LOADING

Type to search

Martirii secolului XX

Martirii secolului XX

Share

P.S. Iustinian Chira (cuvânt la lansarea cărţii “Din temniţe spre Sinaxare”, Baia Mare,  19 noiembrie 2008)

Motto: Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi.

Europa şi creştinismul

Eu am avut întotdeauna o impresie, că în fiecare om Îl văd pe Hristos. În fiecare om văd un sfânt, un posibil sfânt. Am un respect deosebit faţă de făptura aceasta pe care a creat-o Dumnezeu, care se numeşte om. Dar iată că a intervenit o putere negativă, care lucrează împotriva planului lui Dumnezeu, şi atunci se nasc dintre oameni şi monştri, demoni cu chip de om. Lucru acesta se întâmplă într-o societate care a pierdut legătura cu Hristos. De multe ori, noi, oameni în vârstă, intelectuali, de multe ori suntem creştini şi nu suntem creştini. Când auzim astfel de cuvinte în legătură cu creştinismul, ni se pare că sunt nişte basme. Nu suntem capabili să realizăm că tot ce se spune în istorie, în Sfânta Scriptură, în cuvintele sfinţilor sunt lucruri reale. Luăm uşurel viaţa creştină.
Iată câte s-au petrecut începând de la naşterea Mântuitorului Hristos, când un tiran a fost în stare să ucidă patrusprezece mii de copii, cu singurul scop ca să-L ucidă pe Fiul lui Dumnezeu care S-a născut – era conştient Irod că S-a născut Mesia – şi a avut tăria ca să extermine patrusprezece mii de copii. Milioane de creştini au fost exterminaţi până în secolul nostru, până în timpurile noastre. Ce putem să spunem despre ororile ce s-au întâmplat în revoluţia franceză din anii 1789-1793? În aceşti patru ani, au fost exterminaţi, în frunte cu regele Franţei, trei sute de mii de francezi. Li s-a tăiat capul cu ghilotina, în piaţa din centrul Parisului care acum este intitulată Piaţa Concordiei. Ce ironie: Piaţa Concordiei, a împăcării – a crimelor, cu celelalte. Apoi ceea ce s-a întâmplat în  Spania, în deceniul ’30, când a ieşit la putere partidul comunist, au fost uriaşe ucideri şi fărădelegi. Şi apoi a venit Rusia şi lagărul socialist.
În toate, cauza tuturor a fost înstrăinarea omului de Dumnezeu, înstrăinarea omului de Hristos. Am încheiat mileniul doi, şi suntem la început de mileniu trei. Ce ne aduce oare acest mileniu? Trebuie să ne punem întrebarea: ce am învăţat noi din cele două milenii? Din mileniul întâi, în care au fost uriaşe fărădelegi, din mileniul doi care s-a continuat, s-a repetat, ce am învăţat noi, de fapt? Noi, creştinii, noi cei care ne considerăm o lume creştină?
În primul rând, trebuie să ne amintim aici că Europa a fost continentul prin excelenţă creştin. Ca în Uniunea Europeană, acuma, să nu se admită ca în Constituţie să se amintească de Hristos şi de religie. Iată, acelaşi demon, îmbrăcat în alt veşmânt. Nu se permite ca să se vorbească despre Hristos, despre religie. Probabil că de toate aceste erori suntem vinovaţi noi, creştinii. E o răzbunare împotriva noastră, că am jucat teatru şi n-am trăit creştineşte. Noi suntem vinovaţi.
La un moment dat, unul dintre Sfinţii Părinţi era la Ierusalim şi a avut o viziune: curgeau râuri de murdărie pe unde erau bisericile, şi acesta s-a întrebat ce înseamnă asta. „Păcatele creştinilor sunt aceste râuri de puroi.” Care a fost rezultatul? Baza Bisericii lui Hristos, întreg Orientul a devenit păgân, musulman. S-au pierdut marile centre creştine, unde s-a plămădit lumea cea nouă a lui Hristos.

“…ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor”.

Martirii din închisorile comuniste. Sigur că eu am spus că toţi trebuie să fie declaraţi martiri. Toţi au fost martiri, mucenici, au murit mărturisind pentru Hristos. Toţi. De aceea au pătimit atât de înfricoşător şi la Piteşti, şi la Sighet – Sighetul a fost tot aşa, ca Aiudul de teribil. Şi ne-a murit floarea intelectualilor români, la Sighet. Deci, şi acolo, şi peste tot, au fost martirizaţi. Şi de aceea am spus că toţi trebuie declaraţi martiri. Nu putem alege, că numai o parte ar fi. Toţi au murit pentru dreptate – şi când zic dreptate, înţeleg cuvântul lui Hristos. Dreptatea, Libertatea şi toate celelalte elemente care formează baza existenţei umane. Toate aceste elemente care au fost neglijate au provocat aceste teribile persecuţii şi manifestări diabolice.
În primele secole creştine toţi care erau creştini erau declaraţi sfinţi. Toţi care erau botezaţi şi care făceau parte din Biserica lui Hristos erau declaraţi sfinţi. De aceea, şi acuma, de exemplu, la Sfânta Liturghie aţi auzit întotdea¬una un cuvânt foarte important, în care – la momentul cel mai important din timpul Sfintei Liturghii, după prefacere, după ce pâinea şi vinul, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, devin Trup şi Sânge al lui Hristos, înainte de a fi frânte acestea şi împărţite credincioşilor, spune sacerdotul, preotul de la altar: „Să luăm aminte!” Asta înseamnă o atenţionare teribil de importantă: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!” Adică ne atenţionează pe noi, pe toţi, care ne aflăm în biserică, laici sau clerici, suntem atenţionaţi că se întâmplă un moment foarte important în timpul Sfintei Liturghii, când Trupul lui Hristos se frânge, ca să fie împărţit creştinilor. Şi atunci ni se adresează nouă slujitorul altarului: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!” Este deosebit de important acest lucru. De aceea, când auzim acest cuvânt: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!”, să nu uităm că ni se adresează personal şi individual, la fiecare dintre noi.
Ce-am învăţat noi din pătimirea acestor sfinţi martiri? A fi declarat sfânt şi a fi trecut din temniţă spre sinaxare – Sinaxar înseamnă listele cu sfinţi, asta înseamnă Sinaxar, trecerea aceasta, de la temniţă spre sinaxar, este firească. Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din sinaxar. E liber fiecare. Îşi pregăteşte Raiul sau iadul fiecare, el personal, noi personal. Numai că sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfânt. Asta e metoda bisericii apusene. Biserica ortodoxă are altă metodă: nu-l declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Poporul este acela care te declară că eşti sau nu eşti sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, atunci apoi Biserica te recunoaşte. Dar poporul te declară sfânt. Asta este metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate s-o facă, că asta ar trebui s-o facă fiecare dintre noi, de fapt.

Noi şi sfinţii închisorilor

Am trăit foarte dureros când sufletul acestor copii a fost pălmuit de cuvintele părintelui Augustin (de la schitul “Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud, cuvinte legate de pătimirea mucenicilor de la închisoarea din Aiud – n.red.). Nu că a vrut el să facă aceasta dar, prezentându-ne ororile pe care ni le-a prezentat, m-am gândit la sufletul acestor copii. Cum pot ei suporta să li se descrie, să li se pună în faţă astfel de orori, de care ei habar nu aveau. Nu numai tineretul. Ci noi toţi. Noi care suntem în vârstă, care am trăit… am trăit cei patruzeci şi ceva de ani, am trăit de atunci încoace, şi a fost un adevărat chin în seara aceasta, am pătimit cu toţii, şi a fost bine – nu ne-a stricat. Din când în când, ca să ne mai conştientizăm. Dar m-a durut. M-a durut. M-am gândit la inima tuturor, m-am gândit ce lovituri primim prin ceea ce ni se spune, pentru ca să risipească răceala din inimă, indiferenţa, nepăsarea, toate acestea. Trebuie şi o operaţie mai dură. Doctorului, ca să-l vindece pe bolnav, nu-i e milă: taie în carne vie, nu pentru că vrea să-l ucidă, ci pentru că vrea să-i dea viaţă. Ce ni s-a spus aici a fost operaţia făcută de un mare doctor care a fost părintele Augustin. Mi-a arătat şi o altă latură a vieţii. Eu nu cred că era nepăsător niciun român. De aceea am spus că întreaga societate omenească a fost torturată patruzeci şi ceva de ani, torturată la propriu.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să învăţăm şi din aceste pătimiri ale sfinţilor şi să avem pe fiecare cu icoana în casă, nu pentru ca să ne împodobim casa pentru că icoanele nu se pun ca podoabă! E un mare păcat cine crede că icoana e pusă de podoabă. Icoanele sunt puse să ne vorbească! Când mă uit la Iisus cel răstignit, la capul patului meu, se poate apropia de mine un duh necurat sau un gând rău? Când eu Îl văd pe Stăpânul, icoana Lui răstignit pe cruce? Iată rolul icoanei! Să ne grăiască nouă. Acesta este! Vedem icoana Maicii Domnului, vedem icoanele acestor sfinţi – te gândeşti la patimile, la suferinţele, la greutăţile pe care le-au suferit ei.
Eu am un obicei – învăţat pe când eram la Cluj: dormitorul meu era în centrul Clujului, la etaj, şi sub geam, jos, era staţie de autobuze. De la ora 4 până la ora 2, din 10 în 10, din 2 în 2 minute, autobuzele se opreau şi plecau, se opreau şi plecau. La ora 2 se retrăgeau autobuzele, şi atunci îmi deschideam şi eu geamul şi începeam să mă rog pentru cei ce erau în temniţele, pentru cei ce erau în beciurile securităţii – ştiam ce se întâmplă! – dar nu numai pentru aceştia. Şi pentru muncitorul care era la cuptoarele de pâine şi ne pregătea pâinea pentru a doua zi dimineaţă. Şi pentru cel ce stătea în uzină şi ne făcea lumină în locaşuri, şi ne asigura lumina şi apa. Pentru că toţi absolut, întreaga societate din Cluj, ca şi întreaga societate, are nevoie, din când în când, ca cineva, undeva, să deschidă un geam, să se uite peste oraş, şi să zică: „Doamne, iartă-ne! Doamne, iartă-ne! Doamne, iartă-ne!”
Condiţia martirilor, ca să poată fi declaraţi martiri, condiţia – sigur, e dreapta credinţă! Nu poţi fi sfânt dacă eşti eretic, dacă eşti sectar… nu poţi să fii declarat sfânt, că n-ai harul lui Dumnezeu. Toate sectele nu au sfinţi. Pentru că sfinţi are numai Biserica lui Dumnezeu, care respectă Crucea, Icoana şi cele Şapte Taine. Dar care credeţi că este cea mai importantă condiţie ca unui martir să i se primească suferinţa, să poată fi declarat sfânt? Dragostea! Dacă el nu îl iubeşte pe călău, oricât a pătimit, nu este primit de Dumnezeu în rândul sfinţilor.  Şi asta e o condiţie! Când un om, un creştin, a pătimit ca martir, dacă îl ura pe călău, pe torţionar, pe toţi, atunci nu considera Dumnezeu că jertfa lui e primită. Numai atunci când îl iubeşte şi pe cel ce îl chinuieşte, abia atunci îl consideră Dumnezeu că e al Lui, pentru că Hristos ne-a dat pildă – şi cu fapta, şi cu cuvântul. Cu fapta – când a fost răstignit, şi când era în jur gloata aia uriaşă, care-L batjocorea în tot chipul şi-L hulea, şi care L-a judecat pe nedrept, şi care L-a chinuit, cunoaşteţi patimile, Hristos ce-a făcut? A ridicat ochii spre cer şi a spus: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!” Iată atitudinea unui martir adevărat! Un martir adevărat nu se laudă cu rănile lui. Ăla nu-i martir, care se laudă cu ce-a pătimit, cât a pătimit, ăla-i un mincinos, nu-i un martir! Un martir nu se laudă cu chinurile lui niciodată! Îi lăudăm noi, îi apreciem noi, îi admirăm noi, dar nu ei. Un martir adevărat nu se laudă cu patimile lui. Toţi marii noştri martiri, care au fost eliberaţi după 1964, toţi, ce-au spus când au plecat din puşcărie? „Nu-i condamnaţi pe cei ce m-au batjocorit! Nu-i condamnaţi!” Asta au spus toţi marii martiri, când au fost eliberaţi din puşcării la dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, care a deschis toate puşcăriile. Cum, de unde, când, ce – aia nu mai ştim, dar asta este! Oameni care erau pe viaţă condamnaţi, toată lumea… Ei, toţi care au fost eliberaţi, au ieşit cu aceasta în sufletul lor şi au zis: „Nu-i condamnaţi pe cei ce ne-au chinuit!” – Adică nu voiau să-şi piardă dreptul de martiri! Că ar fi pierdut toată răsplata de la Dumnezeu dacă i-ar fi urât pe cei ce i-au martirizat.
Într-un local – după război, sunt foarte mulţi eroi – într-un local, la o masă, unul vorbea foarte aprins: „Uite, Nichifor Crainic, uite, s-a lăsat de Hristos! Uite, L-a lepădat pe Hristos!”. Şi atunci s-a ridicat unul care era acolo, şi zice: „Ascultă, mă! Tu ai fost acolo, unde a fost Crainic?” „N-am fost!” „Păi, atuncea, taci din gură! Voi habar nu aveţi prin ce-am  trecut noi, care am fost acolo!” Foarte uşor ca tu, din libertate, să îl condamni pe cel ce numai el ştie la ce limită de insuportabile chinuri, în care a făcut un act, ştiind că Dumnezeu îi iartă, cum l-a iertat şi pe Petru şi i-a iertat pe toţi, de-a lungul timpului.
Deci, cu fapta, Hristos – „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – dar şi cu învăţătură. Care este poziţia, în Evanghelie, în legătură cu duşmanii? Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! – aşa zice Evanghelia. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei ce vă batjocoresc. Acesta este cuvântul lui Hristos, aici trebuie să ne încadrăm noi. Nu cum din nefericire se întâmplă şi acuma: e o dureroasă, e o rană extraordinară în sufletul meu când văd în presă cum se bârfesc, cum se condamnă oamenii unul pe altul. Că nu-i unul mai rău ca altul şi nici nu-i mai rău altul decât mine şi eu decât altul. Sunt dureroase aceste lucruri. Aceasta este poziţia creştină. Să începem cu începutul. Să începem cu recondiţionarea noastră creştină. Să începem cu adevărat să trăim în duhul Evangheliei lui Hristos, că dacă nu, atunci Apocalipsa va veni. Şi atuncea e mult mai dureros începutul sfârşitului, mult mai groaznic începutul sfârşitului!  Pentru că începutul înseamnă: a te coace pe toate părţile în foc, şi a nu te lasă să mori, nici să trăieşti – asta este atmosfera din lumea de azi. Binecuvântat să fie Dumnezeu!