LOADING

Type to search

Victima ambuscadei divine

Victima ambuscadei divine

Share

În marea Sa milă, pronia divină face posibile întâlniri care să ne marcheze viaţa. O asemenea întâlnire mi‑a fost dată şi mie. Voi încerca să povestesc pe scurt ce mi s‑a întâmplat în vara anului de graţie 1992, atunci când am participat la o tabără de creaţie studenţească în oraşul Bistriţa. Mai ales pentru noi, studenţi la Academia de Artă, această tabără ne permitea cunoaşterea unui vechi burg provincial, unul dintre cele şapte oraşe‑cetăţi transilvane, de obicei pus în umbră de altele mai faimoase, ca Sibiul, Sighişoara sau Braşovul.

Respiram aerul de libertate care fă­cea posibile toate excesele vremii. Ni se părea că lumea este a noastră; ne miram şi ne bucuram de tot şi de toate. (Ţin minte că eram uimiţi de succesul pe care îl avea proaspătul ziar Evenimentul Zilei, în care puii de găină născuţi vii se amestecau cu tocana politică a unei democraţii incipiente şi oneroase.) Desenam, pictam şi ne distram cu fervoare. În programul taberei de creaţie, organizat cu minuţie şi inteligenţă de criticul şi omul de cultură Mircea Oliv – care tocmai căpătase un post în forul cultural judeţean – a intrat şi o vizită la mănăstirea Rohia. Jurnalul fericirii era în acea vreme o lectură destul de proas­pătă şi foarte puternică. Fusesem marcat de această radiografie crudă care nu este numai a unei convertiri, ci şi a unei epoci care a distrus destine. Nu am crezut şi nu am înţeles cum trecerea prin puşcării reuşise să urce suflete la Hristos. Nu avusesem încă privilegiul la acea dată să‑l cunosc pe Al. Paleologu, prietenul şi colegul de suferinţă al lui Nicu, aşa cum îi spunea. Cartea lui Nicolae Stein­hardt – cu care îmi găsisem multiple afinităţi – pur şi simplu îmi deschisese brusc o poartă pe care nu aş fi bănuit‑o: viaţa Bisericii. Un om de un asemenea calibru intelectual care să fie atât de profund ataşat de Ortodoxie (fapt rarissim în istoria culturală modernă a acestei naţiuni), el, un evreu convertit în puşcăria politică de la Jilava, care avea o formidabilă libertate de exprimare a crezului său creştin, iată o apariţie insolită într‑un peisaj post‑revoluţionar ulcerat de conflicte. Nu am scăpat ocazia de a face o vizită în casa monahului din ultimul deceniu de viaţă: Mănăstirea Sf. Ana. Cel care urma să ne călăuzească îi fusese ucenic, nimeni altul decât Părintele Ioan Pintea: tânăr, sfielnic, plin de bun simţ şi om de o excelentă calitate intelectuală, care nu mai miră dată fiind provenienţa ascendenţei sale spirituale. Prin ochii săi îl reactualizam pe monahul Nicolae, care mă aştepta cuminte într‑o ambuscadă duhovnicească de proporţii. Dar să nu anticipăm.

Întâlnirea cu
Rohia lui Steinhardt

Vizitasem până atunci multe mănăs­tiri: părinţii mei – Dumnezeu să‑i odih­neas­că – au avut grijă să intrăm în ­toate lăcaşurile de cult importante care se intersectau cu drumurile noastre în circuitele turistice anuale ce le întreprindeam în ţară. Nu avusesem însă întâlniri cu marii duhovnici ai ţării de la acea dată; până la urmă frecventarea mănăstirilor rămânea doar epidermică, fără să cunoaştem nemij­locit miezul tare al Ortodoxiei: cei care‑L slujesc pe Domnul, liturghisitorii, preoţii şi duhovnicii fără de care mănăstirea devine doar un spaţiu obscur, iar nu tainic, şi în care adevărata viaţă mistică este ambiguă. Înţelegeam faptul că în biserici se întâmpla ceva… dar acel „ceva“ nu avea concreteţe, era ceva misterios, legat de un alt spaţiu, supramundan, care nu se lăsa descoperit atât de uşor. Acestea fiind circumstanţele, eram curios să văd cum a reuşit să străpungă aceasta coajă un om de lume, extrem de rafinat şi monden, care evident că avusese o experienţă carcerală decisivă şi… dorită. Asta îmi era de neînţeles: cum să nu faci nimic să scapi şi, nu numai atât, să vezi închisoarea nu ca pe o fatalitate, dar aproape să ţi‑o doreşti! Cum a reuşit acest om să se rupă de lume, să se călugărească şi să spună: „Mărinimia Domnului rezultă, cred, din nobleţea, boieria Lui, înfăţişarea de cavaler, gentleman (zic englezii), gentilom (zic francezii) şi mare aristocrat (în sens etimologic), de nobil (în sens sufletesc şi spiritual). Cum altfel decât a omului superior, mărinimos şi cavaler, ca ale boierului (cu inima si mintea) pot fi considerate aceste însuşiri certe, izbitoare, ale lui Iisus Hristos?“

Resorturile acestei profunde meta­noia fuseseră arătate în această formi­da­bi­lă carte, dar trebuia să văd „locul faptei“, îmboldit de o curiozitate vecină cu detectivistica spirituală. Iată‑ne intraţi în Ţara Maramureşului: un alt peisaj, mai puternic, dealuri domoale, păduri ne­sfârşite… Lăsăm autocarul la poale (mănăstirea, o spun pentru cei care nu au fost încă acolo, este construită ca un cuib într‑un ciorchine de dealuri straşnic împădurite) şi urcăm, abrupt uneori, pe treptele naturale făcute de rădăcinile fagilor şi stejarilor care umbreau aproape complet pământul. Am vizitat mănăstirea, destul de modestă atunci (astăzi mănăstirea are o altă înfă­ţi­şare iar drumul a fost asfaltat) care nu ne‑a impresionat iniţial. În faţa examenului nostru exclusiv estetic, ea nu s‑a dovedit remarcabilă prin ceva anume. Resimţeam pregnant doar amintirea monahului Nicolae, prezenţa mai ales în biblioteca mănăstirii pe care a îmbogaţit‑o şi a organizat‑o (unde am descoperit, pe lângă literatură, istorie, teologie şi excelente romane poliţiste de clasici ai genului) precum şi în amintirile lăsate în memoria încă proaspătă a celor pe care i‑a cunoscut. Aparent, nimic spectaculos.

Despre ce i‑a oferit viaţa la mănăs­tire, N. Steinhardt a spus într‑o scrisoare trimisă părintelui Ioanichie Bălan: „N‑am realizat, vai mie, mare lucru. Mi‑am disciplinat oarecum trupul şi gân­durile, am dat câteva dovezi de sme­­renie (fără însemnătate însă nu zadar­nice pentru un fost copil răsfăţat ca mine), m‑am şi maturizat (mai bine mai târziu decât niciodată). Realizarea mea cea mare e că sunt creştin, sunt monah, sunt la Rohia (şi gândul mi se îndreaptă din nou cu drag către Constantin Noica: lui îi datorează atât de mult naşterea mea de‑a doua (botezul) [asta da suprema boierie ortodoxă, să spui că cel care te‑a turnat ţi‑a făcut un bine pentru că ţi‑a dat şansa de a te boteza – n. mea], de‑a treia (tunderea în monahism), sunt bibliotecarul mănăstirii, îmi este dat să mă pot ruga lui Hristos, să fiu fericit că o pot face. Et in Arcadia ego!

Avva Serafim Man

Către finalul vizitei noastre, suntem introduşi într‑o camera ceva mai spaţioasă unde Pr. Ioan Pintea ne face cunoştinţă cu fostul Stareţ al mă­năstirii, Părintele Serafim Man, cel care îl tunsese la monahism şi care‑i fusese extrem de apropiat. Subţiratic, bătrân, serafic, cu ochii sclipind ju­căuş într‑un chip luminos, dar în fiin­­ţa căruia încă se resimţeau ecourile unei mari suferinţe fizice. Printre altele, Părintele Serafim ne‑a povestit fără pic de emfaza cum s‑a petrecut botezul în călugărie al lui Nicu Steinhardt (devenit Nicolae după con­sumarea botezului). Securitatea, care ştia de intenţia lui Steinhardt de a se călugări, îi pusese în vedere sta­reţului să nu procedeze la aceasta, nu de alta dar probabil că interve­neau complicaţii, mai ales birocratice, în urmă­rirea „duşmanului poporului“, pe care tovarăşii nu aveau chef să le surmonteze. Dar Părintele Serafim, care îl iubea tare mult pe Steinhardt şi îi promisese că îl va călugări, bolnav de cancer în ultim stadiu (metastază), şi căruia doctorii îi mai dădeau puţine zile, iese din spitalul din Baia Mare şi îl tunde la monahism. Şi‑a continuat povestea cu un detaliu cutremurător: deşi botezul a fost făcut pe ascuns şi în prezenţa a doi fraţi de încredere, a doua zi maşina securităţii se afla la poarta mănăstirii. „Ce puteau să îmi mai facă securiştii?“, se întreba amuzat părintele, în schimb pe chipurile ­noastre zâmbitoare se citea cu uşurinţă mirarea, ba chiar uluirea. Bun, unul dintre călugări a trădat, ceea ce spune foarte mult despre forţa de penetrare a partidului prin organele de represiune şi despre slăbiciunea omenească, dar părintele… se afla viu, sub ochii noştri!? Ulterior, părintele Pintea ne‑a spus, pe un ton oarecum firesc, că reîntors la spital, în urma analizelor s‑a constatat că părintele Serafim se vindecase miraculos. Acum, din biserică, miracolul nu mi se mai pare atât de nefiresc, dar atunci am fost consternat. Aici fac o paranteză: l‑am revăzut pe Părintele Serafim în anul 2006. Marele duhov­nic al Ma­ra­mureşului participa în mun­tele Athos, la schitul Lacu, de Înăl­ţare, la slujba de peste jumătate de zi prilejuită de Hram. Noi, câţiva nevrednici, am ple­cat după opt ore să ne odihnim. Părintele, pe care l‑am văzut aproape fugind pe coclaurile din văioaga unde se află chiliile schitului Lacu, a stat până la sfârşit. Anul trecut i‑am luat un interviu părintelui la Rohia. Era incredibil de agil şi cu o energie contaminantă. Paranteză închisă. La plecare, Părintele ne binecuvântează pe toţi. Eu am un imbold pe care nu îl mai avusesem niciodată până atunci: acela de a‑i săruta mâna. Părintele şi‑o trage stânjenit şi intervine un moment destul de amuzant privit din afară. Până la urmă reuşesc, nu fără greutate, să mă aplec suficient şi, trăgându‑i mâna, să îndeplinesc cele ce am simţit că trebuie făcute. Ne luăm rămas bun şi coborâm. O te­ribilă tulbura­re pu­se­se stăpânire pe mine, astfel încât am văzut mormântul lui Stein­hardt printre lacrimi. Până la autocar şi mai mult timp după aceea, hohote de plâns nestăpânit au pus stăpânire pe mine. Aproape că îmi era ciudă că nu mă puteam înfrâna, dar, paradoxal, şi o caldă uşurare simţeam în sufletul meu care se descărca ad‑hoc. Atunci nu prea înţelegeam exact ce mi se întâmpla. Era contactul uluitor cu sfinţenia, pe care Duhul Sfânt îl pusese la cale probabil – mă gândesc acum – la rugăciunile mo­nahului Nicolae, pe care l‑am iubit mereu de când l‑am descoperit. A fost unul dintre momen­tele hotărâtoare ale vieţii mele. Această pocăinţă fără voia mea m‑a ajutat să‑L descopăr, încet, încet, pe Iisus Hristos, de a cărui boierie nu încetez să mă bucur, şi pe Maica Sa, Sf. Maria, care Se roagă în permanenţă pentru noi, cei atât de puţin vrednici. Dumnezeu să‑I aibă în lumina Sa pe Monahul Nicolae, pe Părintele Serafim şi pe Părintele Mina Dobzeu, cel care l‑a botezat în închisoare şi care a mărturisit despre el: „Iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug (Ioan 1, 46‑48). Da, Nicolae Stein­hardt a aflat pe cel de­spre care a scris Moise în lege. Iar Dom­nul îl scoate în evidenţă arătând că este cu adevărat fără vicle­şug. Când l‑a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire până la jertfă, cu o mortificare întreită. Da, de trei ori a dat dovadă că acceptă lepădarea de sine (mortificarea), şi anume: când s‑a hotărât să rămână fidel grupului alcă­tuit din oameni de cultură creştini şi români, fără să‑i trădeze; când a cerut botezul creştin, renunţând la Legea Ve­chiului Testament; [şi atunci] când a cerut să depună votul monahal în Mă­năstirea Rohia, lepădându‑se întru totul de duhul lumesc.“ Quod erat demonstrandum!