiritualităţii româneşti, este focarul radiant. Acolo au fost vechile şcoli, acolo a fost cea mai mare şi splendidă bibliotecă.

Isihasmul Paisian şi Văratecul

Stareţul Paisie…

Gândiţi-vă la vremea lui Paisie. Ei! Văratecul este din vremea lui Paisie Velicicovski. Şi Agapia, adică toate mănăstirile din jur sunt ale sihaştrilor lui. El îşi trimetea ucenicii – şi nu pe cei mai tineri sau nepricepuţi, îi trimetea pe cei mai încărcaţi de capacităţi, aş zice aşa, spirituale. Şi a trimes pe unul din discipolii lui, pe cuviosul Iosif. Acest Iosif – suntem în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea a fost la 1785. Înainte de asta, Iosif a venit să caute un loc. Deci, avea misiune. Era la ascultare, se spune la noi, la mănăstire. Îl trimisese Paisie la ascultare: „Să cauţi loc pentru mănăstire de maici!” Şi Iosif a început să caute. Şi a găsit aici, în fundul acestei văi – noi suntem ca într-o găleată, de fapt. Aşa Iosif, cu simţirea lui duhovnicească, a descoperit apele nevăzute ale Duhului, vii în pământul acesta, şi a spus: „Aici facem!” şi au ridicat o bisericuţă de lemn, ca, după aceea, să se ridice prima mănăstire, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cea mare, din mijloc. După aceea a urmat „Sfântul Ioan”, prima de la intrare, şi mai târziu, mult mai târziu, „Schimbarea la Faţă”, cea de sus. Deci, cele trei mănăstiri, care constituie mănăstirea Văratec, cea din mijloc fiind cea adevărată. Şi, dacă aţi băgat de seamă, mormântul lui Iosif este în dreapta, cum intraţi în pridvoraş. E acolo o căndeluţă care marchează mormântul bătrânului ieromonah. Deci, aşa a fost fixat, cu aceste instrumente de descoperire ale spiritului locul Văratecului. De aci, începutul aromei specifice. Începutul, aşa. Dar au fost mai multe, printre altele, mai târziu, sigur, după ce au început să vină maici, au început să vină duhovnici… El a fost cel dintâi duhovnic, marele Iosif.
S-a întâmplat – nu ştiu dacă v-au povestit de acel Gheorghe celebru, care este şi în gropniţă…

… e şi în Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan.

Gheorghe, care dusese o viaţă de cerşetor, la Bucureşti, umblând iarna şi vara cu capul şi picioarele goale, în zăpadă sau în fierbinţeală, şi cerşea – adică cerşea la modul nobil, dacă putem spune aşa, şi tot ce lua, dăruia. Adică, el cerea pentru ceilalţi, pentru milostenie. Şi trăia, se pare, într-o clopotniţă. Noaptea se ruga într-o biserică. După ce se închidea biserica, el, acolo, sus, îşi făcea rugăciunile de noapte. Şi ziua umbla prin oraş. Când a murit a fost adus într-o căruţă cu cai şi trebuia dus la Neamţ. Şi la – cum zicem noi, la coşere, la răspântie, de pe şoseaua de pe care vii dinspre Piatra Neamţ spre Târgu, caii n-au mai vrut să înainteze. S-au oprit, au început să sforăie, să necheze, să dea din picioare. A fost imposibil să-i mişte. Şi atunci, i-au lăsat să vadă ce fac, şi au luat-o spre Văratec şi l-au adus aici. Adică este, după părerea mea, unul dintre semnele – pentru că eu sunt unul dintre foarte puţinii oameni care mai cred în miracole – este unul dintre miracolele care-mi confirmă, după descoperirea lui Iosif, îmi confirmă sacralitatea acestui loc al nostru, care a fost menţinut ca atare de maici admirabile. Aţi auzit, probabil, că multe dintre stareţe au fost boieroaice, ca de pildă Safta Brâncoveanu…

Boieroaicele moanhii

A fost stareţă? N-am ştiut!

Stareţă, nu. Monahie, da. Safta, statuia ei, e de Jalea, în spatele mănăstirii. Frumoasă, foarte frumoasă. Ea a ţesut covoarele acelea superbe din scoarţele acelea foarte frumoase. E unul, în special, verde oliv, care îmi place mie extraordinar. Safta Brâncoveanu şi-a lăsat averea ei mănăstirii. O soră a lui Costache Negri a fost stareţă. Deci, boieroaice, una după alta, era un nivel… Ultima stareţă, înainte de venirea comuniştilor, a fost maica Lecca, şi ea dintr-o familie de mari moşieri, din judeţul Neamţ, cu care am fost foarte legată.
Trebuie să spun că mă mai leagă şi alte amintiri de prezenţă aci. Când am venit prima oară, trăia încă măicuţa care a fost stareţă înaintea maicii Nazaria, maica Pelaghia, care a trăit 102 ani. Eu am cunoscut-o când avea o sută de ani. Deci, asta era acum 25 de ani, ea trăise cel puţin 30 de ani în secolul trecut, ălălalt. Şi-i aducea aminte pe Creangă şi pe Eminescu, care veneau aici. Ea ne-a povestit cu gura ei, îşi amintea de hainele de şiac ale lui Creangă, tot acelea de care vorbea şi Iacob Negruzzi, în amintirile lui, dacă vă amintiţi. Şi venea cu Eminescu, care, zicea ea, avea de obicei o haină albastră. Asta n-am ştiut niciodată. Măicuţa zicea că era ucenică, tinerică de tot, fetiţă de 14-15 ani, şi ea îşi aducea aminte. Pentru că sus, spre „Schimbare”, dacă vă duceţi într-acolo, spre bisericuţa aia de sus, unde-i şi cimitirul, e o căsuţă. Acolo era casa unde trăgea Eminescu. Pe de altă parte, fireşte, era şi Veronica pe aici, pe undeva. Deci, Creangă şi Eminescu, prezenţe… Cred că mai cu seamă atunci când Eminescu era la Neamţ – că el a fost o vreme bolnav, acolo, la bolniţă la Neamţ. A fost la mănăstirea Neamţ, după ’83, bineînţeles. Şi Creangă era cel care îl vizita, îl aducea. Pe de altă parte, pădurea pe lângă care aţi trecut, venind spre mănăstire, e pădurea de argint, numită ca atare după Călin: „De departe vezi albind, Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. Aceea era!

Era denumită aşa atunci?

Nu, nu, nu! După el! După el, a rămas acest nume. Deci, influenţa artei asupra naturii, nu? Aşa încât suntem, aci, înconjuraţi de o lume. O lume, pentru că noi suntem lumea văzută, dar există şi cealaltă lume, nevăzută. Suntem înconjuraţi de lumea cea nevăzută, care, să zicem aşa, ne ajută, în continuare, să ne păstrăm neclintită tradiţia. Şi eu sunt unul dintre cei care de fiecare dată, la hram, când mă pune să vorbesc, fie Mitropolitul, fie episcopul care vine, întotdeauna vorbesc despre această necesitate a păstrării tradiţiei. Un popor nu poate dăinui decât prin păstrarea tradiţiei.

Şi ce credeţi, se va păstra?

Dumnezeu cu mila! Eu nădăjduiesc. Dacă nu păstrăm tradiţia, pierim. Dacă nu păstrăm tradiţia, pierdem identitatea. Domnul Pavel a spus odată o chestie foarte frumoasă. A întrebat pe cineva, pe un director din ministerul învăţământului: „Adică vreţi chiar să tăiaţi rădăcinile istorice?” Tradiţia înseamnă rădăcină.

A consemnat Cristian Curte