LOADING

Type to search

Politică şi credinţă. Exemplul marilor noştri duhovnici

Politică şi credinţă. Exemplul marilor noştri duhovnici

Share

În mentalitatea obişnuită a ortodocşilor români, politica şi credinţa sunt opuse. Istoria este percepută ca fiind în afara Bisericii, iar politicul, care face istoria, este văzut drept o întruchipare a Răului. Politicul poate purta chipul Răului, în anumite forme de manifestare, ca şi cultura. Dar a considera apriori că politica şi cultura sunt rele este o enormă greşeală.
Politica şi credinţa nu sunt în opoziţie una faţă de cealaltă decât în măsura în care trupul şi sufletul sunt astfel. Şi dacă aşa se întîmplă, nu aceasta este starea firească a omului.

 

Războiul văzut şi războiul nevăzut

Noi, ortodocşii români, am fost în­vă­ţaţi să credem că atitudinea creştină se limitează la post şi rugăciune. Ca şi cum am fi într‑un glob de sticlă, unde politicul nu ne atinge şi, deci, nu ne interesează. Această atitudine este în răspărul tradiţiei şi se întemeiază, paradoxal, pe‑o absenţă, căci exclude, în ultimă instanţă, exemplul sfinţilor militari şi, cel mai recent, al mărturisitorilor din temniţele comuniste. Noi, ortodocşii din România trăim într‑un stat care prin politicile sale ne poate ameninţa mântuirea, personală şi de obşte. Nu avem voie să asistăm impasibili la uciderea a milioane de prunci nenăscuţi, la legiferarea căsătoriei între homosexuali, la proliferarea pornografiei, la scoaterea icoanelor din şcoli etc. A interveni înseamnă a face politică.
Mai mult, ignorarea sau/şi diabolizarea politicului nu este caracteristică întregii Ortodoxii, ci mai degrabă o tendinţă românească. Şi aici să luăm aminte mă­car la cazul Serbiei, unde Ortodoxia a fost apărată cu mijloace politice şi cu arma în mână, de clerici şi mireni, umăr la umăr.
Alexandr Soljeniţîn ne amintea şi el, nu demult, că istoria nu‑şi arată sensul decât unei priviri teologice. Ceea ce înseamnă că ea nu‑şi poate împlini sensul de la sine, ci trebuie smulsă celui rău printr‑o permanentă atitudine creştină. Războiul nevăzut trebuie dublat de unul văzut.
Aceasta vor fi înţeles‑o marii duhov­nici ai României din ultima sută de ani, căci o dovedesc prin chiar vieţile lor. Aproape toţi au făcut închisoare pe motive politice. Iar comuniştii au interpretat politic însăşi credinţa. Unii dintre cei pentru care azi avem atâta evlavie L‑au cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu în temniţă, trecând prin calvar, şi dedicându‑I‑se total după eliberare. Alţii, mireni şi monahi, şi‑au întărit credinţa prin experienţa puşcăriei. Cu toţii s‑au sfinţit prin suferinţă. Părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Boca, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), părintele Mina Dobzeu, părintele Constantin Galeriu, părintele Ilie Lăcătuşu… N‑am întâlnit încă vreun călugăr sau vreun mirean dus la biserică să nu‑i iubească sau să nu‑i respecte. Însă, nu o dată mi s‑a reproşat că mă opresc asupra părţii politice a biografiei lor. E ca şi cum ar fi un lucru de ruşine sau cel puţin nefolositor. Cei care m‑au tras de mânecă – deopotrivă monahi şi mireni – susţin că felul în care au înţeles părinţii să se implice în viaţa cetăţii, la un moment dat, nu contează în economia lucrării lor duhovniceşti. Suntem însă de acord că nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu. Şi dacă El a îngăduit, înseamnă că totul a avut un rost.
Apoi, nu avem dreptul, şi nici n‑ar fi de vreun ajutor duhovnicesc, să nesocotim influenţa experienţei politice în devenirea lor. Şi mă refer aici inclusiv la cei care nu au făcut politică partinică, aşa cum au fost destui.
Am convingerea că, într‑o lume tot mai lipsită de repere, nu ne putem permitem luxul să ne ignorăm eroii şi sfinţii. Iar ca să ne fie modele trebuie să‑i cunoaştem integral, nu ascunzându‑le erorile – dacă au fost – şi slăbiciunile, pe care le are tot omul. Putem învăţa şi din acestea.

 

O nedreptate strigătoare la Cer

O altă prejudecată, de data asta ţintită spre marii noştri duhovnici, este aceea potrivit căreia politicul a prevalat în viaţa lor şi ei trebuie judecaţi şi astăzi politic. Este şi fals, şi nedrept, şi inutil. Acceptăm că politicul va fi avut un rol major în viaţă lor şi, într‑un fel n‑au încetat niciodată să facă politică, întrucât nu au tăcut în faţa actelor necreştine, n‑au răbdat să fie atacată Biserica, n‑au fost nepăsători faţă de viaţa pe care au dus‑o semenii lor. Ei n‑au fost însă sclavii unei ideologii. Trăirea credinţei le‑a dat o perspectivă adevărată asupra vieţii, iar libertatea şi curajul în Hristos i‑au ajutat să se manifeste inclusiv politic. Aşa se face că un părinte Calciu, de pildă, a protestat public împotriva dărâmarii bisericilor‑monumente istorice din Bucureşti sub regimul lui Ceauşescu, deşi fusese întemniţat vreme de 16 ani şi trecuse prin cumplitul experiment al „reeducării” de la Piteşti. Un altul, cu mai puţină credinţă, după ce ar fi suferit atât, după ce abia izbutise să se „reintegreze” în societate, să termine o facultate, să se preoţească şi să întemeieze o familie, s‑ar fi păzit. S‑ar fi rugat cu lacrimi de sânge – aşa cum au făcut‑o numeroşi şi neştiuţi alţi preoţi şi mireni –, dar n‑ar fi scos o vorbă în agora. Părintele Calciu a avut uriaşa forţă de a urma cuvântul lui Hristos, şi, fără teamă pentru viaţa pământească, a vrut să şi‑o câştige pe cea cerească.
De ce fapte minunate au fost capabili însă şi alţi preoţi ortodocşi! Părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu au întors generaţii întregi la credinţă. Despre părintele Arsenie Boca sunt nenumărate mărturii că şi de dincolo de mormânt ajută, vindecă şi salvează creştinii care se roagă lui ca să le mijlocească acestea pe lângă Dumnezeu.
Aşa încât a spune despre aceşti sfin­ţiţi părinţi că „aceste persoane nu au intrat ca democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate. Au fost închise pentru un crez politic, şi nu unul religios” – cum a făcut‑o istoricul Dorin Dobrincu, şef al Arhivelor Naţionale (în „Scandal naţional cu acuzaţii de legionarism pornit de la o expoziţie din Iaşi”, Ziarul de Iaşi, 15 august 2008, art) – înseamnă fie că eşti orb, fie de o rea‑credinţă strigătoare la Cer. Iar responsabilitatea pentru o astfel de atitudine este imensă, când atrage după sine închiderea unei expoziţii („Destine de martiri”, organizată de Muzeul Judeţean Ialomiţa, CNSAS şi Asociaţia ROST) în care se prezenta cum au fost urmăriţi de Securitate, anchetaţi, schingiuiţi şi condamnaţi fără vină la ani grei de închisoare şase creştini exemplari – lângă numele preoţilor pomeniţi mai sus aflându‑se cele ale lui Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul Închisorilor”, şi Ioan Ianolide, autorul unei cărţi fundamentale, Întoarcerea la Hristos.
Aici nu mai este vorba numai că ni se refuză dreptul nostru sfânt la memorie. E un atac direct la adresa Bisericii, şi a lui Hristos Însuşi, care Îi este Cap. Pentru că Dumnezeu şi‑a arătat slava în vieţile acelor oameni. Şi s‑ar cuveni să învăţăm din pilda pe care ne‑a dat‑o prin ei. Or, prin închiderea forţată a acelei expoziţii, i s‑a interzis noii generaţii să cunoască vieţile acestor martiri şi să înveţe din ele. Este un act de cenzură politică a unei manifestări strict cultural‑educative.  Un act cu atât mai grav cu cât se constituie într‑un precedent. De aici înainte ne putem aştepta să fim siliţi să ne cinstim sfinţii şi eroii doar cu voie de la noii politruci.