LOADING

Type to search

Cuvant la Naşterea lui Hristos

Cuvant la Naşterea lui Hristos

Share

Ieroschimonah Ioan Şişmanian

Deci, aşa sună troparul:

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru
Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei,
Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor,
De la stea s-au învăţat să se închine Ţie,
Soarelui Dreptăţii,
Şi să Te cunoască pe Tine, răsăritul cel de sus,
Doamne, mărire Ţie…”

Către asta ne îndreptăm, către înţelegerea şi împli¬nirea luminii dumnezeieşti în noi. Şi acum putem înţelege ce înseamnă şi care a fost, de fapt, ispitirea diavolului vizavi de Adam. Ce-a atacat el? Lumina cunoştinţei. Asta a atacat-o! I-a spus că mărul dă ştiinţă! Nu numai că e plăcut la vedere! Afectarea acestui lucru, a poftei şi a trăirilor pătimaşe, este doar a doua latură a problemei. Prima latură, cea mai importantă, care îl va ţine pe om închistat este pierderea înţelegerii raţiunii dumnezeieşti, unice, prin care poate să pornească o luptă împotriva patimilor. Fără lumina raţiunilor dumnezeieşti în inima ta, nu vei putea avea nici un sens: pentru ce să nu mă distrez? Pentru ce să nu mă „bucur” de plăcerile mele? De viaţă? Că n-am ştiut care-i aceea viaţă, ce e viaţă. Ce e viaţa!? Păi, viaţa este ca să te cunosc pe tine Domnul Dumnezeu. Deci, cunoaşterea aceasta a luminii dumnezeieşti este, de fapt, unicul nostru sens, al vieţii noastre, al dobândirii Duhului Sfânt, a luminii, am spune noi: al supra-vieţuirii, a vieţuirii celei de sus. Şi atunci, diavolul a atacat tot ce putea fi mai sfânt – al duhului nostru, vorbesc – adică a atacat puterea omului de a vedea pe Dumnezeu în el şi-n tot ce înconjoară. Sau s-a văzut pe sine în tot ce există şi a spus: omul, măsura tuturor lucrurilor.
Dar nu e omul măsura lucrurilor, Dumnezeu e măsura lucrurilor. Şi omul e, în măsura în care e şi el dumnezeu, în adâncul fiinţei lui, ca chip al lui Dumnezeu, nu ca Dumnezeu însuşi ca om autonom…
Sunt două lumi, cu două morale: morala dogmelor, opusă moralei normelor. Norma fiind puterea omului de a pricepe lucrurile, iar dogma fiind lumina dumnezeiască a descoperirilor valorilor creaţiei. Dacă omul nu-şi asumă lumea normelor ca o aplicare a lumii dogmelor, n-a făcut nimica. Deci viaţa mea juridică de astăzi ar trebui să fie o aplicare precisă la viaţa noastră, a lumii dogmelor.El a venit să pună în viaţa de fiecare zi lucrul acesta. Adică ceea ce e dogmă, ca fiind nevăzut, tainic, ascuns, să devină normă, ca viaţă, ca punct de raportare fizic.

Naşterea Lui în noi

Această naştere a Lui în noi are multe aspecte, dar vreau să mă refer la acest aspect al relaţiei: chip – chip de cunoscut şi minte afectată de cădere. Cea mai frumoasă luptă între cele două apare în drumul spre Emaus, în care mintea căzută spune: „Nu e, nu e, nu cunosc, cine e ăsta?”, iar chipul din adânc spune: „El e!  El e!  El e!” – şi era o frământare cumplită în ei, erau nedumeriţi: „Cine să fie acesta? Ne spune nouă aşa… Nu fierbea inima în noi? Nu ardea – textual – inima în noi?” Când a biruit chipul adânc mintea asta … ştiu eu?… golită de sensul dumnezeiesc? În clipa jertfei! Când Hristos a frânt pâinea ei L-au re-cunoscut. De aceea, venirea Mântuitorului ca întrupare, e limpede că a venit să dovedească, să arate această cale a jertfei, care era o cale pe dos faţă de mersul obişnuit al lumii – toţi fugeau de jertfă. Toţi fugeau de jertfirea lor, prin jertfirea altora, a berbecilor, animalelor de tot felul, a fel de fel de lucruri exterioare. Nu a lor. Nu jertfirea lor! Tot omul a căutat asta nu? Să se dea în loc de jertfirea lor, doi porumbei sau două turturele sau altceva. Deci, nu mă jertfeam eu – ăsta a fost Vechiul Testament. Era o învăţătură că trebuie să aducă o jertfă, care nu aducea o mişcare de inimă, decât în clipa în care tu jertfeai tot ce era mai iubit şi mai preţios.
De fapt, Dumnezeu a vrut prin aceste jertfe, în Vechiul Testament, să descopere, puţin câte puţin, starea de iubire. Şi e frumos de înţeles lucrul acesta, pentru că dacă eu, atunci când jertfesc ceva, jertfesc numai ceea ce iubesc, atunci apare preţuirea extraordinară asupra jertfei. Altfel, e ceva exterior. Jertfirea duce la un fel de curăţire de ce jertfesc, adică jertfesc şi ce nu-mi trebuie. Arunc, cu alte cuvinte. La fel cum fac şi milostenia: „Ia, mă! Hai, mă, că tot nu-mi trebuie! Ia-o tu p-asta!” – ceea ce este absurd! Hristos trebuia să ne înveţe altceva: că arunc, dau – arunc cu ea în cer, deci dau tot ceea ce preţuiesc mai mult. Dau ceea ce n-am, cum spunea pr. Nicolae Steinhardt.
Acum Dumnezeu vine să restaureze acea raţiune pe care eu am pierdut-o arătând, de fapt, că adevărata jertfă este a însăşi fiinţei mele. Şi a început totul de la predica de pe munte. Voi iubiţi – dar ce iubiţi? A, voi daţi, dar de ce daţi? Şi tot aşa. Voi judecaţi – ce judecaţi? Voi lăsaţi femeile, dar cum le lăsaţi? Totul este readus, altfel spus, polarizat, adus la sensul şi la direcţia care ar fi trebuit.
Şi atunci, lucrurile devin cumva înguste şi drepte, tari, hotărâte, pentru că toate deja au o lumină, un sens, o claritate, o congruenţă. Un fel de intrare în formaţie şi în cadenţă. Atunci apare şi puterea, de la cadenţă, de la unitate. Când eu înţeleg, de fapt, că toată viaţa mea este legată de Hristos atât în mod personal, cât şi ca învăţătură; atât ca relaţie de fiecare clipă, cât şi ca Raţiune a existenţei mele.

Hristos, împlinirea Legii şi raţiunea Cosmosului

Dumnezeu ne-a dat multă învăţătură în lege, dar puterea de a o împlini a venit numai prin Hristos. Legea nu putea fi împlinită, că nu era puterea. „Puterea e la Mine, fără de Mine nu puteţi face nimic”, spune Mântuitorul. Ce spune în Lege? Ce spune în Scriptură? „Toate acestea le-am făcut din tinereţe. Ce-mi mai lipseşte?” Ei, acuma, din clipa aceasta revenim acasă. „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde toate, împarte săracilor şi urmează-Mi Mie.” „Adică, bun, dar până acuma, de ce am muncit? Care e sensul? Toată viaţa mea a fost ca să strâng, să adun, să fac… nu? Cum e posibil? Care e sensul? Adică tot efortul meu de până acuma să-l dau, dar nu înţeleg de ce!” „Pentru că de abia atunci vei fi următor al Meu, altfel eşti următor al tău.”
Toată întoarcerea existenţială în  Tatăl nostru aceasta este: „Vie împărăţia mea, facă-se voia mea” se transformă în „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta”.
Omul, din împăratul părerii de sine, pe care şi-a instituit-o încă la cădere, a devenit un dumnezeu, după cum i-a zis diavolul: „Veţi fi ca Dumnezeu, veţi cunoaşte binele şi răul”. Asta cu adevărat se simte în aceste nivele academice ale ştiinţei. De ce vezi atât de puţin oameni academici credincioşi? Excepţiile chiar ne onorează – maica Benedicta, de exemplu. Nu ştiu alt academician care a ajuns aşa. Dar e prea puţină academie în viaţa credincioasă, pentru că omul a ajuns academician prin părerea de sine, nu prin cunoaşterea de Dumnezeu.
Şi în asta constă furtul adevăratei credinţe, pentru că, de fapt, întreaga ştiinţă este o teologie. Eu, atunci când învăţ despre astre, despre astronomie, despre chimie, matematică, fizică, biologie, toate celelalte, învăţ şi despre Dumnezeu. Aceste logii sunt nişte teologii. Şi atunci, relaţia mea cu ştiinţa ar trebui să fie o relaţie evanghelică, pentru mine, ştiinţa ar trebui să fie o parte a Evangheliei. Pentru că vedeţi pe Creatorul lucrurilor. Dacă eu studiez pe Rodin, păi sigur că voi studia opera lui. Şi din opera lui îl aflu pe el. Din opera Creatorului îl aflu pe Creator. Asta se face oriunde. Jalea mare este că în opera noastră de artă, de considerare a artei, nu avem criterii. Cel ce astăzi scrie despre artă – iertaţi-mă! –scrie bla-bla-uri. Pentru că el a învăţat nişte cuvinte frumoase pe care le înşiră (sună frumos dar nu sunt frumoase în sine, n-au niciun fel de frumuseţe acele cuvinte, pentru că n-au niciun fel de asemănare cu Dumnezeu – pentru că frumosul este măsura asemănării lui Dumnezeu! Frumosul nu poate să fie estetic! Ci ori e dumnezeiesc, ori nu e deloc)

Naşterea Domnului, bucuria luminii neînvinse

Iată, revenim la tropar, nu? Că din ceea ce lumea cunoştea ca act al universului – nu mai se închină universului ca un cosmos în sine, frumos în sine, ci să Te cunoască pe Tine, „răsăritul cel de sus”. Tu eşti Cel ce răsari nouă, Tu eşti Cel ce trebuie să ne răsari în inimă, să ne trezim cu Tine acolo, în inimă. Pentru că fără această trezire şi tresăltare, n-avem niciun fel de bucurie existenţială. Dacă acest cuvânt nu îl înţeleg – toată această creaţie e făcută să Te cunoască pe Tine, Doamne – atunci, la ce folos?
Şi atunci, Naşterea Mântuitorului, pentru noi, este cel mai minunat moment, de împlinire a tuturor prorociilor; de izbăvire a noastră din marea ispitire a diavolului, prin care noi ne-am părelnicit dumnezei, şi culmea este că am putea deveni dumnezei adevăraţi, dar ne înşelăm că suntem dumnezei când nu suntem încă; şi atunci, orice fruct, pe care-l iei şi-l culegi verde, este spre bucuria vicleanului diavol, pentru că nu-şi poate împlini rodul. De ce? Un fruct pe care-l culegi verde nu o să poată să facă fructe niciodată, la rândul lui, pentru că nu e copt.
La nuntă Dumnezeu ne-a dat acest cuvânt, că datoria noastră şi binecuvântarea este să-ţi vezi pe fiii fiilor tăi! Nu să trăieşti încă 40 de ani, sau că, vezi Doamne!, trăieşti mai mult, ci pentru ca să-ţi vezi roadele tale fiind desăvârşite, fiind roditoare. Să-ţi vezi pe fiii fiilor tăi, nu să-ţi vezi pe fiii tăi, pe care-i vei naşte tu. Să vezi că vei deveni om născător de născători, adică om viu.
Şi atunci, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, această perioadă de mare bucurie în viaţa Bisericii, care este plină de colinzi, plină de adânci vibraţii ale sufletului, care bucură şi aduc împlinirea cuvântului Bucură-te!, de la Sfânta Bunăvestire, ne ajută pe noi minunat să scăpăm de sub toată această înşelăciune a lucirii diavolului, către lumina cea neînserată, către Biserică, templul luminii neînvinse.