Monahul în faţa lumii moderne. Părintele Varsanufie de la Sihăstria

Părintele Varsanufie face partea din generaţia de tineri care au luat cu asalt mănăstirile în anii 90. Anii au trecut, iar primele roade ale acestei generaţii încep să… mijească. Şi chiar dacă vârsta biologică nu mai este chiar a tinereţii, părinţii – de pe acum, ştiu că  încă sunt în plină tinereţe duhovnicească. Răspunsurile lor la neliniştile noastre, ale oamenilor de secol XXI, au în ele atât responsabilitatea monahului faţă de o lume pe care a părăsit-o pentru a fi mai aproape de ea, cât şi discreţia celui care ştie că “mai are mult de învăţat”. Despre timpurile pe care le trăim, monahi şi mireni deopotrivă, şi despre modul în care reuşim să continuăm să ne apropiem de Dumnezeu împotriva “vremilor”am discutat şi cu părintele Varsanufie în timpul unui popas la mănăstirea Sihăstria.

– Părinte Varsanufie, în ultimul timp, în mănăstiri, se observă faptul că tinerii nu prea mai vin, aşa cum a fost în anii ’90. Dumneavoastră sunteţi din acea generaţie a anilor 90. Ce credeţi că s-a întâmplat? De ce această răcire a tineretului faţă de viaţa monahală?
– Nu ştiu dacă am putut eu să observ aşa bine cau­zele acestui fenomen, dar cred că atunci, imediat după că­derea regimului comunist, a fost un elan duhovnicesc, o redeşteptare duhovnicească. Atunci au şi luat fiinţă grupurile A.S.C.O.R., “Liga tineretului”, şi în acest elan duhovnicesc s-a înscris şi fenomenul acesta de venire la mănăstire, pentru că tinerii îşi doreau să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Între timp, însă, cred că mentalitatea occi­den­tală şi-a spus tot mai mult cuvântul, s-a impus tot mai mult în tineretul nostru. Această mentalitate în niciun caz nu este o mentalitate care să încurajeze mona­his­mul, care să încurajeze jertfa, care să încurajeze să-ţi dedici viaţa lui Hristos pentru un scop duhovnicesc, ci este o mentalitate pragmatică, de trăire a clipei, de încurajare a plăcerii, a confortului, şi constat că astăzi, deloc întâmplător, cei mai mulţi dintre tineri sunt plecaţi în străinătate. Iar dacă n-au plecat în străinătate, par a fi neîmpliniţi, stau aşa, cu mare neli­nişte în ţară, nemulţumiţi că nu au prins şi ei ocazia să iasă în străinătate, să facă un ban, să se afirme. Aceasta e va­la­bil şi la tinerii cu pregătire, şi la tinerii fără pregătire. Eu am avut ocazia, acum trei ani, să constat că oraşul meu se pustieşte; e un oraş care devine un oraş al puţinilor copii şi al bătrânilor. Tinerii şi cei de vârstă mijlocie, cei mai mulţi dintre ei, sunt plecaţi în străinătate. Şi cred că aceasta este valabil şi pentru alte oraşe. Şi de aceea cred că nu mai vin la mănăstire, pentru că mentalitatea occidentală s‑a impus tot mai mult.

“Ceea ce nu a putut schimba Ceauşescu în 40 de ani, a schimbat MTV-ul în trei ani”

De fapt, se vede: imediat după căderea comunismului, a fost o luptă a ideilor, a mentali­tăţilor. Şi s-a impus această mentalitate cultivată de mass media, cultivată practic prin toate mijloacele, copiată din Occident. În vremea comunismului, îmi amintesc că exista un proiect de a transforma satele, de a emancipa satele, de a le transforma pe toate în oraşe. Şi îmi amintesc că în zona Ma­ramureşului era o adevărată zonă de rezistenţă, din punctul acesta de vedere: ei nu puteau fi transformaţi, nu puteau fi modelaţi. Maramureşenii erau foarte ancoraţi în tradiţiile lor, în felul lor de a fi; era specificul acela ma­ra­mureşan, îmbrăcămintea, obiceiu­rile lor, n-a reuşit Ceauşescu să le schimbe. Ei bine, după căderea regimului comunist, la nici cinci ani de zile – timp în care postul MTV şi toate acestea au lucrat din plin – m‑am dus din nou în Maramureş. O schimbare extraor­di­nară! Ceea ce nu reuşise să facă Ceauşescu în 40 de ani, două, trei posturi de televiziune şi libertatea greşit înţeleasă, libertinajul acesta, au schimbat realmente vizibil, aproape total concepţiile maramureşenilor, portul lor. Acum erau cu adidaşi Puma, începeau să se ruşineze de portul naţional – adică o schimbare foarte, foarte mare. Şi atunci, de asta cred eu că ne confruntăm cu un proces de secularizare, care, normal, se simte la toate nive­lurile. Din acest motiv cred eu că nu mai vin acuma tinerii la mănăstire.

Răspunsul bisericii, răspunsul persoanei

– Ce ar trebui făcut? Biserica ar trebui să fie ea prima care să lupte cu acest duh? Şi cum ar trebui ea să lupte?
– Într-un anumit fel, biserica este datoare să lupte cu duhul acesta. Ea e datoare să lupte cu duhul păcatului. Duhul secularizării însă e un duh mult mai fin, mai rafinat decât, de exemplu, prigoana împotriva bisericii. Noi, în timpul comunismului, nu pot să spun că ne-am prezentat foarte bine. Nu cred că am fost la înălţime, în tim­pul prigoanei. Nu am fost la înălţime! Am avut, e adevărat, mărturisitorii noştri, incontestabil! Dar n-aş putea spune că, la nivel de popor, ne-am prezentat la înălţime. Cei mai mulţi s-au obişnuit cu compromisul. Ori, acest lucru se simte până în ziua de astăzi. Poporul nostru face foarte uşor compromisurile. Şi se simte parcă în elementul lui în a sluji la doi stăpâni, i se pare în regulă; pentru el nu e o problemă mare. Nu simte contrastul acesta şi duplicitatea într-un mod care să-l facă să nu aibă odihnă. Şi dacă împo­triva prigoanei – duhul prigoanei este un duh mai clar, la care trebuie să te opui în mod clar –  poporul nostru, noi nu ne-am opus aproape deloc…. Duhul secularizării nu e la fel de clar, nu e la fel de vizibil că e un duh rău. Şi atunci, dacă noi la un duh rău – cum a fost prigoana împo­triva bisericii, dusă de către comunism – nu am reacţionat cum s-ar fi cuvenit, deci nu am fost la înălţime, atunci cu atât mai puţin cred că suntem la înălţime şi cu atât mai puţin cred că suntem pregătiţi pentru duhul acesta al secu­larizării. Deci, într-un fel, e adevărat că biserica trebuie să lupte cu duhul secularizării, dar nu trebuie să înţelegem că, de-acuma, e datoria şi responsabilitatea bisericii. Nu e ade­vărat! Este datoria şi responsabilitatea fiecăruia. Biserica poate să atragă atenţia, biserica poate să ridice nişte sem­nale; luptă şi ea, în felul ei, dar cred că mai mult trebuie să fie o luptă personală, adică fiecare se raportează în funcţie de alegerea lui – o alegere personală a fiecăruia. E dispus să trăiască căl­dicel, când ştie că, în Apocalipsă, Mântuitorul spune: „Pentru că eşti căldicel, te voi scuipa afară! Dacă ai fi rece sau fierbinte…” – dacă cineva alege să fie căldicel, aceasta deja e opţiunea lui personală. Biserica e datoare să atragă atenţia, prin predici, prin cuvinte, prin atitudinea oficială – să atragă atenţia că duhul secularizării este un duh străin de duhul creştin, e un duh potrivnic bisericii, dar nu cred că de-acuma ea trebuie să-l tragă pe fiecare de mânecă sau să merg din uşă în uşă, cum fac neo-protestanţii: „L-ai primit pe Iisus? Eşti împăcat cu Iisus? Îi slujeşti lui Iisus?” – nu cred că aceasta este o atitu­dine pe care biserica trebuie s-o adopte.
Ca părere personală, eu cred că biserica nu a atras suficient atenţia. De exemplu, noi am intrat în Comu­nitatea Europeană; prea puţin s-a vorbit despre peri­co­lele care ne pasc pe noi, ca ortodocşi, prin intrarea în Comunitatea Europeană. În momentul în care s-au făcut aceste apropieri ecumeniste, prea puţin s-a pus problema că lucrul acesta ar fi nepotrivit, ar fi riscant. Nici măcar nu ni s-a spus: „Ştiţi, noi, de formă, măcar, trebuie să ne apro­piem, că aşa e duhul, dar să ştiţi, totuşi, că noi trebuie să ne-o ţinem pe-a noastră!” Nici măcar aşa nu ni s-a spus! Totul este foarte confuz pentru cei mai mulţi dintre creştinii noştri, şi de aceasta cred că biserica nu a atras – mă refer la conducătorii noştri – nu a atras atenţia în mod clar asupra pericolelor secularizării. Ori, noi nu eram pregătiţi. Noi nu ştim, de fapt, ce este secularizarea.
– Noi, din comunism, am intrat direct în capitalismul acesta secularizat.
– Da, aşa este. Noi nu ştim ce este secularizarea şi creş­tinii noştri, dacă înainte nu mergeau deloc la biserică, acuma, cel puţin merg şi la biserică, şi li se pare că e aproape în regulă. Ştiu ei ceva, adică conştiinţa omului spu­ne ceva, dar nu îndeajuns de clar, şi atunci, ne bălăcim în lucruri de acestea căldicele.
– Vorbeam de tinerii care vin mai greu în mănăstire, sau nu mai vin, în ultimul timp. Pe dumneavoastră ce v-a făcut să faceţi pasul spre mănăstire? Sunteţi tot din acea generaţie a anilor ’90.
– Da, sunt din acea generaţie, şi atunci, v-am spus, a fost un elan duhovnicesc…
– Cum a fost acel elan, că l-aţi trăit?
– În ceea ce priveşte experienţa personală, e puţin diferită – probabil că fiecare are o notă personală în evoluţia lui duhovnicească şi în venirea lui la mănăstire, dar atunci exista un elan. În ce mă priveşte, eu am fost la Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din Timişoara, şi, după ce am terminat facultatea, m-am angajat, am început să lucrez, nu aveam gând de mănăstire. Dar, am mai păstrat legătura cu cei din A.S.C.O.R., şi m-au invitat într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos. Şi acolo, în Sfântul Munte Athos, am stat cam 13 zile, am fost impresionat de ceea ce am văzut acolo, şi m-a marcat lăuntric foarte puternic. Atunci am început să-mi doresc mai mult, să-mi doresc să merg la mănăstire. Aceasta m-a influenţat cel mai mult, faptul că am fost în Sfântul Munte Athos. La şase luni după ce m‑am întors din Sfântul Munte Athos, am renunţat la ser­vi­ciu şi am mers la mănăstire.
– Şi aţi ales Sihăstria de prima oară? Sau cum aţi ajuns?
– Nu, n-aş putea spune că am ales eu mănăstirea Sihăstria. A ales, mai degrabă, părintele duhovnic pentru mine. M-am consultat cu părintele duhovnic pe care-l aveam, undeva, la o mănăstire de lângă oraşul meu, la mă­nă­stirea Afteea, şi părintele duhovnic de acolo mi-a reco­mandat să vin la Sihăstria. Şi aşa am ajuns la mănă­stire la Sihăstria.

Încercările monahului din zilele noastre

– Care sunt încercările pe care le are monahul din ziua de astăzi? Credeţi că diferă ele mult de cele pe care le avea monahul tânăr acum 50-60 de ani, când erau părinţii de aici, de la Sihăstria, tineri?
– Da, cred că este o diferenţă mare. În esenţă, n-ar trebui să fie diferenţă – în esenţă! – dar în fapt, cred că sunt nişte diferenţe mari. Întâi de toate, că monahismul de astăzi nu mai este la nivelul monahismului care era atunci. Astăzi nu mai avem parte de aceleaşi modele, de aceeaşi povăţuitori, de acelaşi mediu duhovnicesc înălţător, şi lu­crul acesta din start îşi spune cuvântul. Pentru că tânărul, când vine la mănăstire, este destul de critic; el priveşte în jurul lui, dacă mediul este un mediu sănătos duhovniceşte, dacă este un mediu în care se lucrează din plin poruncile lui Dumnezeu. El, gândiţi-vă că lasă toate pentru mona­hism, lasă toate pentru a deveni călugăr, lasă toate pentru Dumnezeu. Dacă nu are încredinţarea că se află într-un loc al lui Dumnezeu, în care să-şi lucreze mântuirea şi sporirea duhovnicească şi desăvârşirea, practic, din start, el socoteşte că a făcut un pas nebunesc. Şi monahismul de astăzi nu mai este la înălţimea monahismului de odinioară. Pe de altă parte, astăzi s-au construit foarte multe drumuri peste tot, de acces la toate mănăstirile; există nu doar un pelerinaj la mănăstiri, ci chiar şi un turism duhovnicesc. Şi acuma, mănăstirile sunt practic asaltate de credincioşi şi de turişti, de turişti duhovniceşti. Nu sunt nişte condiţii uşoare pentru un tânăr care vrea să se formeze. Că mănă­sti­rea întotdeauna a fost mai izolată, întotdeauna a pus accent pe linişte, pe asceza personală, pe o luptă cu pati­mile – lupta pentru despătimire – însă condiţiile de astăzi n‑aş putea spune că sunt prielnice, favorabile în acest sens. Deci, este o schimbare a condiţiilor care afectează pe tine­rii călugări. Dar, în esenţă, lucrurile nu s-au schimbat, pen­tru că în esenţă fiecare trebuie să lupte cu el însuşi. În esenţă, fiecare trebuie să lupte, indiferent care sunt cir­cumstanţele, mediul exterior, indiferent care sunt condiţii­le, el trebuie să lupte pentru a se despătimi. Dacă, bunăoa­ră, eşti egoist, sau eşti mândru, sau eşti beţiv, sau desfrâ­nat, lupţi cu tine însuţi. E important şi mediul de lângă tine – te poate favoriza, te poate ajuta în lupta pe care o duci sau te poate îngreuna în lupta pe care o duci – dar deter­mi­nant rămâne totuşi hotărârea interioară, dorinţa ta de a te tămădui, dorinţa ta de a alerga, cerând ajutor lui Dumne­zeu, rugându-L neîncetat pe Dumnezeu, cu rugăciunea lui Iisus, cu celelalte rugăciuni pe care le cunoaştem, prin ce­le­lalte mijloace ale ascezei personale, ca să poţi să te vin­deci de patimile pe care le ai, ca să poţi spori duhovni­ceşte şi să te desăvârşeşti ca şi călugăr. Este o schimbare, în sen­sul condiţiilor exterioare de care vă spuneam, dar în esenţă a rămas acelaşi monahism, în care tânărul în cauză trebuie să lupte cu el însuşi, să înlăture patimile din viaţa lui, să biruiască patimile care-l stăpânesc şi să se desăvâr­şească.
– Cât de importante sunt condiţiile exteri­oare pentru mersul duhovnicesc, pentru înălţarea duhov­ni­cească? – şi aici, în mănăstire, dar poate şi în lume, că şi acolo avem condiţii exterioare diferite.
– Pentru mine, condiţiile exterioare au însemnat mult şi înainte de a veni la mănăstire, şi înseamnă şi acuma, la mănăstire, foarte mult. Înainte de a veni la mănăstire, pen­tru mine a însemnat foarte mult A.S.C.O.R.-ul din Timi­şoa­ra, pentru că a fost un mediu de formare, un mediu în care m-am putut forma duhovniceşte. Vedeţi că tinerii au nevoie de un mediu. Noi ştim bine: tovărăşiile rele strică obi­ceiurile bune, dar, în acelaşi timp, o tovărăşie bună, un mediu bun formează nişte deprinderi bune. Pentru mine, A.S.C.O.R.-ul din Timişoara a însemnat un astfel de mediu de formare. Practic, acolo L-am putut cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, m-am putut apropia mai bine de Dum­ne­zeu. Deci mediul mi se pare nu neapărat determinant, căci, repet: nu este determinant mediul, dar are o impor­tanţă deosebită. Când am venit la mănăstire, eu mi-am pe­tre­cut primii ani de formare duhovnicească la un schit, la schitul Sfântul Mina şi nu mi-a fost deloc uşor, n‑am uce­ni­cit pe lângă vreun părinte bătrân, nu am primit din expe­rienţa lui, din sfaturile lui, din cunoştinţele pe care le avea, din lupta sa duhovnicească; în acelaşi timp, citind de la cuviosul Paisie Aghioritul, citeam cum el dădea daruri du­hovniceşti fiilor săi, ba le mai numea prăjituri sau cozo­nac, când le dădea câte un dar mai deosebit, mai consistent , mai bun, mai dulce. Mi-au lipsit toate aceste daruri, pentru că nu am ucenicit pe lângă un părinte duhovnicesc…
– … care să vă mai dea câte o prăjitură duhovni­cească…
– … care să-mi mai dea câte o prăjitură duhovni­ceas­că! Acuma, nu mă pot plânge prea mult – de fapt, chiar deloc nu ar trebui să mă plâng! – pentru că, până la urmă, Dumnezeu este Cel care poartă grijă de toate. El este Tatăl orfanilor. Deci, chiar dacă nu ai câte un părinte duhovni­cesc care să fie lângă tine şi care să te formeze, aceasta nu în­seamnă că eşti părăsit de Dumnezeu. Eşti, poate, orfan duhovniceşte, dar nu eşti părăsit de Dumnezeu şi te poţi forma în orice condiţii. Deci, în orice condiţii, de­ter­minantă este voinţa, dorinţa ta de a-ţi menţine scopul pen­tru care ai venit la mănăstire – dacă scopul pentru care ai venit la mănăstire este un scop bun. Pentru că la mănă­sti­re se poate veni şi din alte scopuri, nu neapărat duhovni­ceşti. Dar dacă ai venit cu sinceritate, pentru a-L căuta pe Dum­nezeu, pentru a-ţi desăvârşi sufletul şi a ţi-l mântui, atunci cred că determinant rămâne aceasta: voinţa ta per­so­nală, legătura ta strânsă cu Dumnezeu şi aceasta le aco­peră pe toate.
(Va urma)