LOADING

Type to search

Teoctista, schimnica din munţii Neamţului

Teoctista, schimnica din munţii Neamţului

Share

Munţii Neamţului i-au primit tot timpul pe sihaştrii alături de ei. Nume celebre ale monahismului nostru, precum părintele Ilie Cleopa sau Arsenie Papacioc, au pustnicit acolo. Interviul de mai jos vă va face cunoscut un nume despre care s-a scris prea puţin. E vorba de schimnica Teoctista, care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la mânăstirea Buciumeni din Eparhia Dunării de Jos, obşte în care s-a retras după 15 ani de sihăstrit în munţii Neamţului. Povestea vieţii ei ne-a fost depănată chiar de o ucenică a dânsei, cu care a vieţuit la Buciumeni în aceeaşi casă.  Maica Luciana Partenie ne-a vorbit de ea ca despre o sfântă:

Maica Teoctista? Când am venit eu în mănăstire, ea era model aici, în mănăstire, şi toate maicile (eram 45, pe urmă s-au făcut 80, 100 de maici) ea le povăţuia; stareţa era una, Paisia Gherasimescu, şi nu făcea nimic fără voia ei. Dacă călugărea o maică, se ducea şi o întreba. Ea era văzătoare cu duhul; dacă şi-a spus ceasul când a murit!?

Era în vârstă  pe atunci?

Era de 83 de ani. A murit în casă la mine, aici, pe pat. Şi a spus: „Maică Luciana, mâine la ora 8 mă duc la Domnul.” „Cum să te duci? Mă duc să aduc un preot, să te spovedească!” „Păi, zice, are Dumnezeu grijă. Are Dumnezeu grijă…” Şi aud ciocănind la uşă. Când colo, părintele de la Sihastru, Clement, venise s-o mărturisească pe măicuţa. „Dar cine ţi-a spus?”l-am întrebat. „Îngerul Domnului!” Asta-i, văzătoare cu duhul! De unde a ştiut că la ora 8 se duce la Domnul? Şi aşa a fost.

Dar unde s-a nevoit? În ce loc?

În pustiul Neamţ, de la peştera Sfintei Teodora, 25 de kilometri mai în pădure.

Înspre Sihla, în munte?

Da, în munte. Acolo s-au dus două maici. Dar una n-a putut să suporte, ea a putut să suporte.

Şi unde stătea, măicuţă, acolo?

Avea peşteră, ele amândouă, fiecare cu Psaltirea ei: una într-un colţ de peşteră – era măricică peştera, că-mi povestea ea – şi una într-un colţ.
Odată au avut o ispită. A apărut deodată, de pe un deal, un animal de şarpe, cu capul gros cât capul de oaie aproape, şi cu o coadă… Şi unde nu se întoarce, şi-i dă cu coada maicii pustnice, de-a durut-o de la 21 de ani până la optzeci şi… până a murit, a durut-o pulpa. S-a întors apoi, a băut uleiul ei din candelă, s-a întors la ailaltă maică, a băut şi de la asta, şi a ieşit. Dar lovitura aceea nu i-a mai trecut. Asta a fost la maica schimnica, Teoctista.
Altădată au dormit trei zile, le-a dat somn – ispită a fost! Şi după trei zile s-au trezit…

Trei zile au dormit? Şi trei nopţi?

Trei zile şi trei nopţi nu s-au trezit. Şi au zis: „Ia să întrebăm noi, să vedem cât am dormit. Deci, am venit pe ziua de… Trei zile şi trei nopţi!” După ce s-au trezit, „hai să mergem şi noi să ne închinăm.” S-au închinat, s-au închinat, o săptămână, două, fără somn… Încontinuu citeau psaltire, una într-un colţ şi una într-un colţ. După aceea, mai ameţeau, le mai durea capul: „ia să mai ieşim şi noi” – dar citiseră, câte o psaltire, două. Pe urmă au citit în continuu, cu post şi cu rugăciune. Când au ieşit, s-au aşezat pe un trunchi de brad, amândouă. Iar dintr-o tufă de la trunchiul de brad, cineva zvârlea bolovani şi ele, cum stăteau cu faţa la răsărit, erau lovite în cap de acolo, dintr-o tufă, dar nu vedeau pe nimeni.

Diavolul?

Diavolul! Că diavolul se face şi muscă, şi bondar, şi se face şi tot felul. Şi venea de acolo, dar nu vedeau nimic. Dar o lovea numai pe maica Arsenia, pe care n-a lovit-o cu coada. A lovit-o în cap, a lovit-o… Zice: „De unde vine dragă? Ia du-te tu! Cred că e vreun om acolo, ascuns!” i-a spus maicii Teoctista. S-a dus: „Nu-i nimica!” Zice: „Hai să ne întoarcem cu faţa. Dă-te tu în locul meu, şi eu în locul tău, să mă mai pălească şi pe mine.” Dar n a pălit-o nici aşa pe ea, pentru că deja o lovise cu coada, numai pe cealaltă, pe Arsenia a pălit-o, a făcut-o numai sânge. „Nu mai stau, a zis ea, hai să mergem în peşteră”. Şi au intrat. Şi o durea faţa, şi o durea… Şi zice: „Ştii ce, Teoctisto? Eu mâine plec!” „Treaba ta, dar eu, dacă am venit aici, din pustie nu mai plec. Tu du-te!” Şi a venit maica Arsenia de acolo, aici, în mănăstire, şi find cuviincioasă au pus-o stareţă, şi a condus mulţi ani, până a murit a fost stareţă. Dar maica Teoctista a rămas în pustie. Murea acolo – a stat 15 ani!– dar s au pus pădurile în tăiere, şi când au ajuns aşa, la 1 km, a plecat, că venea lumea, oamenii cu tăietorul, şi n-a mai putut să stea. Şi a venit înapoi în mănăstire, şi aici s-a încadrat.

Maica Teoctista ce duhovnici avea acolo, în pustie? V-a povestit?

Avea duhovnic la mănăstirea Neamţ, pe Ioachim Spătaru, şi pe Mina Prodan. Da. Dar a venit maica în mănăstire, şi atunci i-a rugat pe duhovnici, că nu mai putea merge ea, să mai vină ei să o mai spovedească; când era acolo, îi venea uşor. Şi veneau duhovnicii ei, şi pe noi, surorile, ne-au spovedit, Ioachim Spătarul şi Mina Prodan. Şi ne învăţau aşa: „În lume să nu vă duceţi! Vă duceţi ziua şi, când va asfinţi soarele, să fiţi înapoi în mănăstire!” Şi aşa făceam. Făceam ascultare. Iar toate maicile din mănăstire – 80, 90, câte eram pe vremea aceea, toate ascultau de povaţa maicii pustnice Teoctista. Maica Arsenia a murit, n-a mai trăit mult.

Şi maica Teoctista vieţuia aşa, aparte, în mănăstire?

Nu, că era mănăstirea de sine, nu era obşte. Acum s-a făcut obşte. Da, dar maicile nu făceau nimic fără să o întrebe: „Măicuţă, ce să facem?” Venea câte o soră în mănăstire: „Asta-i de mănăstire, asta nu-i! Asta să stea, asta puneţi-o la treabă şi vedeţi paşii ei, dacă face treabă cu credinţă.” Ea ştia tot! Nu ştiu de unde ştia. Care zicea că nu stă, nu stătea.

Îi descoperea Dumnezeu.

Îi descoperea Dumnezeu.

Şi a stat cu sfinţia voastră aici în casă?

La mine a stat trei ani numai; după ce a venit din pustie, a stat în mănăstire puţin şi a dat-o şi pe ea afară, cu decretul. Şi după ce a dat-o afară, eu mă duceam pe la ea, că dacă era duhovniceasca noastră, ne povăţuia. Şi a zis: „Maică Luciana, eşti singură acuma. Ia-mă şi pe mine înapoi! Nu mai pot răbda!” Ea era la o maică, care mai avea un frate, care nu era căsătorit, şi o soră necăsătorită. Avea casa cu trei camere în Nicoreşti, şi i-a dat ei o cameră deoparte, de-şi făcea ea pravila şi rugăciunea acolo. Şi a stat acolo mult timp, nu ştiu câţi ani a stat.

Măicuţă, dar cât a stat aici, cu sfinţia voastră în chilie, aţi văzut ce rânduială avea? Cum se ruga?

Păi ea, de acuma, doar se dădea din pat, atâta, şi mergea prin casă. Şi mă mai uitam pe borta cheii. Se ruga tot timpul. Rugăciunea nu-i lipsea. Stătea pe pat şi se ruga. A lovit-o vrăjmaşul tare, putea merge, mai ieşea afară, dar nu putea sta mult, că-i înţepenea piciorul. Şi zice că un călugăr fără pravilă să nu rămână. Şi ne-nvăţa: un călugăr trebuie să facă 300 de metanii şi 600 de închinăciuni într-o zi şi-o noapte. O întrebam pe ea. Şi pe urmă, la spovedit, întrebam şi pe Mina Prodan: „Prea cuvioase, cât trebuie să facem?” „Uite, atâta trebuie să faceţi, că trebuie să vă-nvăţaţi cu canonul călugăresc, că altfel nu staţi în mănăstire.” Şi aşa ne învăţa: 300 de metanii în 24 de ore şi 600 de închinăciuni. Metania să se facă aşa, cum a căzut Mântuitorul, nu cum o face lumea. Ia să-ţi arăt eu icoanele! Ia uite cum a căzut Mântuitorul, ia uite aici mata! Uite-L, cu palmele la pământ, nu aşa! Cu palmele la pământ! Şi-nchinăciunile, cu picioarele drepte, alăturate, şi să stea drept. Aceea e adevărata închinăciune. Şi aşa ne-a învăţat. Şi aşa făceam.

Şi de rugăciunea lui Iisus vă povestea?

Să nu rămâie… toată ziua, cât faci treabă, să zici rugăciunea lui Iisus. Dar cum, măicuţă? Când alegi pătrunjel, când faci mâncare, când… tot timpul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa sau păcătosul. Maica Domnului, ajută-mă! Pui pe Maica Domnului la urmă, nu numai: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Maica Domnului, ajută-mă!” Că Maica Domnului mult poate înaintea Fiului. Tot timpul ne învăţa. Şi eu le mai spuneam la maici. Şi săracele, se îngrozeau: „Ia mai întreabă pe măicuţa!” Şi o întrebam tot timpul. Păi, dacă a stat trei ani…

Şi gândurile şi le mărturiseau măicuţele la ea?

Păi, ţi le spunea ea, dacă nu le spuneai tu! Uite, ai gânduri de… du-te, du-te, mamă, că nu eşti de mănăstire! Mai erau vreo două fete care au plecat, că … spunea tot, că… aşa avea de la Dumnezeu.

Şi unde e înmormântată? Aici, în mănăstire?

Da, da, aici. Eu am înmormântat-o. Eu am îngropat-o. Că la mine a murit în casă, şi eu am înmormântat-o.
O fi moaşte acuma măicuţa?

Nu ştiu. A zis că să nu spun la nimeni viaţa ei. „Dar după moarte nu-mi dai voie?” „Ei, să mai spui, aşa, ca să se îndrepte şi maicile, să facă şi ascultarea care te-am învăţat eu. Dar, zice, cât trăiesc eu, nu.” Şi asta-i… Asta-i viaţa călugărului.

A consemnat Cristian Curte