LOADING

Type to search

Despre taina pocăinței

Despre taina pocăinței

Share

Povesteau despre avva Ioan: o fată rămasă orfană a făcut din casa ei han pentru călugării de la Sketis. După o vreme, însă, a cheltuit averea şi a început să resimtă lipsurile. A început să trăiască urât şi a ajuns până la desfrânare. Călugării s-au întristat foarte şi l-au rugat pe avva Ioan cel Pitic să se ostenească până acolo şi după înţelepciunea ce o are de la Dumnezeu să aibă grijă de dânsa… Avva a intrat, s-a aşezat lângă ea şi i-a spus “Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”. Apoi a început să plângă în hohote. Fata a îngheţat, şi l-a întrebat pe avva, de ce plânge? El i-a zis “Cum, Satana joacă pe obrazul tău şi eu să nu plâng?” Auzind aceasta, fata l-a întrebat: “Există pocăinţă, avva?” “Există.” “Atunci du-mă unde vrei tu.” Când au ajuns în pustie s-a lăsat seara, avva a făcut pentru ea o pernă din nisip şi i-a zis să se culce acolo. Pe la miezul nopţii, trezindu-se avva Ioan, vede un drum luminos, drept, de la cer până la ea. Apoi a văzut îngerii care-i ridicau sufletul. S-a aruncat la pământ şi s-a rugat lui Dumnezeu şi a auzit că ora ei de pocăinţă a fost primită mai presus decât pocăinţa multora… (Pateric)

 

– Părinte Melchisedec, suntem în post şi m-am gândit să vorbim despre lucrările lui Dumnezeu în sufletul nostru, în ceea ce noi numim „lucrarea pocăinţei”. Ştim că Domnul Hristos Şi-a început propovăduirea cu acest îndemn la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Ce este, părinte, pocăinţa, şi care este rostul ei în viaţa creştinului?
– Nu ştiu dacă sunt în stare să dau o definiţie a pocăinţei şi nu ştiu dacă asta e chemarea mea de la Domnul. Ceea ce aş dori să împărtăşesc cu fraţii mei este puţina experienţă şi puţina rază de lumină pe care am înţeles-o, căutând şi eu să înţeleg acest cuvânt pe care l-ai pomenit, cuvânt cu care Hristos Şi-a început predica: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” La un anumit nivel, îndrăznesc să spun că Hristos a preluat cuvântul ăsta de la Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că, cu acelaşi cuvânt Sfântul Ioan Botezătorul a pregătit poporul ca să Îl primească pe Hristos. Şi nu numai că l-a preluat, dar l-a şi dus la desăvârşire, pentru că una este acest cuvânt rostit de cel mai mare om născut din femeie, şi cu totul alta – adică alta este dimensiunea ontologică a cuvântului „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” –  când este rostit de Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi cred că acest cuvânt, „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”, este o cheie de înţelegere duhovnicească pentru noi a sensului vieţii creştineşti. Hristos putea să înceapă cu o mulţime de alte cuvinte predica şi chemarea de a ne împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu – şi totuşi, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, a ales acest cuvânt: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”
Primul gând care-mi vine faţă de acest lucru este că de fapt pocăinţa este însăşi structura noastră, a vieţii noastre duhovniceşti de după căderea lui Adam în păcat, adică o viaţă în care noi ne întoarcem mereu şi mereu cu faţa către Dumnezeu, ne întoarcem şi ne deschidem harului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să poată să Îşi săvârşească lucrarea de mântuire în sufletele noastre. Dacă la Sfântul Ioan Botezătorul, „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” – cel puţin, eu aşa o înţeleg că este, la un nivel… spaţial, ca să zic aşa, care ţine de o distanţă, apropiere – distanţare, iată că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, S-a apropiat de noi (noi eram despărţiţi de Dumnezeu, eram depărtaţi de Dumnezeu), a luat trupul nostru, asemănarea noastră întru totul însă fără de păcat, şi S-a apropiat de noi. Ca să nu ne sperie a luat înfăţişarea noastră – şi asta este tema propovăduirii Sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, fraţilor, că s-a apropiat! Uite, este printre noi! că misiunea mea este ca eu să arăt pe Mieluşelul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii” – pe care Duhul Sfânt L-a desluşit lui Ioan Botezătorul, atunci când L-a botezat pe Hristos. Cuvântul „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” în gura lui Hristos are o altă calitate. În gura lui Hristos cuvântul prinde o caracteristică fiinţială. El a luat asupră-Şi întreaga noastră fire şi, cum zice Sfântul Nicolae Cabasila, un cuvânt care mie mi-e tare drag, „prin întrupare, Hristos S-a apropiat mai mult de noi decât este carnea de oasele noastre”.
De aceea îndrăznesc să spun că pocăinţa este însăşi structura vieţii noastre duhovniceşti de după cădere. Părintele Rafail (Noica, n.ed.) spunea că este dinamica spre viaţa veşnică, întru viaţa veşnică. Adică, părintele, în viziunea largă pe care a avut-o şi atotcuprinzătoare, a încercat să surprindă orice crâmpei, orice zvâcnire a omului spre Dumnezeu, integrând-o în pocăinţă. De aia spuneam că nu sunt în măsura mea să dau o definiţie a pocăinţei.

 

Unde apare cuvântul „trebuie”… în ­viața duhovnicească, este falimentul

– Dar cum se manifestă în mod concret, pentru un creştin  preocupat de viaţa duhovnicească, pocăinţa? Ce înseamnă pentru un creştin că trebuie să trăiască în pocăinţă?
– Iartă-mă, părinte, eu mă poticnesc de cuvântul „trebuie”. Mi-aduc aminte de părintele Emilianos, care spunea că unde apare cuvântul „trebuie”, mai ales în viaţa duhovnicească, este falimentul. Când îmi zic deja: „Trebuie să trăiesc în pocăinţă” spovedeşte faptul că eu nu sunt în pocăinţă, nu trăiesc cu Dumnezeu.
Hristos ne aduce caracteristica aceasta fiinţială a pocăinţei, şi zice Domnul undeva în Evanghelie: „Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş voi să fie aprins!” E un foc! E un foc care mistuie, care nelinişteşte, cum zice părintele Paisie Aghioritul, neliniştea cea bună pe care o are omul în suflet. Adică în ce sens zic neliniştea cea bună? În sensul ăsta, că omul nu e mulţumit cu lumea asta şi cu tot ce-i oferă lumea asta, şi undeva are o intuiţie – intuiţie care, dacă rămâne consecvent cu ea, se transformă într-o vedere duhovnicească – că realitatea, adevărata viaţă nu este în lumea aceasta, şi atunci se întoarce. Metanoia, în limba greacă, este o întoarcere a minţii, îşi întoarce mintea de la lumea asta, de la contemplarea lumii acesteia, către Dumnezeu, sau trece dincolo de lumea aceasta şi începe să-L descopere pe Dumnezeu.

 

– Şi unde-L poate descoperi, mai întâi şi mai întâi de toate, omul pe ­Dumnezeu?
– Zice Hristos în Evanghelie: „Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru”. Nu trebuie să ne luăm un telescop, să cotrobăim prin constelaţii sau prin alte galaxii. E vorba de inima omului şi de capacitatea pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a-l iubi pe aproapele, pentru că, în momentul în care Hristos ne-a dat această poruncă, El de fapt ce face acolo? Caută să actualizeze un potenţial care este sădit de El, ca Dumnezeu, în inima noastră, care să se actualizeze şi să ne ducă la asemănarea cu El, care-l iubeşte pe om şi din dragoste a creat pe om şi toată minunăţia lumii acesteia. Nu trebuie să caute omul decât în inima lui, dar vezi că, în societatea în care trăim, omul este aşa de înstrăinat de sine şi îşi trăieşte, într-un fel, rătăcirea şi îndepărtarea de sine, ca şi fiul risipitor din Evanghelie, când s-a dus în ţara îndepărtată. Fiul risipitor căuta să-şi umple un gol fiinţial cu plăceri ale lumii acesteia şi n-a ajuns decât să-şi amplifice o sărăcire a duhului lui, sărăcie care l-a apropiat de hotarele morţii.

 

“Fericitul” fiu risipitor

– Totuşi, fiul risipitor nu s-a oprit la acea sărăcie şi putem să considerăm această îndepărtare ca, uneori, o şansă: să ne dăm seama cine suntem şi cum suntem fără Dumnezeu şi să ne putem întoarce pentru că, până la urmă, fiul risipitor şi-a dat seama de sine. „Şi-a revenit întru sine”, spune el.
– Da, aşa e. Eu de multe ori spun că fiul risipitor este un caz fericit. Un caz fericit, pentru că nu şi-a încheiat călătoria sufletului lui decât atunci când a ajuns înapoi în sânurile tatălui, îmi place să zic. Dar de multe ori, noi suntem fii risipitori care pribegim şi nu reuşim să ne venim în noi înşine şi să conştientizăm dragostea lui Dumnezeu. Nu ştiu, parcă în psihologie asta este o apropiere prin îndepărtare care, de fapt, înaintea lui Dumnezeu este manifestarea pe de o parte a libertăţii pe care Dumnezeu a dăruit-o omului, iar pe de altă parte, manifestarea dragostei dumnezeieşti, care cinsteşte pe om şi care preface moartea în înviere, preface depărtarea în apropiere, preface păcatul în viaţă veşnică, dacă omul începe să-şi vină în sine şi să conştientizeze: „Câţi argaţi are tatăl meu, care trăiesc bine mersi, au un acoperiş, au o pâine caldă pe masă! Eu stau aici, între dobitoacele astea necuvântătoare şi m-aş bucura să mănânc mâncarea lor, dar nici de aia nu mă satur…”

 

– Cum se petrece, părinte, această conştientizare a sărăciei noastre sufleteşti şi, mai profund, a sărăciei noastre duhovniceşti? Faptul că nu avem ceea ce trebuie să avem – Duhul lui ­Dumnezeu!
– Cred că aceasta este calea fiecăruia. Adică fiecare om are anumite sensibilităţi, fiecare om are anumite intuiţii, fiecare om are anumite căutări – şi în funcţie de căutările lui, de sensibilităţile lui, de lucrurile pe care le înţelege, i se deschide o cale în care conştientizează, încet-încet. Conştientizarea este un proces lent, nu se produce peste noapte – numai dacă harul lui Dumnezeu vine cu putere în suflet şi luminează acel suflet, probabil – aici  nu ştiu să spun, că nu vorbesc din experienţă. Dar, din câte am întrezărit din vieţile sfinţilor pe care le-am mai citit şi care m-au îndulcit sau mi-au făcut poftă, să zic aşa, de experienţa aceea duhovnicească pe care eu încă n-am trăit-o – deie Domnul s-o trăim fiecare dintre noi! – numai atunci probabil că o conştientizare se face mult mai intens, într-un timp scurt şi mult mai profund. Cum a fost, de pildă, conştientizarea Mariei Egipteanca, când puterea aceea nevăzută a ţinut-o; şi a încercat o dată, de două ori, de trei ori şi după aceea şi-a venit în sine şi şi-a dat seama că nevrednicia ei este cea care o ţinea afară din biserică şi nevrednicia ei făcea să nu poată să intre şi să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi conştientizarea asta a stârnit în ea acea rugăciune minunată pe care a făcut-o către Maica Domnului, rugăciune de pocăinţă…

 

– Părinte, nu-i o taină aceasta? Cum, iată, omul care, oricât ar fi de îndepărtat de Dumnezeu, într-o clipă doar, dacă îşi dă seama unde este, e umplut de putere dumnezeiască şi de râvnă!? Cum se petrece lucrarea aceasta a lui Dumnezeu în om şi de ce credeţi că vine această putere de sus în om?
– Sfinţia ta, părinte, spuneai că pocăinţa este o taină. Şi într-adevăr este o taină. Şi dacă e taină, eu cred că trebuie trăită ca şi taină, înaintea căreia sufletul omului să se uimească şi să se copleşească de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu ne-a făcut pe noi dintru nefiinţă, ne-a adus dintru nimic în lumea asta, şi dragostea lui Dumnezeu preface toate. Şi încet-încet, dacă omul începe să înţeleagă dragostea chemării lui Dumnezeu, pe măsura aceea începe să şi răspundă acelei dragoste, pe care Dumnezeu voieşte să o împărtăşească cu omul. Dar cum se naşte în suflet e greu de spus; cum vine şi cum pleacă harul lui Dumnezeu, cum poposeşte harul lui Dumnezeu în sufletul omului – acestea sunt nişte taine pe care în parte le-au descoperit Sfinţii Părinţi în “Filocalie” şi în celelalte cărţi duhovniceşti, în care au arătat câte ceva… Dar nici ei n-au desluşit deplin, adică n-au ucis taina, au lăsat-o, au arătat numai nişte jaloane după care sufletul să se călăuzească în lupta cu patimile, în primirea harului, în felul în care harul transformă conştiinţa. În faptul că ei au pomenit despre lucrurile acestea sunt nişte criterii, nişte stele călăuzitoare nouă, care încă n-am avut acele experienţe adânci şi profunde.
Totuşi eu sunt convins că, la un anumit nivel, fiecare suflet care e în biserică a avut cel puţin o dată în viaţă o îndulcire a harului, o bucurie când s-a rugat, o bucurie neaşteptată: te pui să faci o rugăciune şi te trezeşti că te ridici de la rugăciune, îţi vine să zbori, sau să strângi pe toată lumea în braţe, sau fel şi fel de manifestări, care…

 

Lucrarea pocăinței

– Şi aceasta este lucrarea pocăinţei în om?
– Aceasta este o mărturie. Cum în muzica psaltică, la glasuri, din când în când se dau mărturii, ca şi repere prin care cântăreţul să-şi dea seama că încă este muzică în glas, aşa şi Domnul dă mărturii ale sufletului, şi lucrul acesta cred că trebuie înţeles de fiecare la măsura lui. Uite, Sfântul Siluan Athonitul spune acolo, când a avut experienţa lui cea mai profundă, când Domnul i-a zis: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, zice: „Am început să fac cum Domnul m-a învăţat şi mintea mi s-a curăţit şi Duhul dădea în inimă mărturie de mântuirea sufletului”. Şi eu cred că lucrul acesta este ca o structură a vieţii duhovniceşti, nu este vorba de un lucru punctual, pe care l-a trăit numai Sfântul Siluan. Sfântul Siluan l-a trăit cred, într-un mod plenar, pentru că el a atins, în trăirea inimii lui, veşnicia iadului, şi atunci mărturia duhului de mântuirea sufletului a fost mult mai plenară. Dar cred că undeva, la un anumit nivel mult mai mic, la o scară mult mai redusă, dar asemănător ca şi un grafic, redus în proporţii, dar păstrându-se totuşi proporţiile, se întâmplă cu fiecare suflet. Domnul dă, de multe ori, când eşti mai amărât, când eşti mai întristat, când eşti mai deznădăjduit, o mângâiere care nu ştii de unde vine, şi, dacă ai vrea s-o ţii, te trezeşti că a şi plecat. Dar, ceea ce este important din toate lucrurile acestea pe care orice suflet cred că le trăieşte, orice suflet care caută pe Dumnezeu, este să începem să le înţelegem ca pe mărturii ale dragostei lui Dumnezeu în viaţa mea, concretă, pentru mine; acela a fost un moment în care harul lui Dumnezeu m-a cercetat într-o măsură redusă, dar m-a cercetat pe mine, păcătosul, nevrednica făptură a lui Dumnezeu.

 

– Părinte, fiindcă aţi amintit de Sfân­tul Siluan, în scrierile sale despre pocăinţă spune aşa: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, că prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie!  Nu se mântuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască. Şi-n aceasta văd deznădejdea lor şi plâng mult  fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată”. Prin pocăinţă, spune Sfântul Siluan, noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Dar, părinte, ce e mântuirea?
– Iarăşi sunt la o limită a unei definiri… Dar Domnul să ne definească ce e mântuirea, pentru că … mântuirea, cum spunea părintele Rafail odată, are două aspecte: un aspect este dinamic în viaţa aceasta, un aspect este al deplinătăţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Sfântul Siluan plângea pentru cei care nu se pocăiau, adică trăiau în viaţa aceasta fără acea căutare – la măsura lor şi la nivelul lor – a dragostei lui Dumnezeu.

 

– Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel, dar răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu e diferit.
– E diferit. E la măsura în care cred că fiecare percepe şi se uimeşte şi se copleşeşte de frumuseţea dragostei dumnezeieşti. Că, vezi, m-a mângâiat ceea ce mi-ai citit din Sfântul Siluan, pentru că eu îndrăzneam să zic că pocăinţa este structura vieţii noastre duhovniceşti, mai ales după cădere, şi el zice că toţi ne mântuim prin pocăinţă, deci oarecum e ca o mărturie că nu zic minciuni. Dar mântuirea ce este până la urmă? Mântuirea e trăirea omului cu Dumnezeu. Dacă Hristos ne-a adus mântuirea – că vorbeam de cuvântul sfântului Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat…”, deci, la nivelul acesta spaţial, care ţine de distanţă – Hristos S-a apropiat de noi şi ne-a adus mântuirea, ne-a împărtăşit-o. Tot Sfântul Siluan zice undeva, într-un alt loc, că “El ne-a dat trupul şi sângele Lui, ca noi să trăim veşnic cu El, împărtăşindu-ne cu trupul şi sângele Lui, mâncând trupul şi sângele Lui, să trăim veşnic cu el”. Şi de fapt, aceasta este mântuirea. Eu aşa înţeleg mântuirea. Nu-mi aduc acum aminte definiţii din catehism sau din manualele de dogmatică, din ce-am învăţat eu la şcoală, dar cel puţin aceasta înţeleg că avea cumva şi Sfântul Siluan… Şi când omul, în căutările lui, nu‑şi împleteşte trăirile cu Dumnezeu, în acea măsură omul nu se mântuieşte. În momentul acesta, dacă eu n-am nici o perspectivă, şi toate căutările mele sunt total potrivnice lui Dumnezeu, acesta pentru mine este un moment în care dacă aş muri (Doamne, miluieşte să nu mor aşa!), nu m-aş mântui. Şi Sfântul Siluan plângea cu lacrimi şi se ruga pentru astfel de situaţii, ca oamenii să nu moară în momente din acestea, în care nu s-ar mântui.

 

– Iertaţi-mă, părinte, sfinţii ne învaţă că Dumnezeu ne dă viaţă, ne trezeşte a doua zi de dimineaţă tocmai pentru a mai avea vreme de pocăinţă.
– Da, da… şi  dragostea lui Dumnezeu aşa de mare este, că ne ia din lumea aceasta la punctul maxim de pocăinţă pe care aş fi eu capabil să-l fac.

– Aceasta, oricum, pentru un om care e preocupat de viaţa veşnică.
– Da, dar şi pentru un om care nu e preocupat de viaţa veşnică. Dacă Dumnezeu vede că eu merg din rău în mai rău, şi până la sfârşitul vieţii numai îmi adun osândă…
– …nu mă lasă să ajung până la cel mai de jos…
– Da, exact, până la cele mai de dedesubt ale pământului şi să mă asemăn întru totul dracului, şi economiseşte pentru suferinţă, prin ceva, ca să scurteze viaţa…
– … răutatea…

– Da, cum zice, răutatea să nu atingă inima lor când i-a luat de pe pământ, zice undeva, în “Pilde”, lucrul acesta. Şi aşa cu pocăinţa. Domnul să ne dea să înţelegem că de fapt e însăşi structura vieţii noastre. Dacă simţi nevoia să faci o rugăciune, ai o mişcare a pocăinţei. Dacă simt nevoia să mă port frumos cu fratele meu, ca să plinesc porunca Dumnezeului meu, am o mişcare a pocăinţei. Dacă simt nevoia să postesc astăzi, că e miercuri sau vineri sau Postul Crăciunului sau Postul Paştilor, sau Postul Adormirii Maicii Domnului, toate lucrurile astea sunt mişcarea pocăinţei şi pentru mine a fost mângâietor cuvântul acesta pe care l-a spus atunci părintele Rafail, cred că în “Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos”, sau în “Criza Bisericii”? Nu mai mi-aduc aminte, într-una din aceste două conferinţe, în care zicea că “pocăinţa este dinamica întru viaţa veşnică”. Adică, zicea acolo, nu este o miorlăială pentru nişte boroboaţe pe care le-am făcut, ci este dinamica întru viaţa veşnică. Spun sincer, părinte, că mă gândeam atunci şi nu prea înţelegeam ce vrea să zică părintele Rafail când zicea „dinamica întru viaţa veşnică”, cum aşa, ca un fel de mişcare, ca o schimbare de sens, cumva, dar acum cred că înţeleg ceva în sensul ăsta, că orice mişcare, orice reacţie, orice crâmpei care îndreaptă fiinţa mea spre Dumnezeu este o mişcare a pocăinţei în om.

 

– Că aţi amintit de părintele Rafail, cred că în ultimele cuvinte pe care le-am auzit aici sau la Râmeţ, spunea că începutul pocăinţei este a-şi vedea omul păcatele.
– Da, părintele Sofronie spunea într-o carte că începutul contemplaţiei creştine este vederea păcatului şi părintele Rafail pe linia asta mergea, că acela nu e moment să deznădăjduieşti, că …
– … atunci când vezi că eşti tot mai rău, când vezi că te vezi pe tine tot mai rău – nu că eşti tot mai rău, sau poate chiar eşti mai rău…
– Cred că toate lucrurile astea sunt mişcări ale dragostei lui Dumnezeu, care încearcă să ne ajute pe noi să ne smerim inima.

(va urma)