LOADING

Type to search

Amintire neştearsă

Amintire neştearsă

Share

Foarte rar se întâmplă ca amintirea unor persoane să rămână neştearsă odată cu trecerea anilor. În cele mai multe cazuri se aşterne uitarea şi împreună cu ea nerecunoştinţa semenilor. Dincolo de aceste realităţi pe care le observăm în jurul nostru există unele perspective care ne oferă posibilitatea de a spera că lucrurile pot sta şi altfel. Acest adevăr se întemeiază pe neştearsa amintire ce o purtăm unui monah şi mare duhovnic din zbuciumatul veac XX, Arsenie Boca, care şi-a legat numele de mănăstirile Sâmbăta din Făgăraş şi Prislop din ţara Haţegului.

 

Slujirea sa în vremuri tulburi şi încercările împovărătoare prin care a trecut, ,,exilul” de 30 de ani şi umilinţele nedrepte şi repetate îl aşează pe Arsenie Boca printre martirii veacului XX, un ,,martiraj” asumat printr-o smerenie, ascultare şi răbdare pilduitoare.
Totodată, părintele Arsenie a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din ultima perioadă. Despre el s-au scris mii de pagini adunate în numeroase cărţi şi articole. Se adaugă mereu mărturii culese de la credincioşi din diferite zone ale ţării, cu predilecţie din ţinutul Făgăraşului, unde-i aureolat aidoma sfinţilor.
La mulţimea acestor mărturii adaug şi eu câteva legate de renumitul părinte Arsenie Boca.
În noiembrie 1989 eram ierodiacon şi student la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Într-una din zile, lângă clădirea Facultăţii o femeie necunoscută mi-a spus că părintele Arsenie a trecut la cele veşnice şi urma să fie îngropat la Prislop. N-am putut ajunge în acele zile la cunoscuta mănăstire pentru a participa la slujba înmormântării. Dar, după mulţi ani, într-un pelerinaj în zona Haţegului am poposit la Prislop chiar în ziua hramului, de Înălţarea Sfintei Cruci. Am plecat spre mănăstire cu gândul de a asista la Sfânta Liturghie, dar ajuns acolo am avut bucuria să fac parte din soborul de slujitori.
Mulţimea impresionantă prezentă la hram s-a îndreptat împreună cu evlaviosul sobor, după apolisul Liturghiei, către mormântul protosinghelului Arsenie Boca.
La câteva minute de mers, pe o cărare aflată sub coroanele bogate ale fagilor am ajuns într-o poiană (dumbravă), unde-i cimitirul mănăstirii. Un mormânt era acoperit cu sumedenie de flori ca şi cum ar fi fost aşezat cineva cu o zi-două înainte sub pământul proaspăt. Episcopul şi soborul slujitorilor au cântat Trisaghionul iar mulţimea de credincioşi a rămas aproape de mormânt până târziu. Am aflat apoi că sutele de flori nu erau aşezate doar în ziua hramului. Am revenit altădată, la Prislop, la întoarcerea dintr-o călătorie în afara graniţelor ţării şi am găsit la fel, covorul de flori şi candela iubirii nestinsă. Din puţina mea experienţă pot spune că n-am mai întâlnit o asemenea grijă faţă de cei plecaţi din această lume, nici chiar la Sfântul necanonizat, Paisie Olaru, sau la neobositul misionar şi avvă Cleopa Ilie.
În fiecare zi, chiar şi în cele geroase şi acoperite cu omăt înalt, se adaugă florile recunoştinţei.
Sutele sau miile de flori se aduc din diferite colţuri ale ţării de la oameni care nutresc sentimente aparte faţă de părintele Arsenie. E un gest rar întâlnit, aproape singular şi întăreşte convingerea că strădaniile şi jertfelnicia slujitorilor Bisericii nu-i zadarnică. A mai trecut o vreme şi am întâlnit, prin rânduiala lui Dumnezeu, câteva călugăriţe care mi-au vorbit despre părintele Arsenie cu un respect care m-a uimit. L-au cunoscut îndeaproape, i-au stat alături în vremea când crivăţul sufla ucigător,  l-au ascultat şi l-au urmat până la capăt.
Ele vorbeau despre o lungă perioadă de tăcere şi smerenie în care părintele Arsenie a fost ,,exilat” timp de 30 de ani, de la decretul comunist 410/1959 până la eliberarea din cele ale trupului. A lucrat o vreme la Schitul Maicilor din Bucureşti, a pictat iconostasul şi biserica de la Drăgănescu, bucurându-se de binecuvântarea şi ajutorul tacit al Patriarhului Justinian. Se zice că într-o zi, Patriarhul l-a chemat şi a discutat cu el pentru a fi numit stareţ la Mănăstirea Cernica.
Cine ştie de ce nu s-a finalizat până la urmă gândul Patriarhului!
Cert este că părintele Arsenie s-a retras într-o linişte exemplară, vorbea puţin, călătorea singur pe munte rugându-se îndelung şi căutând mângâiere şi răsplată numai de la Domnul cel milostiv şi atoateştiitor. Veneau uneori de departe credincioşi care aşteptau de dimineaţă până seara să-l vadă, măcar pentru o clipă, când trecea spre desişul pădurii de unde se întorcea odată cu lăsatul întunericului. Înainte de trecerea sa la cele veşnice n-a mai ieşit o lună de zile din chilia singuratică, privind către înălţimile muntelui, aşa cum toată viaţa s-a gândit la strălucirea Taborului şi la măreţia Eleonului unde Domnul petrecea ceasurile de rugăciune, în singurătate. La puţin timp după aşezarea trupului său în ţărâna Prislopului, vremurile au îngăduit ca numele lui să fie pomenit printre mărturisitorii unui veac întunecat. Se vorbeşte despre inima sa curată şi forţa cuvântului, despre darul înaintevederii pe care-l primise de la Dumnezeu. La mănăstirile Sâmbăta şi Prislop se adunau sute şi mii de oameni ca să-l asculte, ori măcar să-l vadă. Mărturiile oamenilor sunt cutremurătoare. Chipul lui senin şi cuvintele pline de duh au rămas definitiv întipărite în inima lor.
Le-am întrebat pe aceste călugăriţe ce le cerea în mod deosebit părintele Arsenie să urmărească în viaţa lor?
Mi-au răspuns că le amintea obligaţia împlinirii voturilor monahale şi adăugau ele ascultarea în mod special. El însuşi trecuse prin momente grele dar nu s-a plâns niciodată. A respectat hotărârea de a pleca din mănăstire deşi a rămas mereu un monah trăitor.
La câteva biserici din Bucureşti cum ar fi: Domniţa Bălaşa şi Sfântul Elefterie, la Drăgănescu, Sibiu, Predeal, Sinaia ori în alte locuri, asculta Liturghiile şi se ruga mult în ascuns gândindu-se că Dumnezeu ştie cele de taină şi le răsplăteşte.
Au rămas de la el cuvintele de duh păstrate în inimi dar şi însemnări preţioase adunate cu grijă de ucenici credincioşi şi sinceri. Publicate în ultima vreme, scrierile scăpate de furia neprietenilor întregesc imaginea unui slujitor devotat, cultivat şi inspirat.
La părintele Arsenie se potrivesc cuvintele ‹‹pomenirea dreptului cu laude››. Florile nevestejite împletesc cununa despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel.
Traiectoria spirituală a părintelui Arsenie este una specială. Înstelat cu daruri, smerit şi retras într-o lume a lui, a trăit ultimile zile ale vieţii pământeşti într-un cuib al liniştii de unde s-a mutat în Cetatea luminii, în Împărăţia păcii făgăduită de Mântuitorul Hristos tuturor celor care au împlinit poruncile Lui.