LOADING

Type to search

Antimise insangerate – despre canonizarea mucenicilor ultimei prigoane

Antimise insangerate – despre canonizarea mucenicilor ultimei prigoane

Share

Danion Vasile

O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!
Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa

Vorbind despre înţelegerea nevoinţei noilor pătimitori ai lui Hristos, Sinodul Arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse (în ziua de 16 august 2000) a mărturisit: „Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (cf. 2 Tim. 2, 19)”. S-a pecetluit astfel profeţia Sfîntului Ioan de Kronstadt († 1908): „Imperiul rus se clatină, este aproape de cădere. Însă Atotbuna Providenţă nu va lăsa Rusia… Eu prevăd şi reînnoirea puternicei Rusii… Pe osemintele… mucenicilor… ca pe un fundament tare se va înălţa noua Rusie – după modelul vechi, puternică prin credinţa ei în Hristos Dumnezeu.”

Această jertfă a mucenicilor a dat roada cea bună nu doar în Rusia, ci în toate locurile în care robii lui Hristos au înfruntat sistemul comunist ateu. Şi, aşa cum în Rusia au fost canonizaţi deja peste o mie şapte sute de noi mucenici – episcopi, preoţi, diaconi, monahi, mireni, după aceleaşi criterii pot fi canonizaţi noii mucenici români.
Sunt sau nu sfinţi cei care au murit în închisorile comuniste mărturisind credinţa creştină? Pentru a da răspuns acestei întrebări, trebuie să vedem care sunt criteriile canonizării sfinţilor. Vom folosi câteva citate din studiul părintelui Liviu Stan „Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă”:
„Cu privire la canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, suntem îndreptăţiţi să conchidem că, pentru a se putea purcede în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiţii de fond: Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, Ortodoxie păstrată până la moarte, fie în timpul vieţii, fie de când a îmbrăţişat credinţa ortodoxă.” Acest prim criteriu este foarte important, arătând că moartea în temniţă nu aduce cununa sfinţeniei celui care a fost străin de dreapta credinţă. Canonul 34 al Sinodului din Laodiceea preciza: „Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia suni străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema.” Martirii adevăraţi sunt doar fiii Bisericii Ortodoxe, ceilalţi sunt – aşa cum învaţă Sfânta Tradiţie – pseudomartiri. Nu poţi fi sfânt mărturisind că icoanele sunt idoli sau că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl şi de la Fiul”, adică altfel decât au mărturisit Sfinţii Părinţi de la al doilea Sfânt Sinod Ecumenic.
Alte criterii pentru canonizarea unui sfânt: „Proslăvirea lui de către Domnul cel puţin cu unul din următoarele daruri sau puteri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte; puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase; puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte; puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă. Răspândirea miresmei de sfinţenie şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii… De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe.”

Cinstirea populară

Chiar dacă noii mucenici ar putea fi canonizaţi în absenţa acestui cult spontan popular, în ţara noastră, mai ales în ultimii ani, cultul acesta cunoaşte o creştere continuă. El se manifestă prin pelerinaje la locurile de pătimire – dintre care cel mai cunoscut este Aiudul, prin pictarea unor icoane şi alcătuirea de rugăciuni, acatiste şi chiar slujbe către noii mucenici. Prima slujbă tipărită a fost alcătuită chiar în Sfântul Munte Athos, o dovadă a faptului că cinstirea acestor eroi ai credinţei a depăşit hotarele pământului românesc. Cei care nu au cercetat problema canonizării sfinţilor în secolul XX au afirmat că o astfel de manifestare este nepotrivită, exagerată sau chiar greşită. Dacă ar fi fost vorba de pictarea unor cuvioşi, sau de alcătuirea de acatiste către aceştia, exista riscul ca evlavia populară să fi fost greşită. Dar este vorba de cinstirea unor mucenici, a unor mucenici care au apărat dreapta credinţă.
Oricum, mulţi dintre sfinţii care au fost canonizaţi în secolul XX au avut icoane cu multă vreme înainte de canonizarea lor. Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Nectarie din Eghina, Sfântul Nicolae Velimirovici au avut astfel de icoane, şi după canonizare aceste icoane au fost răspândite fără a se pune problema că fuseseră pictate înainte de vreme. Nici în ceea ce priveşte rugăciunile sau acatistele situaţia nu este diferită. Acatistul Sfântului Ioan Maximovici, arhiepiscopul de San Francisco, a fost compus cu multă vreme înainte de canonizare, dar a fost răspândit cu binecuvântarea episcopului Nectarie Kontzevici de Seattle. După canonizare, acatistul a fost citit cu mare fast în atâtea biserici şi catedrale… Dar şi înainte de canonizare, acatistul fusese citit ani întregi de preoţi, călugări sau mireni care au primit ajutor în chip minunat, ca urmare a rugăciunilor către sfântul ierarh…
„Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.”
„De-a lungul istoriei Bisericii, moartea martirică, mucenicia – adică muncirea, chinuirea pentru Hristos sfârşită prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de neînlocuit, semnul şi dovada cea mai certă a sfinţeniei.” Ar trebui să fie clar că oricine a murit în închisoare pentru credinţa în Hristos este sfânt, primirea muceniciei o dovadă sigură a măsurii duhovniceşti a mărturisitorului.

Mărturisirea dreptei credinţe

„Alt semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas de atunci şi până azi mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ispite sau ameninţări, indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea şi moartea, de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.” Acest criteriu se va discuta atunci când se va pune problema canonizării celor care, după ieşirea din închisoare, au dus o viaţă de nevoinţă şi rugăciune, a celor care, ieşind din închisoare, nu au lepădat crucea slujirii jertfelnice a lui Hristos. Astfel de eroi ai credinţei au fost părintele Benedict Ghiuş, părintele Ilie Lăcătuşu sau părintele Ioan Negruţiu. Şi mulţi alţii, ştiuţi sau neştiuţi… Faptul că unii din foştii deţinuţi au ales calea monahală – după ieşirea din închisoare – arată încă o dată că suferinţa din temniţe le-a fost călăuză spre Hristos şi spre Împărăţia Cerurilor.
„Al treilea semn al sfinţeniei a fost socotit, şi a rămas de atunci şi până astăzi, viaţa sfântă, viaţa curată, viaţa care se înfăptuieşte prin asceză, prin binefacere etc, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă, superlativul etic şi reli¬gios. Viaţa trăită în acest chip atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul de a face minuni fie în viaţă, fie după moarte, iar săvârşirea minunilor a fost socotită, de atunci şi până azi, al patrulea semn al sfinţeniei.”
Minunile se cer doar la canonizarea celor care au dus viaţă de nevoinţă şi rugăciune, nu şi la canonizarea sfinţilor mucenici. Există mărturii legate de minunile făcute, în timpul vieţii sau după moarte, de preoţi sau credincioşi care au trecut prin închisorile comuniste.
„S-a pus, în Apus, şi problema de a se şti câte minuni trebuie săvârşite de către un erou al credinţei, în viaţă sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de aşezarea între sfinţi. Această problemă de esenţă scolastică a purces din nălucirile deşarte pe care şi le-au făcut unii teologi apuseni despre posibilitatea de a drămui sfinţenia, uitând că darurile sunt deosebite şi ca natură, şi ca grad; şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în numere şi nici în cuvinte. O astfel de problemă este a se socoti între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu şi-a pus-o şi nu şi-o poate pune.”
Tocmai din acest motiv nu este necesar să se invoce minunile făcute la sfintele moaşte ale mărturisitorilor pentru a fi canonizaţi. Da, la Aiud şi în alte părţi s-au făcut multe minuni prin aceste sfinte moaşte. Dar minunile nu sunt necesare pentru canonizarea mucenicilor, ele având doar rolul de a întări evlavia populară premergătoarea acestei canonizări.
Unii consideră că, dacă noii mărturisitori ar fi fost sfinţi, atunci Dumnezeu ar fi rânduit să le rămână sfintele moaşte întregi şi neputrezite. Dar nu toţi sfinţii Bisericii au lăsat sfinte moaşte întregi, ba chiar numărul celor cu moaşte întregi este mult mai mic decât al celorlalţi. Oricum, la Aiud se află puse spre închinare multe cranii şi oseminte de la noii mărturisitori, oseminte care, uneori, izvorăsc bună-mireasmă…
Făcând referire la aceste sfinte moaşte, părintele Justin Pârvu spunea: „Dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.”
Aceste sfinte moaşte ne arată, încă o dată, marea valoare a jertfei din închisorile comuniste. Ne arată, încă o dată, că aceste temniţe sunt antimisele însângerate ale Bisericii lui Hristos…