LOADING

Type to search

“Faceţi‑L pe Dumnezeu dator dumneavoastră!” Interviu cu Părintele Clement Păunescu de la Mânăstirea Aninoasa

“Faceţi‑L pe Dumnezeu dator dumneavoastră!” Interviu cu Părintele Clement Păunescu de la Mânăstirea Aninoasa

Share

Mănăstirea Aninoasa face parte din mănăstirile vechi‑noi, specifice spaţiului acesta răsăritean, în care perioadele de prigoană au marcat mereu viaţa monahală. Înfiinţată în anul 1677, Aninoasa ajunge în timpurile comuniste depozit al C.A.P.‑ului, pentru a învia după 1990, ca multe alte mănăstiri şi biserici. Părintele Clement Păunescu este omul în jurul căruia Dumnezeu a readunat viaţa monahală. Plecat din Slănicul părintelui Teofil Bădoi, părintele Clement a adunat în jurul său treisprezece măicuţe şi o înţelepciune pe care numai viaţa mănăstirească ţi‑o poate dărui…

 

Părinte Clement, aţi fost mulţi ani monah, într‑o mă­năstire de monahi. Acum sunteţi duhovnicul unei mănăstiri de maici. Este diferită viaţa monahului de cea a monahiei? Unde se întâlnesc ele şi unde se despart?
N‑ar trebui să fie nicio diferenţă; calea pe care am păşit, lăsând lumea şi intrând în mănăstire, este calea îngerească. Şi, aşa cum zice Mântuitorul, că în veş­nicie nu mai există bărbat sau femeie, ar trebui să experi­mentăm acest lucru încă de aici, de pe pământ. Şi mă­năstirea este locul unde ar trebui să fie pus în practică acest principiu. Eu, că am fost şi la mănăstire de călugări, nu m‑am gândit până acum la lucrul acesta, la diferenţa dintre o mănăstire de călugări şi una de maici. Pentru mine nu e nicio diferenţă. Poate e puţin mai multă responsabilitate în mănăstirea de maici, pentru că, în mănăstirea de că­lugări, partea aceasta, a săvârşirii slujbelor, o au împărţită călugării – fiind mai mulţi preoţi; aici, fiind singur, toată respon­sa­bi­litatea este a mea, dar eu n‑am simţit‑o chiar aşa, un lucru foarte puternic, care să mă apese.
Dar în privinţa luptei cu patimile, a mersului spre Dumnezeu, cum vedeţi viaţa într‑o mănăstire de maici – şi din perspectiva mai­cilor, nu atât din perspectiva dumneavoastră, a duhovnicului?
Eu pot să fiu acum subiectiv, dar am ajuns la concluzia că maicile sunt mai râvnitoare. Probabil şi din cauză că ele nu pot să ajungă la treapta aceasta de a sluji direct pe Dumnezeu, să ajungă să fie preoţi, să slujească Sfânta Liturghie; probabil ele vor să compenseze prin mai multă nevoinţă şi râvnă, în partea cealaltă – aşa am constatat eu. În mănăstirea de călugări am observat că această râvnă, nu că nu există, dar este mai interiorizată… poartă o altă amprentă. Femeile au altă structură interioară. Din acest punct de vedere ele se şi exprimă altfel, iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă altfel, şi de asta poate mie mi se pare că această râvnă e mai evidentă, cu toate că poate să fie aceeaşi râvnă şi în privinţa bărbaţilor şi a femeilor.
Totuşi, zic că atunci când tânărul sau tânăra pătrunde în mănăstire, mai ales venirea în mă­năstire, se manifestă din dorinţa de a‑I fi plăcut lui Dum­ne­zeu şi a‑I sluji lui Dumnezeu, nu mai există această deo­se­bire, ci fiecare, în funcţie de caracterul lui, se manifestă, ori că e călugăr, ori că e monahie.

Ascultarea ‑ vindecarea de lene

Aţi spus că în mănăstirea de monahi parcă râvna este mai mică, sau maicile au râvnă mai mare, – duhul acesta al lenei luptă mai mult pe monah? Suntem noi, bărbaţii, mai aplecaţi spre lene decât maicile, decât femeile?
Da…, dacă aţi observat că şi în lume, într‑o fa­mi­lie, tot femeia este cea care dă tonul. Aţi văzut: ea, cu treburile gospodăreşti, cu curăţenia; noi, bărbaţii, suntem altă structură, parcă: să citim un ziar, să ne uităm la tele­vizor. Probabil că lucrul acesta se manifestă şi în mănăstire, mai multă comoditate din partea bărbatului, a călu­gărului. Dar s‑ar putea ca această aplecare spre lucru­rile, să zic aşa, exterioare – de exemplu, gospodărie, admi­nistraţie, curăţenie – să manifeste şi râvna cealaltă, râvna de a fi în comuniune cu Dum­nezeu, deci a te ruga. Rugăciunea poate să fie to­tuşi o lucrare interioară şi nu prea se vede. Noi acu­m discutăm despre nişte lucruri care până la urmă sunt relative. Că, în definitiv, fiecare – ori călugăr, ori călu­găriţă – are starea lui interioară. Eu, duhovnic la călugări n‑am fost decât o perioadă scurtă, un an de zile. Deci, din punctul acesta de vedere, şi mai ales fiind şi începător, nu prea am avut această comunicare interioară cu ei.
Cum luptăm împotriva acestui duh al lenei, în mo­mentul în care el vine?
Duhul lenei este un duh de care nu scapă nimeni. Noi, în mănăstire, putem scăpa pentru că suntem în ascultare şi, făcând ascultare, acest duh nu ar trebui să‑şi găsească loc în nici unul dintre noi, nici călugări, nici călugăriţe. Dar el apare atunci când ceva în programul nostru se defectează, când nu mai respectăm programul. Atunci, cred eu că plea­că şi Duhul de la noi – nefiind în ascultare – şi se pot manifesta aceste stări de lene. Dar în mănăstire, cel puţin eu vă pot spune aici, la noi, la Aninoasa, încercăm cu toţii, chiar şi eu, să intrăm în programul obştei, deci acelaşi pro­gram este pentru toţi, şi chiar dacă vine acea stare, că mă scol un pic mai greu, parcă aş mai sta puţin în chilie – ştiind că trebuie şi că ceilalţi au plecat la ascultare, trebuie să ies şi eu, să fiu în mijlocul lor. Astfel e mai uşor de com­bătut. Ascultarea este cea care combate acest duh al leneviei.

Viaţa în obşte ‑ vindecarea de patimi

Te ajută mult comuniunea cu ceilalţi – a fi împreună cu ceilalţi, a face ascultare împreună cu ceilalţi – să răzbeşti în viaţa de obşte într‑o mănăstire? Cât de important este acest lucru?
Foarte important! Foarte important! Pentru că, dacă nu mergi cu obştea, te simţi izolat, îţi pierzi pacea. Fiind în mijlocul obştei, până la urmă tragi de tine, chiar dacă tu eşti mai puţin râvnitor, dar când vezi că ceilalţi… n‑ai cum să stai deoparte, trebuie să fii în mijlocul lor. Te ajută extraordinar! De fapt, să ştiţi că aceasta este bucuria de a trăi într‑o viaţă de obşte: e o familie mare, în care te mustră conştiinţa să vezi că celălalt a ieşit la o ascultare sau este în biserică, şi tu stai în chilie; sau el la muncă şi tu faci altceva. E extraordinar! Obştea te ajută foarte mult. Şi e o împlinire. Pentru că şi Mântuitorul a zis: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Şi care credeţi dumneavoastră că sunt tulburările care pot apărea de aici şi cum le învingem? Că bănuiesc că tot timpul există o anumită luptă. 
Da, bineînţeles, lupta aceasta nu se opreşte niciodată, pentru că această sporire duhovnicească înseamnă să sesizezi cât mai bine ispitele, sau rădăcina patimii care e în tine, şi după aceea să lupţi ca să o scoţi. Vedeţi, într‑o mănăstire cu viaţă de obşte, vin un număr de vie­ţui­tori sau vieţuitoare, şi fiecare cu personalitatea lui, cu felul lui, cu educaţia lui. Cineva dădea un exemplu, că toţi ve­nim, şi ne asemănăm cu nişte pietre colţuroase, ne ciocnim unul de altul, şi în final ar trebui să fim toţi şlefuiţi. Impor­tant e că dacă conştientizezi rostul pentru care ai venit, şi ai făcut pasul să mergi în mănăstire, atunci nu te superi când vezi că celălalt ţi‑a zis un cuvânt, când apare o ispită între tine şi celălalt. Apoi e un principiu pe care eu merg şi chiar îl recomand mereu maicilor; se întâmplă să vină la mine, să fie supărată de o problemă, îi spun: „Dacă a apărut tulburarea înăuntrul tău, înseamnă că rădăcina tulburării este înăuntru. Rabdă, încearcă să scoţi, să fii mai atentă la tine şi apoi o să vezi că totul va fi mai bine.” Şi să ştiţi că aşa se şi întâmplă, îmi dau dreptate după aceea: „Da, eu am fost cea vinovată, nu mi‑am dat seama”. Deci, aceasta este o modalitate în care putem să ne despătimim: viaţa aceasta în comun şi aceste mici ciocniri, unul de celălalt.

Minunile răbdării

Aţi pomenit de răbdare, ţin minte acel cuvânt al părintelui Cleopa, în care recomanda de foarte multe ori: „Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare…” Citeam şi zilele acestea, în Gheron Iosif, despre importanţa răbdării. De ce este ea esenţială în viaţa mona­hului? Până unde trebuie să meargă el cu răbdarea?
Dacă aţi început cu părintele Cleopa, aţi văzut că el când se oprea, zicea de multe ori: „Răbdare, răbdare,…”, şi îl întrebau: „Şi apoi?” – „Răbdare, răbdare, răbdare!” deci, omul care ajunge să fie despătimit, pentru el chiar că nu mai are importanţă trecerea aceasta a timpului. Noi nu avem răbdare pentru că suntem presaţi de timp, uitând că timpul este o măsură pentru viaţa aceasta pământească, însă dincolo ne aşteaptă veşnicia. Noi, de cele mai multe ori, gândim superficial despre veşnicie. Credem că există; a trecut marele praznic al Învierii, toţi am zis şi zicem: „Hristos a înviat!”, răspundem: „Adevărat a înviat!”, dar câţi credem cu adevărat că Hristos a înviat? Pentru că dacă am crede că Hristos a înviat şi că noi înviem, şi că dincolo ne aşteaptă veşnicia, viaţa noastră s‑ar schimba radical. Şi ajungem la acest lucru: răbdarea.
Trebuie să conştientizezi că drumul tău aici, pe pământ, este de fapt câştigarea mântuirii, vieţii veşnice, fericite, împreună cu Hristos, şi pentru aceasta trebuie să ne despătimim. Vedeţi că în viaţa noastră ispitele, tulbu­ră­rile vin din nerăbdare. Priviţi în urmă, Vechiul Testament, conflict între popoarele arabe şi evrei: nerăbdarea lui Sara pentru că nu avea un copil. Avraam trăieşte cu Agar, îl face pe Ismail, apoi din Sara se naşte Isac, şi conflictul dintre slugă şi copilul natural, şi iată: din Ismail ştiţi că a ieşit poporul arab, iar din Isac, poporul evreu – acest conflict care va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci, datorită cui? Datorită nerăbdării. Esau şi cu Iacov – ştiau că cel mare va sluji celui mic, era proorocie; i‑a furat dreptul de întâi născut, apoi a apărut conflictul.
Deci să urmăriţi şi în viaţa dumneavoastră, să vedeţi că atunci când aţi avut răbdare, când aţi trecut peste un moment mai critic şi aţi avut răbdare, când aţi spus – „Lasă, mai bine să rabd eu acum!”, negreşit a venit bucuria mai târziu. Noi, de cele mai multe ori, luptăm pentru aşa‑zisa dreptate; iar dreptatea ştim că nu este decât la Dumnezeu, iar Dum­ne­zeu zice că „cel care rabdă până la sfârşit”, şi „pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”. Şi dacă am avea răbdare, vedem că de fapt nu avem dreptate. Dreptatea este atunci când îl odihneşti pe cel de lângă tine, când îi dai lui dreptate. Uitaţi că nerăbdarea noastră vine de cele mai multe ori din lucrurile acestea materiale, pentru că vreau să le rezolv cât mai repede. Eu chiar am un principiu: cine vine la mine cu o problemă de aceasta materială, de regulă din lume, chiar nu îl mai las să termine ce are de spus şi îi spun: „Dacă e o problemă materială, renunţaţi, şi o să vedeţi. Faceţi‑L pe Dumnezeu să fie dator la dumneavoastră; în numele lui Hristos renunţaţi la dreptate – la moştenire, sau alt lucru material, şi să vedeţi ce binecuvântare vine peste dumneavoastră”. Mi s‑a întâmplat să vină o familie la mine, erau nişte oameni cu o poziţie socială destul de bună, aveau o fată care voia să se căsătorească – şi eu îi îndemn mereu să se roage la Sfântul Nicolae, că el este mijlocitorul – dar vin şi cu o problemă materială, de moştenire. Şi atunci le‑am recomandat: „Renunţaţi, fără să vă mai gândiţi, că aveţi – slavă Domnului! – cu ce să trăiţi, şi să vedeţi ce binecuvântare o să vă trimită Dumnezeu prin fiica dum­neavoastră.” Să ştiţi că n‑a durat decât vreo câteva luni, şi au venit şi mi‑au spus: „Părinte, am renunţat, aşa cum ne‑aţi învăţat, iar apoi, nu vă spunem ce bucurie avem acum cu fata!” A găsit un băiat cuminte, cu o situaţie bună, deci exact cum am spus, Dumnezeu nu a rămas dator. Dacă am face toţi aşa? Dacă am avea această răbdare, dacă am renunţa efectiv la tot! La tot, pentru că nimic nu luăm cu noi de aici, am rămâne numai cu Hristos şi Acela să fie în inima noastră. Dacă reuşim să ajungem la acest fel de a răbda, eu cred că începem să trăim veşnicia de aici, de pe pământ.
Dar e greu lucrul acesta, să renunţi la tot.
E enorm de greu. Este picătura de sânge de fapt care trebuie să pice din ochiul tău. Aţi citit în cartea care vorbeşte despre Valeriu Gafencu când, în puşcărie fiind, el era nemulţumit pentru că avea numai gânduri frumoase în lume şi, iată, a ajuns să fie închis între patru pereţi, într‑o celulă. După această ceartă între el şi Dumnezeu, rugându‑se să‑l facă să înţeleagă, zice că S‑a coborât Duhul Sfânt şi şi‑a văzut sufletul plin de păcate, în el era rădăcina tuturor pa­timilor. Şi atunci a conştientizat că între acei patru pereţi este locul ideal de a se despătimi. Şi totul s‑a transformat într‑o mare bucurie, a început să ţipe, să strige că este un om fericit, să‑şi ceară iertare de la toţi colegii din închi­soare. Toţi se uitau la el ca la un nebun, dar el găsise feri­cirea, calea. De fapt, de ce am venit noi în existenţă? Să câştigăm mântuirea. Mântuirea cum se câştigă? Despăti­min­du‑ne. Iată, Dumnezeu i‑a rânduit lui să fie în puşcărie. Noi vrem să ne despătimim, dar cum vrem noi: în locul dorit de mine, mijloacele de despătimire sunt alese tot de mine… Ţinem minte Evanghelia care vorbeşte de Vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Vitezda. Când apa era liniştită, nu se făcea vindecarea. Când se tulbura apa, atunci se producea şi vinde­carea celui care intra întâi. Deci iată că noi şi aici pe pământ ne dorim o viaţă liniştită, care este falsă. Ce linişte îţi doreşti? Noi căutăm liniştea şi vedem că din ce în ce suntem mai tulburaţi. Şi iată că Cel care a venit cu ade­vărat şi a tulburat – că de fapt scăldătoarea Vitezda o putem com­para cu lumea asta a noastră – a venit Mântuitorul Iisus Hristos şi a tulburat cu adevărat apele acestei lumi şi ne‑a arătat ce trebuie să facem, neliniştea cea bună care trebuie să îl urmărească pe om.

Previous Article
Next Article