LOADING

Type to search

Şapte ani fără părintele Sofian (Urmare din numărul trecut)

Şapte ani fără părintele Sofian (Urmare din numărul trecut)

Share

Am început, numărul trecut, a depăna amintirea stareţului Sofian, apostol şi avvă al Bucureştilor, vieţuitor aşa cum spunea chiar dânsul, al pustiului urban. Şi am insistat pe ceea ce eu consider că a fost virtutea în jurul căreia părintele şi‑a dobândit desăvârşirea. Anume: nejudecarea aproapelui.

 

Părintele ne învăţa ca din cauză că nu ne împotrivim cu toată puterea gândului judecării celorlalţi, Hristos se îndepărtează de la noi şi harul se ridică. Apoi vin ispitele mai grosiere: ­curvia, mânia, iubirea de arginţi, cu toate pătrunzând acum nestingherite în suflet pentru că el a fost golit de osândirea aproapelui, care a lăsat loc mândriei.
Felul acesta de a privi lucrurile dădea naştere unor situaţii paradoxale. Părintele de multe ori se comporta ca un nebun pentru această lume. Ştiam cu toţii, cei care gravitam în jurul Antimului, că în mânăstire el avea un călugăr a cărui comportare nu era nicidecum o pildă pentru ceilalţi. Aciuiat în lavră, el nu se integrase în obştea acelor vremuri, ci parazita oarecum, folosindu‑se de mila părintelui. Avva nu vedea însă lucrurile aşa şi când l‑am întrebat odată pe cine am mai putea intervieva în afară de dânsul din mânăstire, el ne‑a privit senin şi ne‑a spus: „ pe părintele X”. Nu numai că nu îl judeca, dar îl punea la loc de cinste.
Într‑o situaţie similară, când un preot de mir bucureştean fusese prins curvind, şi nu oricum, ci cu perversităţi care întrec până şi stabilimentele ilegale de aceste gen, am purces la părintele mâniaţi şi hotărâţi să îndreptăm lucrurile. Eram o mână de studenţi tulburaţi că Patriarhia nu făcea ce trebuie în acest caz, adică, în opinia noastră, să îl caterisească pe „nenorocit”. Cum vedeam situaţia muşamalizată ne gândisem să întocmim un protest. Aşa că am fost la Avva Sofian spre binecuvântare. Părintele era însă nu bucuros, ci foarte neplăcut surprins. Nu nega faptele preotului, dar ne‑a întrebat: „Voi aţi vorbit până acum cu omul acesta? Aţi încercat să îl îndreptaţi?” „Păi cum să îndrepţi aşa ceva părinte? Omul asta trebuie întâi înlăturat din cler şi apoi să încercăm să îl îndreptăm.” „Cum să vă gândiţi la aşa ceva? Întâi mergeţi şi vorbiţi cu el. Apoi, dacă nu primeşte, rugaţi‑vă pentru el. Şi cereţi Domnului să îl vindece. Nu îl judecaţi! Compătimiţi‑l. Abia apoi, dacă nu se îndreaptă, veniţi să ne sfătuim.”
Soluţia părintelui era cea a tuturor sfinţilor, care dacă îl vedeau pe aproapele păcătuind, îşi dădeau jos rasa pentru a acoperi faptele lui de ruşine. Era cea oferită de avva Ammona din Pateric, care s‑a aşezat pe chiupul în care fratele din obşte îşi ascundea concubina de ceilalţi. Era până la urmă purtarea Mântuitorului faţă de toate desfrânatele, vameşii şi lepădăturile Israelului, pe care El, în iubirea sa fără margini, nu dorea să îi judece, ci să îi mântuiască.
O astfel de dragoste avea şi părintele, o iubire care l‑a însoţit până în ultima clipă. Nu cu mult timp înainte de a muri l‑am întrebat ce sfat ne dă pentru viaţa noastră duhovnicească. Îi ceream ultimul cuvânt, care ca un strop de sudoare lichefiată cuprindea toată nevoinţa sa de o viaţă de a şi‑L apropia pe Hristos. Acesta ni se putea scurge acum în vene pentru a ne hrăni atunci când avva avea să fie dincolo. Ne‑a spus simplu: „Nu judecaţi.” Nimic altceva. Pentru că acest sfat distilează întreaga învăţătură a Evangheliei, cuprinzând în el atât dragostea cât şi smerenia Mântuitorului. Aici stă şi puterea de a‑ţi iubi vrăjmaşii şi de a‑ţi da chiar viaţa pentru ei, lucru cu neputinţă de împlinit dacă îi judeci. Aici stă şi rădăcina smereniei, a celei care, aşa cum ne învaţă Patericul, te aşează mai prejos decât toată zidirea.
Cum altfel să te jertfeşti pentru lume, dacă tu o socoţi vrednică de osândă? Cum să îţi pierzi viaţa pentru ea, dacă nu crezi că în adânc, ea este lumină, aşa cum a făcut‑o Domnul. Cum poţi să nu te mândreşti, dacă categoriseşti şi aşezi pe strâmta ta scară umană semeni care sunt în afara ei, pentru că poartă cu ei taina unui chip divino‑uman. Părintele ne spunea cu limbă de moarte că omul nu e reductibil la nici una din tâmpele noatre judecăţi omeneşti, indiferent ce morală am folosi pentru a‑i cântări faptele; că el este un adânc în care doar Adâncul poate privi, şi această singură privire poate de fapt judeca; ea este de fapt judecata. Singura dreaptă şi veşnică. Restul, morale şi etici, sunt folositoare pentru a ne cântări pe noi ca la piaţă, lucru la care e meşter diavolul, ne spune părintele Nicolae dela Rohia, şi cu ele ne ierarhizăm societatea, ne excludem unii pe alţii pentru a trăi confortabil, dar nu pentru a ne mântui întreolaltă.

Isihastul urban

Părintele avea, probabil că datorită acestei smerenii adânci şi a socotirii sub întreaga zidire, un confort inimaginabil cu privire la traiul în Bucureşti. Niciodată nu a fost critic la adresa urbei, deşi îi vedea limitele. Nebun şi primăvăratec la minte, m‑am gândit cu un prieten de facultate ca în vacanţă să ne zidim o colibă în munte şi să petrecem acolo în linişte şi rugăciune a minţii. Părintele nu ne‑a zădărât „isihasmul” juvenil, dar ne‑a spus: „Dacă vreţi la pustie, să ştiţi că pustia e aici. Acolo e raiul. Dar puteţi merge să vă bucuraţi de el!”
Jocul acesta, între a suporta vicisitudinile vacarmului şi a le binecuvânta pentru că ele constituie locul mântuirii, părintele l‑a practicat viaţa toată. L‑am întrebat, neliniştit de scrierile Sfântului Siluan, cum pot să fac să îmi ţin mintea în iad. Senin, părintele mi‑a spus că nu ştie nici el, dar a interpretat astfel cuvântul marelui avvă aghiorit: „Pentru mine iadul e aici, unde trăiesc, aşa că îmi ţin mintea în el, şi nu deznădăjduiesc.” Altădată a nuanţat această erminie şi mi‑a spus despre moarte că nu o doreşte, pentru că ar vrea timp de pocăinţă, dar nici nu o să fugă de ea, pentru că „pământul acesta nu e nici raiul, dar în acelaşi timp nu e nici iadul.”
De trăit sunt însă convins că trăia în extazul contemplării firii, care îi permitea să fie imun la „iadul” prin care noi trecem. Trecând pe la spital, unde stătea de ceva vreme, l‑am găsit sub fereastră, în condiţiile unei primăveri reci. În salon cu el câţiva militari (stabilimentul era al armatei) care, ca orice bolnavi, se fereau de geam şi curent. Aşa că părintele, octogenar şi senin, se aşezase suveran chiar pe patul de sub geamul pe care îl ţinea totdeuna deschis. APV‑iştii chicoteau, spunând că părintele „n‑are treabă cu curentul.” Mirat l‑am întrebat de ce stă cu el aşa, mai ales că vis a vis erau doar zidurile altui corp. Un peisaj searbăd. Şi răspunsul său a venit, stupefiant de deschis şi sincer: „contemplu transfigurarea firii.”
Nu ştiu nici acum dacă părintele ajunsese la acea treaptă a despătimirii la care poţi întrezări, ascunse în plapuma lutului, Raţiunile Cuvântului, care stau la baza întregului cosmos. Îmi era însă limpede că acel geam deschis ascundea cu el o taină. Şi aşa făcea părintele mereu. Preschimbând, sublimând orice gu­noi urban, până când găsea frumuseţea pâlpâind gingaşă, nealterată. Şi sunt con­vins că lumina aceasta, pe care el o întrezărea sub lucruri, era descoperită de rugăciunea minţii, pe care o recomanda călduros tuturor, chiar şi în conferinţe şi predici, dezinhibat de atâtea sfaturi precaute care o îmbie mirenilor cu multă rezervă. De altminteri, părintele avea şi o neţărmurită convingere că ea este accesibilă tuturor.
Crispat de atâta lectură îi spovedeam deseori că mi se pare imposibil să accezi la rugăciunea inimii fiind în lume, intelectual, cu preocupări normale. Părintele mă asculta şi îmi spunea că acea coborâre a minţii în inimă e un dar, care vine în orice condiţii exterioare, dar numai într‑o inimă smerită şi sinceră, şi odată dobândită lucrarea în inimă mintea poate face orice, chiar lecturi complexe, fără a tulbura rugăciunea care se spune concomitent.
Cu atâtea sfaturi foarte concrete e lesne de înţeles că bănuiam la părintele o lucrare practică a rugăciunii care să fi ajuns la mari înălţimi. Mă sfiam însă să îl întreb, pe de o parte pentru că nu ştiam la ce mi‑ar putea folosi o astfel de confesiune, apoi pentru că mă gândeam că nu ar fi o pură întrebare ci, mai degrabă, o ispitire. Spre sfârşitul vieţii, atunci când era bolnav şi cu greu se ridica din pat, l‑am întrebat cum e atunci când mintea se coboară în inimă. După o tăcere cât o veşnicie în care părintele părea că fixează un insipid punct din tavan, răstimp, cred eu acum, dedicat tocmai coborârii cu mintea la inimă, avva mi‑a răspuns, rar, de parcă vorbea de dincolo, câteva cuvinte, ca un testament. „Atunci rugăciunea iese din marginile cuvântului şi se spune direct, în tăcere.” L‑am întrebat dacă a trăit astfel de stări. „Am mai trăit, dar apoi, tânăr şi risipit în multe preocupări, am pierdut‑o.”
Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc că poate părintele era sincer şi nu spunea acestea doar din dorinţa de a se tăinui. Şi că în tumultul vieţii lucrarea minţii în inimă se risipise adeseori. E însă inerent acest lucru şi predania o mărturiseşte la toţi nevoitorii. Dar iarăşi sunt sigur că în acele momente, chiar când eu îl ispiteam atâta de necuviincios, mintea lui se aşezase tihnit în inimă, la rugăciune şi cuvântare cu Cel pe care Îl slujise o viaţă. Şi cred că într‑o astfel de stare a plecat din această lume, trecând spre tărâmurile iubirii pe care le pregustase încă de aici. Pentru că tot dânsul mi‑a spus că cel care gustă din taina rugăciunii inimii intră, chiar din această viaţă, în Împărăţia cerurilor.