LOADING

Type to search

Despre viaţa în Dumnezeu. Părintele Nichifor Horia în dialog cu tinerii (I)

Despre viaţa în Dumnezeu. Părintele Nichifor Horia în dialog cu tinerii (I)

Share

Botez şi libertate


‑ Botezul reprezintă o acceptare conştientă a unei noi vieţi, o transformare dorită pentru trupul şi sufletul nostru. Accept cu toată responsabilitatea venirea lui Iisus în inima mea. Dar toate aceste le fac eu. Eu îmi folosesc libertatea pentru a alege între cunoaştere şi ignoranţă, între bine şi rău. Unde este această liberate în botezul copiilor abia născuţi? De ce trebuie să fiu obligat printr‑o atât de mare responsabilitate (prin acceptarea silită a acestei responsabilităţi)? De ce această „grabă“ a botezării?

‑ Graba bote­zării, aşa cum o ştim toţi, vine din teama că acel copil nou‑născut poate muri şi la două luni, şi la un an, şi la trei ani, şi este o grabă ştiută din popor că atunci când copilul trage să moară, repede‑repede trebuie să‑l botezi. De ce îl botezăm? Pentru că ştim că asta este Viaţa. Pentru că ştim că astfel este Bine pentru el. Nu‑l pot întreba de ale credinţei, pentru că ştiu că nu înţelege, dar în acelaşi timp, ştiu că botezul lucrează asupra lui. Libertatea este, bineînţeles, una a părinţilor. Apare această nedumerire, că nu are aceeaşi şansă un copil ai cărui părinţi nu vor să‑l boteze, faţă de un copil ai cărui părinţi se grăbesc să‑l boteze. Aşa este. Dar să ne gândim. Pe paliere egale. Două familii cu copii care au fost botezaţi sau care au fost nebotezaţi. Doi părinţi sunt beţivi, se ceartă toată ziua, se bat toată ziua, creează un iad în casă. Părinţii ceilalţi sunt liniştiţi, creează un rai în casă. Sunt aceleaşi şanse pentru copii în cazul ambelor familii? Nu sunt, evident. Dar amândoi vor fi judecaţi diferit, pentru că Dumnezeu e un Judecător nepărtinitor. Dar, iată, este o legătură tai­ni­că între generaţii, şi cu atât mai grav va fi durerea unui părinte care a descoperit nu numai că a trăit el însuşi în înşelare, ci şi copilul său şi‑a ratat şansa sa. În fiecare părinte este nădejdea unui împliniri. Vedem că sunt părinţi care au fost sportivi sau pianişti, sau aşa mai departe, şi vor ca ceea ce nu s‑a împlinit în viaţa lor să se împlinească în copil, şi de mici îi creează condiţiile pe care el nu le‑a avut pentru a atinge aceste idealuri. Dar mai presus de o împlinire la acest nivel este împlinirea în ale credinţei, de care într‑un chip nevăzut se împărtăşeşte şi părintele. Iar Dumnezeu dă şansă unei generaţii, că dacă undeva la vârf s‑a împlinit această căutare, toată generaţia se împărtăşeşte de asta. Şi cum se împărtăşeşte în credinţă? Prin rugăciunea celui care a devenit credincios. Acesta are o putere de viaţă asupra tot nea­mului său.
Spuneam că libertatea copilului din start nu este aceeaşi, de când se naşte. Nu ne alegem noi părinţii, deci ne naştem diferiţi şi inegal încărcaţi cu daruri. Unul se naşte genial, altul mai prostuţ, unul are talent la desen, altul nu are deloc, dar are la muzică. Această inegalitate nu este pusă de Dumnezeu în sensul că ne va cere la toţi la fel, ci e o inegalitate în sensul de a ne completa unul pe celălalt, ca să ne iubim, ca având nevoie unii de alţii să ne preţuim mai mult.
Acel copil beneficiază de această putere. Nu îl întreb când este pregătit, că nu înţelege, dar vă întreb pe dum­neavoastră, dacă un copil la vârsta de trei luni are o tumoare la cap, îl întreb pe acel copil dacă trebuie să îl operez? Evident că nu. Dar ne asumăm un risc pentru copil. Poate operaţia la cap nu va reuşi, iar dacă nu i‑am fi făcut‑o ar fi trăit. Deci ne asumăm o responsabilitate cumplită pentru copil. Şi o facem fără să ne punem probleme. Dar, pentru sufletul lui, când eu ştiu ce înseamnă botezul, să nu mă grăbesc să îl botez? De aceea ne grăbim noi să botezăm de prunci, pe copiii noştri. Şi nădăjduim că el va înţelege puterea acelui botez.

 

Dumnezeu si fotbalul

 

‑ Sunteţi de acord că pomul de Crăciun este un obicei păgân. De ce atunci foarte multe biserici introduc acest obicei în perioada sărbătorii Naş­terii Domnului?
‑ Acum recunosc că nu îmi aduc exact aminte istoria pomului de Crăciun, cât este el de păgân sau dacă nu este o găselniţă a vremurilor noastre, dincolo de păgânism. Oricum, un lucru e clar: nu are nici o legătură directă cu Naşterea lui Hristos. Eu, unul, nu văd nici un motiv să introducem în biserică pomul de Crăciun. Am putea spune că îl punem pentru bucuria copiilor, dar atunci o să ajungem să introducem şi topogane în biserică pentru ca să se bucure copiii?! Introducerea pomului de Crăciun în biserică eu o văd ca pe o scădere. Şi vedem cum e în Occident, unde omul s‑a depărtat de viaţa nevoitoare de a cunoaşte pe Dumnezeu, şi încep preoţii să facă discoteci în preaj­ma bisericii pentru a atrage tinerii la biserică. Sau să organizeze campionate de fotbal, ca atrăgând prin fotbal, să intre tinerii şi în biserică…
Dacă eu caut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu şi mă luminez de aceasta, mă găseşte tânărul acela şi eu îl găsesc pe el, fără a recurge la discotecă sau fotbal sau pom de Crăciun. Şi dacă el vine şi găseşte în biserică pom de Crăciun şi teren de fotbal şi discotecă, apoi de ce să mai vină în biserică, el nu are toate acestea în lume? Coborâm biserica la asta? Atunci în vremea Sf. Ioan Gură de Aur ar fi trebuit să se facă în biserică un mic teatru. Iar Sfântul tuna şi fulgera împotriva teatrului. Şi nu făcea în biserică piese de teatru ca să atragă pe cei care se duceau pe vremea aceea la teatru. Dar Sf. Ioan spunea că teatru era un păcat şi un viciu, pentru că era cum era pe vremea aceea (şi nu se jucau pe ­atunci „Evangheliştii” la teatru), şi spunea lucrurile aceastea şi cine avea urechi să audă, auzea.
‑ Am o verişoară care nu este botezată. Problema este neîn­ţe­le­ge­rea dintre părinţi: mama este ortodoxă, iar tatăl este catolic. Ce sfat ne daţi, având în vedere că tatăl nu vrea să boteze copilul ­ortodox.
‑ Problema aceasta apare de multe ori atunci când există o căsătorie mixtă. Este un paradox aici. Biserica Ortodoxă acceptă căsătoriile mixte cu condiţia ca partenerul de viaţă catolic să nu stingherească libertatea celui ortodox, iar toţi copiii să fie botezaţi ortodocşi. Pe de altă parte, Biserica Catolică acceptă căsătoria mixtă cu condiţia ca partenerul de viaţă ortodox să nu stingherească pe cel catolic, iar toţi copiii ce rezultă din căsătorie să fie botezaţi catolici. Împacă‑i dacă poţi!

 

Dumnezeu şi omizile


‑ Se spune că diavolul poate apă­rea ca stâlp de foc, ca înger şi chiar sub forma lui Hristos. Cum poate fi el demascat?

‑ Sunt multe înşelăciuni care, în lumea noastră, în multe feluri se vădesc. Aşa încât diavolul nici nu mai are nevoie să se arate sub forma sa de diavol. Vedeţi, când omul curveşte, când vorbeşte urât, când înjură, când se mânie foarte tare, toate aceste manifestări sunt inspirate de diavol. Nu putem recunoaşte pe Hristos într‑un astfel de om, chiar dacă este credincios; patima încă, este vie în el; el, încă este muncit de un duh, al mâniei, al curviei, al beţiei şi aşa mai departe. Şi în acest fel cunoaştem pe diavol. La început ne temem de păruta atotputernicie a lui(a diavolului), apoi crezând, vedem că Dumnezeu ne dă cu putere să nu ne mai temem, şi să înţelegem că iubirea pentru fratele care este stăpânit de aceste lucruri este mai presus decât puterea lui, şi în această temere, începem, încetul cu încetul, să demascăm pe diavolul. Dar până când facem noi tot demersul acesta, Dumnezeu este mai presus decât mama. Ce face mama când copilul nu ştie să meargă? Se ţine după el, a căzut, îl ridică; când ajunge însă pe la 14 ani şi pune copilul mâna pe fierul de călcat, îl lasă în pace, poate vrea să‑şi calce o cămaşă. Cam la fel face şi Dumnezeu cu noi. La început când nu pricepem, se ţine după noi şi, vine dracul, vine şi Dumnezeu. Păi numai diavolul are interes cu omul, Dumnezeu are interes şi mai mare. Omul se tot înspăimântă de farmece. Există şi acestea, dar cu ce putere se fac? Cu puterea diavolului. Cu ce putere se învinge diavolul? Cu puterea lui Dumnezeu. Ei, păi atunci să fug la Dumnezeu! Dacă eu cred în Dumnezeu că are puterea să ne învie din morţi şi să ne mântuiască, nu are putere asupra broaştei şi a părului? Să fim serioşi, să ne venim în fire. Dacă mă tem de broască nu sunt nici la începutul credinţei. Au putere farmecele, dar să nu uităm de Dumnezeu. Citiţi viaţa fecioarei Iustina, din 2 octombrie. Ciprian era un vrăjitor cu puteri înfricoşătoare, puţini vrăjitori din lumea noastră aveau puterea lui. Şi Sf. Iustina nu numai că nu s‑a înfricoşat de vrăjile pe care Ciprian le făcea, dar l‑a biruit şi l‑a şi convertit la credinţă. Iar noi care avem asemenea vieţi de sfinţi şi asemenea ajutători, când auzim de farmece tremurăm mai abitir ca unii necredincioşi. Şi alergăm la mama Omida şi mama Viermuroaica ca să ne dezlege ea, nu Dumnezeu. Şi după ce alergăm la toate omizile venim şi la biserică să dăm şi un acatist. Cât timp nu ai credinţă nu se rezolvă nimic. În orice criză pe care o are omul trebuie să se întrebe „Doamne, de ce este îngăduit? Dă‑mi să înţeleg. Dă‑mi putere să Te caut pe Tine”. Dacă gândul meu este la Dumnezeu, dacă îmi îndrept milostenia către să­raci, atunci suntem în biserică şi suntem feriţi de diavol.
‑ Cum poate prietena mea să re­nunţe la bijuterii, dacă acestea sunt de la tatăl ei care a murit?
‑ Aş spune că acestea sunt lucruri neesenţiale şi care nu ar trebui să ne chinuie atât de mult. Noi pe prietenă să o facem să înţeleagă ce înseamnă dragostea pentru părinţi, cum să‑l pomenească pe tatăl ei la rugăciune, cum să‑şi trăiască adânc dreapta credinţă, şi dacă va avea o credinţă adâncă şi luminată de Dumnezeu, într‑un sfârşit va renunţa ea singură la bijuterii. Dar dacă o obligăm să renunţe la bijuterii cu sila sau suntem obsedaţi de astfel de lucruri, iertaţi‑mă, atât de mici, s‑ar putea ca prietena să spună: „ăsta nu ştie decât una şi bună, decât să ajung credincios ca el, mai bine mă lipsesc”. Şi o depărtez de Biserică. Nu minimalizez lucrul acesta, dar să începem prin a ne îndulci de Dumnezeu şi apoi va veni de la sine renunţarea, când ea se va umple de credinţă şi de adevăr. Totuşi nu este un lucru esenţial care să stea în calea credinţei. În calea credinţei stă lipsa spovedaniei, împietrirea, fleoşcăiala credinţei. În timp, fata va înţelege că tatăl său se va folosi mai mult dacă acele bijuterii vor fi, nu purtate, ci vândute şi făcută milostenie cu banii primiţi pe ele.

(va urma)

(fragment dintr-o conferinţă cu tinerii)