LOADING

Type to search

Maica Luciana Partenie – un veac de monahism

Maica Luciana Partenie – un veac de monahism

Share

O parte din trupul viu al monahismului nostru a fost amputat de comunişti. Mlădiţe sănătoase au fost atunci ucise şi aruncate la groapa de gunoi a istoriei. Astăzi ele constituie tocmai verigile lipsă care ne fac să deplângem puţinătatea bătrânilor. Cu toate acestea există şi astăzi reprezentanţi ai acelui monahism, care a înfruntat jumătate de veac de perversitate politică. Pribegiile lor prin deşertul spiritual de atunci pot constitui o hartă care să le arate direcţia şi celor născuţi în ţara libertăţilor postdecembriste. Măicuţa Luciana Partenie este vieţuitoare la mânăstirea Buciumeni din Episcopia Dunării de Jos încă de pe când avea 15 ani. Zidurile obştii de acum i-au fost în anii dictaturii sihăstrie…

Am stat singură opt ani de zile după ce s-a desfiinţat mănăstirea! S-au dat maicile afară, m-au lăsat pe mine ca îngrijitoare de biserică. Aveam şi eu cunoştinţe, mai trebuia să mai stea şi vreo maică, să fi avut şi eu vreo soră aici. Dar n-au lăsat pe nimeni, au zis: „Dacă-ţi place, stai singură. Dacă nu, pleacă şi mata!”

Şi n-avea voie să vină nimeni, nimeni?

N-avea voie să vină. Dacă era un ţigan… mata ştii ce-s rromii ăştia? Era la partid, acolo, la primărie, şi venea mereu, şi a zis să mă dea şi pe mine afară, pentru că eu primesc lume. Dar nu primeam! Doat câte o maică, dacă venea. Dar maicile, săracele, treceau de la mănăstirea Sihastru, şi veneau una, două, şi vizitau, şi zicea că le primesc. Se nimereau la el şi mă pârau. Şi atunci preşedintele Sfatului l-a raportat că să vie să mă dea afară de la Galaţi. Şi a zis: „N-am pentru ce o da. Maica stă acolo, îşi face datoria, lăsaţi-o în pace!”

Eraţi monahie deja?

Eram, eram călugăriţă. Păi ştii câţi ani am eu? Am 85 de ani, şi eu am venit la 16 ani la mănăstire.

La cât timp v-aţi călugărit, după ce aţi venit?

Nu mai ştiu, că m-am călugărit târziu, înainte de a se desfiinţa mănăstirea cu vreo şase ani. Cu vreo şase-şapte ani înainte. Prin 52-53, cam aşa.

Prigonirea mănăstirilor

Şi când au venit, măicuţă, de au desfiinţat mănăstirea, ce au făcut? Le-au scos pe măicuţe cu forţa?

Cam cu forţa le-au scos. Câte două, câte două, câte două… dar întâi, când s-a dat din mănăstire, m-au dat pe mine afară, că au zis că taică-meu nu strânge la colectivă, şi-am mai avut şi un frate la Bucureşti, pe Petrică; şi întâi l-au dat pe el, şi primarul îi zicea lui tata să treacă la colectivă; şi tata nu se trecea. „Şi câţi copii aveţi?” „Patru.” „Şi unde-s copiii?” „Am o maică la mănăstire…” „Ia stai oleacă! La mănăstire? Dacă o ai la mănăstire şi dacă nu te treci la colectivă, s-o dăm afară!” Şi m-a dat pe mine afară, şi cu alta, una Dorofteia, care a murit.

Şi cum v-aţi întors?

M-am dus la Prea Sfinţitul. Nu eram sub antena Prea Sfinţitului ăsta, eram sub a Buzăului. Şi m-am dus la Buzău, şi m-am rugat: „Uite, Înalt Prea Sfinţia Voastră, pentru ce mă dă afară?” Şi a dat el telefoane pe la Brăşeşti, că eu sunt din comuna Brăşeşti şi zice: „Nu se trece tatăl matale la colectivă, şi v-au dat pe toţi!” Pe frate-meu l-a dat din Bucureşti afară din serviciu, dar el a umblat şi l-au primit înapoi, că el n-avea nici pământ trecut de la tata asupra lui. Dar eu ce făcusem? Nu făcusem nimic rău în mănăstire, dar… să nu mai fiu în mănăstire. Pentru că tata nu s-a trecut mult timp. Pe urmă, s-a trecut, că n-avea ce face.

Şi v-aţi întors înapoi în mănăstire?

M-am întors, m-am dus, apoi am stat un an de zile şi iar m-am dus la Prea Sfinţitul, şi a zis aşa: „Măicuţă, ai răbdare, că acu’ te-a dat  pe mata, din mănăstire – când m-am dus întâi – dar de-acu’ într-un an, le dă pe toate. Aşa că n-ai, zice el, nicio grijă. Dar mata poartă-te frumos, cu starea civilă, cu primar, cu miliţian. Aşa am ajuns servitoare la un miliţian, de m-a lăsat aici! Dar n-am spus la nimeni! Nu m-a lăsat pe mine singură, m-a lăsat cu maica bătrână, şi maica a trăit cinci ani şi-a murit, şi m-a încadrat pe mine în locul ei. Şi a zis aşa: „Mata, dacă vrei să stai în mănăstire, eu te las. Uite, eu plec în concediu. Am un câine lup, mata ai grijă şi-mi hrăneşti câinele o lună de zile” – i-a zis măicuţei. „Păi, eu nu pot să merg, dar trimit fata.” Şi mă trimitea de două ori pe zi. Mă trimitea dimineaţa, şi mi-a arătat toate potecile. „Dar nu te dai de aici, că-ţi sare câinele în cap!” Şi mi-a lăsat carne într-o ladă, acolo, să-i dau câinelui. Şi-i aruncam peste gard. Mă duceam dimineaţă, mi-a arătat acolo pe unde să merg – la Buciumeni, 4 kilometri – şi dimineaţă şi seara. Şi zic: „Măicuţă, eu nu mă mai duc. Câinele cela e foarte rău.” „Du-te, mamă, că dacă nu te duci, te dă afară.” Şi mă duceam! Afară de asta, i-am ţesut un val de damască, de vreo 83 de metri, lui, femeii lui, de m-a lăsat. Şi mai venea sora mea de la Bucureşti, era copilă atunci şi o gonea: „N-are voie! N-are voie!” Că stătuse fata la mine, dar nu că venise să se facă maică, stătea la mine. Să nu stea nimeni, să stau singură! – tot el. Era rău, Dumnezeu să-l ierte! Că cică-i mort acuma.

Pustinicie în mijlocul mănăstirii

Măicuţă, dar când stăteaţi aici, în mănăstire, nu mai era nici un vieţuitor? Erau chiliile goale, tot?

Nimeni! Chiliile goale, şi eu am rămas ca îngrijitoare cu biserica.

Măicuţă, dar era o pustietate!… păi, de aici, până la prima aşezare, sunt kilometri… ca-n pustiu stăteaţi.

Singură stăteam. Am stat opt ani de zile singură.

Şi nu vă era frică?

Nu mi-era.

Şi de mâncat, ce mâncaţi?

Îmi mai aducea tata 100 de kile de grăunţe, le dădeam şi le măcinam la Buciumeni şi aveam un an de zile. Dar câtă mâncare? Lunea, miercurea, mai mâncam, şi beam câte un ceai, nu era problemă de asta. Era problemă că erau nişte zăpezi, până în vârful mărului ăstuia – a fost un măr aici – şi nu puteai să intri, nici să ieşi.

Era blocată sub zăpadă mănăstirea?

A venit odată o tabără de copii şi i-a apucat iarna şi pe ei. Şi atunci a văzut inspectoarea: „Măi, dar cum ai stat matale?” Aveam cinci ani de-acuma, şi mai aveam doi. Şi tabăra n-a mai putut să stea. Le-am dat o baniţă de făină, s-au dus şi-au luat un purcel din comună şi au dat la copii, 40, câţi erau. Pe urmă au zis: „Măicuţă, nu-i de stat, cu copiii. Noi plecăm.” „Treaba mata, eu te-am ajutat cât am putut…” Şi i-am dat şi au  rezistat perioada aceea, cât au stat.
Când a murit maica şi am rămas singură, ningea cu nişte fulgi mari, şi era aşa o fioară noaptea, aşa, zic: ia să mă duc să stau în biserică. Şi am stat eu: şi de ce să-mi fie frică? Tot Dumnezeu e şi-n biserică şi acasă. Am stat până la ora trei, de cu seară, d acolea am venit şi am stat în casă la mine. A doua zi iar m-am dus la biserică, citeam canoanele, toată datoria, acolo, ce se putea face, dar veneam tot acasă.
Dar, cum să spun eu… n-a fost chiar uşor. Uite, acum n-aş mai sta singură. Pesemne, unde sunt mai bătrână… atunci aveam curajul.

Foloseşte călugărului însingurarea asta?

Păi, asta trebuie la călugăr: singurătatea, ca să se poată mântui.
Un pustnic care a turnat temelia bisericii ăsteia, care o vezi mata, a spus că aici n-o să se poată mântui nimeni decât prin boală şi prin răbdare. Şi acu’, uite, constatând, aşa, s-o luăm la rând, toate maicile sunt bolnave: care o doare inima, care s-a operat, care… aşa o turnat temelia bisericii. Era sfânt, nu era ca noi, păcătos, călugărul ista care a turnat temelia la mănăstire. Şi-a zis că toţi cei în mănăstire, aici – întâi a fost de călugări – să se mântuiască numai prin boală şi prin răbdare multă, altfel nu. Fiecare mănăstire are darul ei.

Monahii de ieri şi de azi

Măicuţă, şi dacă ar fi să sfătuiţi aşa, o vieţuitoare tânără care intră în mănăstire…

Eu le-am mai sfătuit. M-a mai rugat Prea Sfinţitul să le mai spui, şi le-am spus. Dar eu le spun, treaba lor ce fac ele.

Dar ce le-aţi spune? Ce sfaturi le daţi?

Când vine în mănăstire, să-şi facă datoria lui: să facă canonul, să postească, să se roage; să postească lunea, miercurea, vinerea… Ele-s tinere, acu’ eu îs bătrână, n-aş mai putea să mai ţin, când eşti tânăr e altă treabă. Dar sunt fete cuviincioase aici, la noi, n-am ce zice: postesc, se roagă, dar au ascultare multă, că-s porci, că-s vaci. Şi lor li se pare mai greu, acum. Nouă nu ni se părea că-i greu, atunci. Nu ştiu, că erau alte timpuri.

Dar de ce nu vi se părea greu?

Nu ştiu, că eu am venit din frica lui Dumnezeu. În mănăstire, vin trei feluri de călugări, aşa se zice: unii vin de dragoste şi de bună voie; alţii vin de împrejurările lumii, iar alţii, îi aduce diavolul, să-i tulbure pe ceilalţi, să nu se poată mântui. Aşa mi-a spus maica schimnică, aşa vă spun. Şi pustnicul acela care a pus temelia a zis: „Tot ce-i aici să se mântuiască prin boală şi prin răbdare!” A turnat temelia şi gata. Şi aşa a rămas aici. Aici trebuie să fie maicile bolnave şi să rabde, că aici e Sfânta Treime. Sfânta Treime nu ne lasă, dar să ne facem datoria. Că dacă omul nu face faţă locului, nu stă aici. Care nu vrea să facă faţă locului, aici, cum a fost din timp, nu stă: ori pleacă, ori se îmbolnăveşte şi moare, nu trăieşte mult. Aşa spune. Eu spun ce ştiu, că ştiu de la maica pustnica. Că dacă am venit aici, la Sfânta Treime, să împlinesc faţă lucrurilor – că-i boală, că-i altceva, trebuie să am răbdare! Nu numai eu, toţi care ar veni. Acu-s numai fete tinere. Mai este bătrână una, maica Teodora, mai este Irina – două care-s de seama mea, aproape; îs cu doi-trei ani mai mare eu ca ele; Cornelia-i de seama mea, şi maica Magdalena e cu un an în urmă, deci, aieste maici, cinci, toate câte suntem, toate suntem bătrâne.

Cum e cu pravila călugărului în zilele noastre?

Păi, asta-i pravila călugărului. Acuma, fetele au ascultare mai mare, să zicem, că au porci, au vaci. Dar avem un preot duhovnic, ca un sfânt, aici. Şi preotul ne învaţă: „Nu lipsiţi de la biserică! Că dacă lipseşti de la biserică, lipseşti din corabia Domnului, şi ai ispite mai multe. Fă ascultare până seara şi când auzi clopotul tocând – maica stareţa e foarte bună, dă drumul la maici – mergi la biserică. Şi de la biserică ieşi pe la opt şi jumătate, nouă, depinde, de priveghere şi de rugăciuni – când e priveghere, e mai mult, când nu-i priveghere, e numai vecernie şi utrenie, mai puţin. Şi după aceea, mergi şi îţi faci canonul, dacă mai ai canon, şi te culci. Şi când toacă iar, la cinci, la patru jumate, iar vii la biserică. Să nu rămâi. Că dacă te lepezi de corabie, te-ai lepădat de Mântuitorul. Biserica e corabia. Stai în corabie, stai; dar dacă te dai din corabie, nu mai ai puterea care …

Te îneci!

Te îneci! Ia uite Maica Domnului cum conduce corabia: a luat cârma şi o conduce înainte. Asta-i icoană de la maica schimnica (Teoctista n.red.), o am, e veche. Uite, cum e corabia şi cum conduce, împreună cu Sfinţii Apostoli.

Aţi mai auzit dacă mai sunt pustnici astăzi, aşa, cum a fost maica Teoctista?

N-am mai auzit. Eu n-am ieşit din mănăstire. Nu mi-a plăcut să ies din mănăstire, să mă duc. Maicile mă trimeteau cu condica, era pe vremuri, dar eu am zis: „Maică stareţă, pe mine nu mă trimeţi nicăieri, eu am venit la mănăstire, îmi dai aici ascultare, că nu-mi place să ies prin lume.” Cum să spun eu? N-aveam eu ale lumii, dacă eram de lume, stăteam în lume, dar aşa… Că eu când am plecat la mănăstire m-am dus direct la părintele duhovnic, care a venit de m-a mărturisit şi împărtăşit, dar n-a vrut să mă primească. A zis: „Du-te acasă, fato, vii cu consimţământul părinţilor, doar aşa te primim, cu avere.” „Păi eu am pământ, cât aveam, nu ştiu, 2-3 hectare, cum era atunci. Nu pot să iscălesc eu?” „Nu poţi tu, că tu n-ai anii, ai 15 ani. Vii cu părinţii.” „Care? Mama mea e moartă. Tatăl meu e concentrat pe front şi n-are cine.” „Ei, păi, atunci stai acasă.” Şi am venit acasă. Dar o nană de-a mea a zis: „Fină, du-te la mănăstire acum, că acu-i de dus!” Şi eu ziceam: „Nană, dacă nu mă duc acu’, nu mă mai duc!” „Du-te, fină!” Şi aveam un frate mai mic, şi zic: „Pune nişte glugi pe mine şi aşează-mă în căruţă!” Şi a pus nişte glugi pe mine, şi m-a învelit, şi m-a adus noaptea. Când s-a luminat, eram aici. Când m-a văzut maica Glafira, era stareţă, m-a întrebat: „Dar de unde eşti tu?” „Mă primeşti la mănăstire?” „Păi, se vine şi se anunţă înainte, tu cum ai venit aşa?” „Aşa mi-a zis mie Duhul să viu”. „Hai, stai la mine!” Deodată m-a primit. Şi am rămas aici, nu m-am mai dus nicăieri. Au mai fost multe după mine, dar n-au stat.

Sunteţi bucuroasă, măicuţă după atâţia ani de mănăstire?

Bucuroasă, prea bucuroasă, dar n-am ştiut că ajung anii ăştia, atâta de mult. Cum să nu? Eu niciodată n-am regretat că am venit în mănăstire. M-am bucurat. Ce-i în destrăbălarea lumii… Dumnezeu ştie… numai Dumnezeu, cu mila, ce mai face cu noi…

A consemnat Cristian Curte