LOADING

Type to search

Părintele Teofil Bădoi

Părintele Teofil Bădoi

Share

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Teofil Bădoi mi-a mulţumit… Am rămas năuc. De când sunt jurnalist nimeni nu mi-a mai spus asta. Se bucura că am venit să îl văd şi ca îmi poate da un interviu. Vesel şi smerit ca un prunc, se învărtea prin mânăstire cu trupul lui de suveică, întrebându-şi ucenicii dacă nu vor şi ei să îmi spună un cuvânt de folos. Atâta candoare cred că se agoniseşte numai după o viaţă de mânăstire. Virtutea aceasta ne-a descoperit-o Hristos când a privit la un cârd de copii şi a spus că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor. Într-un fel, tainic, prin rugăciune, cred că părintele a păşit în ea demult…

 

Părinte, după o viaţă petrecută în mănăstire, ce credeţi că aţi ­agonisit?
Ce se vede aici.
Sufleteşte, vă întreb.
Păi, m-am apropiat foarte mult de Dumnezeu.
Cum te apropii de Dumnezeu?
Faci tot ce se poate din sfaturile Mântuitorului Iisus. El a spus că cine ascultă cuvintele Lui şi le împlineşte, acela Îl iubeşte. “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. Pe cel ce Mă iubeşte pe Mine îl voi iubi şi Eu pe el şi Mă voi arăta lui.” (Ioan XIV – 21)
Părinte, dar ce simţi, odată ce te-ai apropiat de El?
Simţi o bucurie, o linişte, aşa, în suflet, pe care nu ţi-o poate nimeni da. „Pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea v-o las vouă”, şi „Să vă iubiţi unul pe altul”.
Şi aveţi acum liniştea aceea?
O simt, acum o simt. Şi linişte, dar şi mare bucurie.
Părinte, care ar fi învăţăturile cele mai importante pentru un ­călugăr?
Să-şi facă pravila şi să renunţe, pe cât se poate, la tot ce este lumesc. Şi să fie cu hainele modeste – nici luxoase, dar nici jegoase.
Dar de ce nu-i bine nici luxos, dar nici jegos?
Păi, de ce? Jegos nu-i stă bine monahului, dar nici luxos  nu-i stă bine. Calea de mijloc! Calea de mijloc, adică o îmbrăcăminte, cât îi stă bine cu ea.
Dar dacă-i jegoasă, îi strică ceva la mântuire?
Nu-i strică, dar ştiţi cum e lumea? Lumea, ca lumea, zice: „Măi, cu adevărat, călugării ăştia sunt nişte oameni care au fugit de muncă, au fugit din lume, şi acum nu fac nimic. N-avem voie să umblăm nici cu haine luxoase, dar nici cu haine jegoase. Calea de mijloc!
Sărăcia e de preţ la călugări, părinte?
De mare preţ! Acuma, Teofil nu e chiar aşa sărac, că uite, sfinte icoane am, am şi vreo şapte sute de cărţi, asta socotesc că este o avere…
Avere duhovnicească!
Duhovnicească! O dau la fiii mei: cărţi şi icoane.
Dar aveţi mulţi fii, părinte?
Păi, nu mai sunt toţi, au mai plecat. Dar dacă erau toţi, erau vreo 70, poate şi mai mult. Dar s-au dus pe la alte mănăstiri. S-au format aici.
Şi îi simţiţi ca pe nişte copii ai sfinţiei voastre?
Copiii mei duhovniceşti. I-am crescut, adică, duhovniceşte, cu cuvântul lui Dumnezeu. I-am învăţat cum trebuie să-şi petreacă viaţa, să fie exemple pentru creştini, să le vorbească frumos, să fie foarte cuviincioşi.
Părinte, ce calităţi trebuie să aibă un bun fiu duhovnicesc faţă de părintele lui?
Ascultarea! Dacă el nu face ascultare, nu se mântuieşte. Din mila lui Dumnezeu… am avut şi doi care n-au ascultat, dar nu mai e nici unul aici.  Spun şi sfinţii părinţi: dacă nu faci ale locului, locul nu te ţine. Păi, aici noi trebuia să fim peste o sută de vieţuitori în mănăstirea asta. Dar cei care au făcut ale locului au rămas, cei care n-au făcut ale locului n-au rămas.
Părinte, dar ce înseamnă să faci ascultare? Acum, mai ales în România, în zilele noastre, oamenii înţeleg prin ascultare să se ducă la muncă. Atâta înseamnă ascultarea?
Păi, să se ducă la muncă, să muncească, aşa cum trebuie, să facă toate ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. Şi să-şi facă datoria cum ­trebuie.

 

Bărbatul şi femeia – tovarăşi de viață

 

În fami­lie le-am spus: măi, femeilor creştine, dacă aveţi un bărbat căruia îi place bău­tura… mă rog, nu e aşa corect, cum se ştie… când vi­ne acasă beat, nu-i spune că e beat, spune că-i obosit! “Măi, omule, eşti obosit, atunci, du-te şi mănâncă!” “Nu, nu, n-am nevoie de mâncare!” “Atunci du-te şi te culcă.”
Dar de ce să-i spună aşa?
Ca să-l îmblânzească. O femeie avea un bărbat care era cam rău, dar ea se purta foarte bine cu el. Şi l-a câştigat până la urmă. Zice: Femeie, iartă-mă, că, uite, tu ai ştiut cum să mă câştigi. Ea îi vorbea frumos. El vorbea aşa, urât, şi ea îi vorbea frumos.
Se spune că un bărbat necredincios a văzut Raiul. Avea o femeie foarte credincioasă. Şi … s-a dus şi a văzut Raiul, şi cum un înger i-a deschis soţiei porţile Raiului şi a băgat-o în Rai. Dar era şi el cu ea. Şi i-a spus îngerul: “Păi, şi tu unde intri?” “Păi, e soţia mea! zice bărbatul.” Zice îngerul: “Soţia ta a fost, este şi va fi! Aşa cum ţi-a ţinut ea ţie locul la biserică, îţi ţine şi locul în Rai.” Şi s-a deşteptat bărbatul ei, zice: “Măi femeie, scoală-te, repede, uite, am fost cu tine şi am văzut Raiul! Ehei, ce mi-ai spus tu de Rai… şi când am ajuns la porţile Raiului, îngerii ţi-au deschis porţile Raiului, şi pe mine n-au vrut să mă lase… m-au lăsat afară.” Şi s-a deşteptat bărbatul, şi i-a spus: “Acuma, femeie, merg şi eu cu tine la biserică, şi-o să fiu şi eu cu tine acolo, în grădina aia frumoasă!” Şi femeia şi-a schimbat bărbatul – că ea se ruga la Dumnezeu: „Doamne, bărbatul meu aş dori să fie mai bun, mai liniştit, mai credincios” – el vorbea rău cu ea, ea îi vorbea bine. El aprindea focul, ea venea şi punea apă pe foc: cuvintele bune. Până la urmă l-a câştigat.
Părinte, dar aşa trebuie să se poarte femeia cu bărbatul rău. Dar bărbatul cum trebuie să se poarte cu ­femeia?
Să se poarte şi el cu femeia lui tot la fel, să-i dea respect, că femeia nu e sclava bărbatului. Femeia este tovarăşa de viaţă a bărbatului! Aşa văd eu. Aţi văzut, când se cunună, le pune cununiile pe cap şi zice: “Aşa să-şi iubească bărbatul femeia lui, cum Hristos iubeşte Biserica!” Deci femeia să se teamă de bărbat şi să se poarte frumos cu el. Şi aşa că atunci va fi bine în familia aia. Dar sunt cazuri multe când vin femei şi se plâng: „Părinte, ce fac eu cu bărbatul ăsta al meu, că vine acasă, înjură, drăcuie, fumează, vine beat!” Şi eu le spun: “Vorbeşte-i frumos, că dacă pui apă pe foc, focul se stinge. Dacă pui foc pe foc, mai rău arde. Vorbeşte-i frumos, linişteşte-l.” Zi-i: “Măi, omule, ai venit acasă, uite, te aşteptau copii, ziceau: Mămică, nu mâncăm până nu vine tăticul acasă! Cum să mâncăm noi fără tăticul nostru? Şi copiii te-au aşteptat, şi acum ai venit acasă aşa, cu gălăgie mare, şi ai speriat şi copiii, şi, uite, râdeau vecinii de noi! Uite, prăpădiţii ăia cum se ceartă! Suntem nişte oameni şi noi, aici, nu suntem chiar nişte lepădături!” Şi ai pus apă pe foc şi s-a potolit focul, nu mai arde.
Părinte Teofil, să vorbim puţin şi despre părintele duhovnicesc. Ce calităţi are un părinte bun duhovnic? Cum îl recunoşti?
Să fie exemplu pentru fii, pentru creştini. Să le vorbească frumos. Că sunt şi preoţi care cer cam mult… Şi vorbesc foarte rău aici unii creştini de preoţii lor. Şi eu mă întristez, aşa, îmi pare rău.

 

Rugăciunea, hrana sufletului

Părinte, cum trebuie să ne ­rugăm?
Rugăciunea e hrana sufletului. Rugăciunea trebuie făcută cu gândul că stai la rugăciune, că nu pleci! Rugăciunea să fie făcută cu gândul la Dumnezeu, aia e rugăciunea adevărată.
Dar mintea tot zboară…
Era un monah într-o mănăstire, şi era tot trist, aşa, că rugăciunea lui n-o primea Dumnezeu, că nu se ruga cum trebuie. Şi un părinte de acolo zice: „Frate, dar de ce eşti aşa trist?” „Cum să nu fiu, părinte, trist? Că, uite, eu nu mă pot ruga cum trebuie, şi rugăciunea mea n-o primeşte Dumnezeu, că nu pot să-mi ţin mintea la rugăciune.” Şi atunci îi spune părintele ăsta: „Fiule, pune tu apă într-un vas, pune mereu apă în vasul acela, până se umple vasul. Şi după ce se umple vasul, stai puţin şi apoi să vii să-mi aduci din apa care a fost în vas.” Şi cu adevărat că, în timp, apa a început să se limpezească. Zice: „Uite, vezi, fiule? Apa a fost tulbure. Dar, cu timpul, s-a limpezit.” Asta e şi rugăciunea. Mintea să nu se tulbure, chiar dacă ne rugăm cu ea împrăştiată, tot e bine să ne rugăm şi aşa.
Vrăjmaşul e cel mai mare duşman al rugăciunii. El ar vrea ca Dumnezeu să nu primească rugăciunea creştinului, când se roagă.
Cum face asta?
Păi, îi aduce gânduri, tot felul de gânduri în minte.
Şi nu trebuie să primească, la rugăciune, nici un fel de gând, nici bun, nici rău?
Ba, alea bune, da. Dar să nu le primeşti pe cele rele, că îngerul aduce gânduri bune, diavolul aduce pe cele rele. El trebuie să lupte în aşa fel, încât să biruiască pe vrăjmaşul şi să stea cu mintea la rugăciune.
Un împărat a chemat pe toţi învăţaţii lui ca să i-L arate pe Dumnezeu. „V-am chemat aici pe voi, oameni de ştiinţă, că voi vă ocupaţi cu ştiinţa, să mi-L arătaţi, eu vreau să-L văd pe Dumnezeu. Dacă nu mi-L arătaţi, unde vă stau picioarele vă va sta şi capul.” „Păi, împărate, cum să ţi‑L arătăm noi pe Dumnezeu?” „Păi, aveţi ştiinţă multă, aveţi carte multă, ştiţi voi cum.”
Şi se apropia timpul când trebuiau să îi dea un răspuns. Şi era pe acolo un cioban cu oile, şi zice: „Domnilor, dar de ce sunteţi aşa trişti?” „Păi, împăratul nostru ne-a chemat pe toţi, că suntem oameni de ştiinţă, şi vrea să-L vadă pe Dumnezeu. Şi n-am reuşit să i-L arătăm pe Dumnezeu, cu toată ştiinţa noastră, şi acuma ne aşteaptă moartea.” „Eu aş putea să i-L arăt împăratului vostru pe Dumnezeu, dar n-are cine să mă ducă la el!” „Păi, te ducem noi!” Şi l-au pus pe cioban în trăsura lor şi l-au dus la împărat. „Împărate, măria ta, acuma ştim că ne aşteaptă moartea, n-am reuşit să ţi-L arătăm pe Dumnezeu, că nu s-a putut. Dar uite, am găsit pe ciobanul ăsta cu oile şi a spus că el ţi-L poate arăta pe Dumnezeu.” „Bine, măi, ciobane! Înţelepţii mei, oameni de ştiinţă, n-au putut să-mi arate, şi-mi arăţi tu pe Dumnezeu?” Zice: „Împărate, ai să vezi pe Dumnezeu, dar faci ce-ţi spun eu?” „Fac tot ce-mi spui, numai să-L văd pe Dumnezeu!” Şi era o căldură, aşa, cum e vara, prin iulie, aşa, cu soare, dogorea grozav. Şi zice: „Împărate! Dumnezeu este în soare. Acolo este locuinţa Lui. Să te uiţi în soare, dar să ai răbdare, crezi că Dumnezeu Se arată aşa, repede?” Şi împăratul se uita… mai încerca… „Ce faceţi?” „Măi, ciobane, soarele ăsta arde tare şi luminează puternic şi nu pot să-l mai privesc…” „Păi, bine, măria ta, dacă tu n-ai putut să priveşti la soare, care e creatura lui Dumnezeu, cum să-L vezi pe Dumnezeu, Care a făcut soarele?” Şi atunci, împăratul a rămas foarte impresionat: „Uite, mă, cu toată ştiinţa voastră, voi n-aţi putut să-mi explicaţi aşa bine cum mi-a explicat ciobanul ăsta. Ciobane, vinde oile, fă ce vrei, îţi dau aur acuma, să fii fericit! Că eu mă frământam foarte mult cu această problemă, dar m-ai lămurit aşa de bine, că acum stau liniştit.”

 

Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus se poate împlini prin sfântă smerenie, prin post şi credinţă vie în Dumnezeu. Şi atunci, dacă omul o spune cu credinţă, este posibil să simtă o bucurie mare. Şi bucuria aia înseamnă că Dumnezeu a primit rugăciunea.
Şi rugăciunea aceasta a lui Iisus e bună şi pentru mireni, sau numai pentru călugări?
Da, şi pentru mireni e bună… “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Şi cum ar trebui s-o zică mirenii?
Păi, s-o zică mereu. Şi lucrând, şi mergând pe drum: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, s‑o zică mereu, până se obişnuieşte, până pătrunde în inimă, şi dacă pătrunde în inimă, apoi se roagă inima.
Aţi cunoscut părinţi care aveau rugăciunea inimii?
Părintele Cleopa se ruga cu rugăciunea inimii… şi ăştia care se roagă cu rugăciunea inimii au o pace în sufletul lor, de neînchipuit! Că dacă Domnul Hristos Se sălăşluieşte în inima omului, ce-i mai trebuie omului, ­dacă‑L are pe Mântuitorul în inima lui? Şi cel care a câştigat acest mare dar de la Dumnezeu nu e trist nici un minut, că n-are de ce să fie trist. Că inima lui întotdeauna e veselă, inima transmite feţei şi faţa lui e numai veselă, numai luminată!
Părinte, dar omul care are rugăciunea asta neîncetată şi are numai bucurie nu are şi întristare pentru păcatele pe care le-a săvârşit şi le face în continuare?
Păi, atunci, dacă a ajuns la rugăciunea inimii, nu mai face păcate multe. Acuma Hristos stă în inimă, şi de aia el nu mai face păcate multe. Dar pentru a avea pe Domnul Hristos în inimă, trebuie mult post, multă rugăciune, şi multă credinţă: „Doamne, eu vreau să Te am în inima mea, dar sunt neputincios. Dar doresc să Te am în inima mea!” şi dacă dorinţa e sinceră, către Dumnezeu, şi mai face şi el nevoinţă, cât poate, atunci Îl simte pe Domnul Iisus în inima lui, şi când Îl simte în inima lui, e fericit, nu-i mai trebuie nimic. Să ai pe Hristos în inima ta, asta este cea mai mare bucurie, spun sfinţii părinţi. Am citit-o la sfinţii părinţi, nu-i de la mine! Dar se poate asta, când omul se lasă de rele, se lasă de fumat, se lasă de drăcuit, se lasă de toate relele, şi se spovedeşte, se împărtăşeşte, şi încet-încet se apropie de Dumnezeu. Şi atunci Domnul Hristos vine în inima lui, şi îi curăţă inima, cu postul, cu rugăciunea, cu spovedania…

 

Postul şi spovedania

Spovedania trebuie făcută sincer, aşa, cu inima curată, şi spuse toate păcatele: ruşinea la o parte! Că aşa cum nu ne e ruşine când facem păcatele, să nu ne fie ruşine nici să le mărturisim. Că diavolul, când se duce omul la spovedanie, îi aduce ruşinea.
Trebuie neapărat să posteşti, înainte de spovedanie?
Trebuie oleacă de post, că postul ajută mult la mântuirea omului. Postul, rugăciunea şi milostenia – astea sunt cele trei porţi prin care intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.
Postul cum trebuie făcut?
Păi, postul cum să fie făcut? Când e post, mâncăm mâncare de post. Uite, acuma, în Postul Mare – dar  nu mai ţin creştinii! – se mănâncă ulei numai sâmbăta şi duminica. Numai atunci e dezlegare la ulei. Şi la Bunavestire. Şi dacă creştinul respectă aceste rânduieli, atunci se poate şi împărtăşi. Că dacă el n-a ţinut rânduiala, atunci preotul nu-i dă împărtăşania. Acum e postul Sfintelor Patimi.
Eu am fost acolo unde a postit Mântuitorul, la Pustiul Carantaniei. Şi Mântuitorul a postit 40 de zile, şi, ca om, a flămânzit şi El. A dovedit că are fire de om. Şi atunci diavolul, văzând că El a flămânzit, zice: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se facă pâine.” Răspunde Domnul: „Ştiut lucru este că omul nu trăieşte numai cu pâine, mai trăieşte şi cu cuvântul lui Dumnezeu”, şi atunci, diavolul s-a ruşinat şi a plecat, L-a lăsat.
Părinte, acum oamenii de multe ori postesc cu înlocuitori din aceştia alimentari. Mănâncă pateu de post, crenwurşti de post, din soia. E bine?
Păi, eu zic că nu e rău, că soia e o plantă, nu?
E o plantă, da, numai că se bagă mirodenii, de zici că e carne la gust.
Păi, şi cum să o pregătească? Dacă e şi ceva carne, atunci nu mai e bine. Că ei au metodele lor, pot să bage şi carne. Dar mai bine este să renunţăm la soia şi la toate astea, şi să ţinem cu mâncare de legume, fierbem cartofi, fasole, de toate, slavă Domnului! Şi fructe… Dar nu mâncăm de astea, că ăştia pot să bage acolo, în soia, ceva de dulce, aşa ca să fie mai bună.
A mai venit acum un obicei, din Grecia, să se mănânce în timpul postului caracatiţe, scoici, oricând…
Eu nu văd bine lucrul ăsta. Cred că e o înşelare.
De ce credeţi asta?
Păi, astea au carne în ele, dacă sunt vietăţi. Au şi sânge…
Grecii zic că n-au sânge.
Zic ei, ca să poată mânca! Eu n-aş avea încredere! Că diavolul… he, he! Nu-l învăţăm noi pe el carte! Ştie el carte, că e de la începutul lumii. Şi are multe curse… nu numai una, două, trei… zeci sau sute de curse, nu reuşeşte una, începe cu alta! Şi până la urmă, trebuie să reuşească cu una. Bine-ar fi să nu reuşească cu nici una, vrăjmaşul diavol, dar trebuie luptă. Să ne luptăm! Aduce gânduri rele. Aţi observat că, la rugăciune, satana aduce gânduri rele? Ca să ne tulbure mintea.
Să n-o ai curată…
Da, să nu ai mintea curată. Dar noi trebuie să ne rugăm. Rugăciunea cu lacrimi e rugăciunea cea mai bine primită de Dumnezeu.
De ce?
Că Domnul Hristos, când S-a rugat în grădina Ghetsimani, cu ochii plini de lacrimi: „Părintele Meu, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar. Dar să fie cum e voia Ta, nu cum e voia Mea!” Şi Domnul Hristos a trebuit să bea, pentru păcatele noastre, paharul cel amar al morţii. Că ştim cât a fost chinuit şi cât a fost batjocorit şi scuipat în faţă şi bătut cu palmele peste obraji… Cât a răbdat Dumnezeu, dacă ne gândim aşa! El, care l-a făcut pe om – şi omul, ticălosul de om, a început să-I dea palme lui Hristos! Şi se spune că toţi creştinii care înjură pe Dumnezeu – ăsta e un mare şi greu păcat! se spune că sunt exact ca acela care-I dă palme lui Dumnezeu!

 

Sfânta împărtăşanie

Părinte, se vorbeşte mult de­spre împărtăşania deasă. Ce părere aveţi?
Nu contează că e deasă, că e rară. Dar omul trebuie să fie pregătit, spovedit, să ţină rânduielile postului, după aia se duce la duhovnic. Că dacă are un duhovnic, cum a spus părintele Iustin Pârvu, că dacă omul se spovedeşte curat şi ţine rânduiala postului, se poate împărtăşi ori de câte ori doreşte, nu numai o dată. Că sunt creştini care se împărtăşesc şi mai des. Şi ei au multă pace şi linişte în sufletele lor, că Îl iau pe Domnul Hristos. Şi atunci când ne împărtăşim, acolo, noi vedem că este pâine şi vin, dar este Trupul şi Sângele Domnului. La Pe Tine te lăudăm, Duhul Sânt, la rugăciunea preotului, se coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul. Şi atunci, noi vedem că e pâine, dar nu e pâine, ci e Trupul Domnului, iar vinul nu mai e vin, ci e Sângele Domnului. Şi atunci ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Mântuitorul Hristos a lucrat astfel, că dacă ai vedea carnea cu ochii tăi – vorbesc în general – parcă n-ai putea, cum să mănânci tu carne? Dar Domnul Hristos a făcut în aşa fel, în bunătatea Lui, în milostivirea Lui pe care o are faţă de noi, oamenii neputincioşi, ca să nu apară carne şi să apară pâine. Dar acolo e Trupul şi e Sângele Domnului Hristos, cu care noi ne împărtăşim. Şi spun sfinţii părinţi că ferice de creştinii care se spovedesc mai des şi se împărtăşesc mai des. Haina, uite, s-a murdărit niţel, şi o speli şi rămâne tot curată. Dar dacă o lăsăm multă vreme, se murdăreşte şi se spală ea, dar nu mai e aşa cum a fost înainte. Aşa şi cu sufletul.
De aia spun sfinţii părinţi să ţinem rânduiala. Păi, postul ăsta nu ştiu câţi creştini l-or ţine, dar ălelalte posturi mai puţin.
Părinte, dar dacă te împărtăşeşti fără spovedanie şi nepregătit, ce înseamnă?
Osândă! Păi, boală, pagube, necazuri… e mare păcat! Acuma, nu suntem nici unii chiar vrednici, aşa…
Că toţi suntem păcătoşi şi când suntem pregătiţi!
Domnul Hristos pentru cine-a venit? Pentru cei păcătoşi!
Păi, da, şi atunci, cum? De fapt, toţi suntem nepregătiţi cumva.
Oricât ne-am pregăti noi, pregătirile nu sunt suficiente. Totuşi, ceea ce nu putem noi să facem, împlineşte Dumnezeu cu mila Lui.
Dar trebuie să punem şi noi început!
Dar punem şi noi început bun! Dumnezeu vrea ca atunci când ne apropiem de El, să începem să mergem, să urmăm Lui. Şi nu e greu să-L urmăm, dar trebuie voinţă multă. Şi credinţă multă. Da. E aşa de fericit omul – că mai citesc – acela care a ajuns să termine cu păcatele! Bine, că e imposibil, oricât am face noi, până nu greşim tot nu se poate. Dar depinde cum greşim, şi ce greşim. Ăia care înjură pe Dumnezeu, care fumează, tutunul ăsta, mare nenorocire! Ştiţi că înainte de potop oamenii erau beţivi, beau mult. Dumnezeu a pierdut lumea atunci cu apă, acum o va pierde cu foc. Pentru că oamenii astăzi umblă după tot focul, cu ţigara.

 

Căderea lumii

Credeţi că e aproape sfârşitul, părinte?
Încet, încet se apropie. Pentru că sunt multe semne.
Ce semne?
Păi, ce semne? Depărtarea lumii de credinţă, de Dumnezeu. Înainte creştinii erau mai cu frică de Dumnezeu, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai ales femeile. Uite, au venit nişte tineri la biserică, şi erau şi fete. Într-o duminică parcă era. Şi fetele au fugit după băieţi. Ele, cu ochii după ei. Zic: “Vulpilor, aţi venit la vânat? Uite, băieţii ăştia nu ştiau cum să întoarcă capul, ca să nu priviţi la ei.” Da, le-am mustrat. N-a zis nimic nici una.
Şi credeţi că acum s-a răspân­dit mai tare păcatul acesta al ­desfrâului?
S-a răspândit. Spune că Dumnezeu a pierdut omenirea din cauza desfrâului, şi n-o pierde acuma? Mai ales avortul, taică… avortul este păcat greu de tot!
Şi se fac multe în România?
Se fac. Poate că e ţara în care se fac cele mai multe avorturi, din nefericire.
Vin şi vă spun femeile?
Păi, vin şi spun, sigur, la Sfânta Spovedanie: “Părinte, am făcut avort.” Nu poţi s-o alungi. Şi îi dau canon, zic: “Uite, măi, femeie, fiindcă diavolul te-a ispitit să omori copilul, aşa, el trebuia să se nască! Poate că ieşea un preot, poate ieşea un episcop, poate că ieşea un preşedinte de ţară, poate că ieşea un om bun, care făcea mult bine – şi matale i-ai luat viaţa! Copiii trebuie să se nască, că de asta a lăsat Dumnezeu căsătoria, ca să se înmulţească lumea. I-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie, de la început. Dumnezeu a spus: “Să nu mâncaţi din pomul ăsta! Din toţi pomii să mâncaţi, dar din ăsta nu, că dacă veţi mânca, cu moarte veţi muri!” Şi diavolul a făcut în aşa fel, să-i întunece mintea femeii, şi văzând ea pomul acolo, că era plăcut la vedere, gustos la mâncare, a luat şi a mâncat. Şi nu doar că a mâncat, dar i-a dat şi bărbatului. Dar Dumnezeu i-a spus şi bărbatului, la amândoi le-a spus să nu mănânce. Şi după ce-au mâncat, li s-a întunecat mintea şi Dumnezeu le-a spus: “De ce-aţi mâncat din pomul ăsta?” Dar Adam s-a ascuns. Dumnezeu l-a strigat: „Adame! Unde eşti?” „Aici sunt, Doamne, m-am ascuns.” „Dar de ce te-ai ascuns?” „Mi-a dat femeia să mănânc…” „Păi dacă-ai fost prost şi ai ascultat de ea! Acum trebuie să munceşti, o să faceţi copii, trebuie să le faci ce le trebuie, şi toată viaţa voastră o să fie o viaţă de muncă, o viaţă nefericită! Eraţi fericiţi, că acolo aveaţi de toate, în Rai, nu mai munceaţi!” De aia spune că Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe: „Pe pântece să te târăşti şi ţărână să mănânci!”, că prin el a venit căderea, el a înşelat pe Eva. Când vezi şarpele, parcă te ia aşa, o frică, când îl vezi. Şi e şi el tot o vietate… e grea neascultarea. Că dacă Adam şi Eva ascultau de Dumnezeu şi nu mâncau, spune părintele Cleopa – că el vorbea foarte frumos! – era pământul un Rai! Nu se mai chinuiau oamenii să muncească, femeia să nască copiii prin suferinţă. Că se înmulţea lumea, dar fără suferinţă. Şi pământul rodea multe roade, şi erau fericiţi oamenii. Dar, prin neascultare, a pierdut Adam Raiul, şi Eva la fel, şi atunci, ce-a spus Dumnezeu? „Spini şi pălămidă să-ţi crească ţie! În sudoarea feţei tale să mănânci pâinea ta, până te vei întoarce în pământ. Pământ eşti, în pământ te vei întoarce!”
Că se mântuie prin suferinţă.
Prin suferinţă.
De ce a trebuit oare suferinţa la mântuire?
Păi, dacă Domnul Iisus a suferit pentru păcatele noastre! El, ca Dumnezeu – Dumnezeu, ca Cel ce ştie toate, cunoaşte toate şi aude toate – El putea să mântuiască această lume fără să mai sufere pe crucea de pe Golgota. Şi când Se ruga în grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” Auzi ce-a spus Mântuitorul? Şi a trebuit să bea paharul acela. Că dacă citiţi ce-au putut să facă oamenii cu El, te îngrozeşti cum L-au chinuit, cum L-au bătut, şi L‑au răstignit pe cruce.

 

Avva Vitimion

Şi avva Vitimion, părintele meu duhovnicesc, când stătea de vorbă cu femeile, uite aşa stătea, cu capul în jos. El niciodată nu se uita aşa, în ochii femeilor. Zicea: „Taică, să nu te uiţi niciodată în ochii femeilor! Ispită!” Când stătea de vorbă cu ele, stătea cu capul plecat. Şi ele spuneau necazurile lor. Şi am încercat şi eu să fac ca avva. Şi e mai bine aşa. Că femeia e luată din bărbat. Bărbatul e luat din pământ, stai, Teofile, cu capul în pământ, că eşti luat din pământ! Dacă se uită o fată la tine, că acuma… când eram tânăr, eram şi eu frumuşel, ­acolo…
Părinte, ce vă învăţa avva ­Vitimion?
În primul rând, să nu privim la femei. Asta era prima poruncă. După aceea, să facem pravila, să ne rugăm… vă spun, că noi schitul ăsta l-am găsit mai mult pustiu. Când a venit avva Vitimion şi a pus rânduieli aici…
Ce rânduieli a pus?
Păi, Sfintele slujbe, care înainte nu se făceau, aşa cum se fac acum, până să vie avva… se mânca şi carne, atunci, au tăiat porc de Crăciun… când a venit avva, au terminat cu carnea, gata! Şi a-nceput mănăstirea Slănic, a venit şi Teofil, păcătosul ăsta care şade lângă dumneavoastră, aici şi am început să facem ceea ce se vede astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu… schitul era într‑o sărăcie lucie… şi avva m-a luat după el. Şi am vrut ca să ascult de avva meu, şi ascultarea, uite, m-a adus în ceea ce sunt astăzi. Cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu mă laud. Să fie Dumnezeu lăudat.
El e înmormântat aici, în mănăstire?
Da, aici. Şi a ştiut că moare.
Şi-a cunoscut dinainte sfârşitul?
Zice: Vedeţi că mă apropii de plecare. Şi mi-a spus avva: Aveţi grijă! Cu mine a stat de vorbă mai mult. Zice: Căutaţi să faceţi aşa cum am lăsat eu aici în mănăstirea asta. „Prea cuvioase, ne e greu să ne despărţim de sfinţia voastră, dar vom încerca.”
Şi cum a murit?
A murit foarte bine, cu mâinile pe piept, şi zice: „Gata, s-a apropiat!” Şi a căscat oleacă din gură, şi gata, a ieşit sufletul.
A spus când s-a apropiat? Ştia tot?
Da, ştia.
A fost cu viaţă sfântă, nu?
Da, cu viaţă sfântă. Eu încerc să mă iau după el, dar… încerc, nu mă las ­deloc.
Ce lucrare duhovnicească avea?
Se ruga mult. La ora 4 dimineaţa el era în biserică. Aşa a pus rânduială, să nu se mănânce carne în mănăstirea Slănic, că aproape a rămas mănăstirea pustie, şi a pus rânduielile călugăreşti.
Ca în Sfântul Munte…
Ca în Sfântul Munte, exact! Rânduiala Sfântului Munte. Şi cum a pus rânduielile acestea ale Sfântului Munte, încet, încet mănăstirea Slănic a început să crească.
Că veneau oamenii atraşi de sfinţenie.
Că dacă nu, dacă Maica Domnului nu-l aducea pe avva Vitimion aici, comuniştii terminau schitul ăsta. Că aici nu e monument istoric. Monumentele istorice, dacă ştiţi, erau apărate prin lege. Şi n-aveau voie să dărâme mănăstiri.
Şi ce-a făcut avva Vitimion de-a reuşit să ţină piept comuniştilor?
Ce să facă? Vorbea frumos cu ei, le dădea vinişor de ăla bun, şi zicea: „Taică, bine-aţi venit pe la noi! Ne bucurăm! Să mai treceţi pe la noi! Că mai sunt şi oameni răi, şi dacă veniţi mai des, suntem şi noi la adăpost!” Lor le părea bine! Şi avea el o vorbă aşa, dulceagă, le plăcea vorba lui. Şi era respectat. „Părinte, ce mai faceţi? Ne bucurăm că vă vedem!” „Taică, şi noi, pe aici, cu treburile noastre!”
Şi când am făcut biserica asta de lemn, dintr-un lemn, era un inspector la culte, un om tare rău… „Ce faceţi aici?” Zic: „Un adăpost!” „Ce adăpost, bă? Asta-i biserică!” „Bine, biserică să fie!” şi zice, „Când o veni inspecţia o s-o dărâme!” „Dacă o dărâma-o, treaba lor, dar noi am făcut-o!”  Şi m-a reclamat la departamentul Cultelor, şi a venit aici inspecţie. A venit un prieten al meu, zice: „Părinte, pregăteşte-te, că nu ştii ce te aşteptă! Departamentul Cultelor e în alertă că sfinţia ta te-ai apucat şi ai făcut o biserică fără să-i întrebi pe ei!”
N-aveaţi autorizaţie de construcţie, nimic!
Nimic! Am zis: Dacă m-or aresta… am mai fost eu hărţuit de ei, eram obişnuit cu ei, de altfel, când eram în lume!
Şi apoi a venit părintele ăsta, care‑i la Bucureşti. Şi zice: „Părinte, ce faci?” Zic: „Părinte, mă aşteaptă necazuri mari.” „Ce necazuri te aşteaptă?” Zic: „Uite, cred că preoţii care au fost la hram, m-au reclamat la departament că am făcut biserică.” Şi zice: „Părinte, uite ce spun eu: dă-le mâncare până le-o crăpa burta, taie o pasăre, două, deşi aici nu se mănâncă carne, şi dă‑le băutură până le‑o crăpa capul! Şi – zice – măsoară pardoseala, mănâncă, beau şi pleacă!” Şi aşa am făcut.
Ăsta a fost sfatul dat de cineva din minister!?
Da, din minister. Şi biserica este aşa cum este, mănăstirea… Şi apoi m-am întâlnit cu ăla care m-a reclamat. Zic: „Domnu’ inspector, preoţii mireni nu-i văd bine pe monahi, pe călugări. Şi de hram au fost foarte mulţi preoţi mireni şi foarte multă lume şi cred că m-a reclamat vreunul la departament” „Eu te-am reclamat!”. I-am luat mâna: „Mulţumesc! Cel mai mare bine mi-aţi făcut! Dorm şi eu acuma liniştit!” A venit domnul inspector, a văzut, a scris ce-a scris şi-a plecat. Şi Teofil a rămas.
Aşa că a trecut timpul, de-acuma, şi când o porunci Dumnezeu, oi pleca şi eu din viaţa asta. Mă rog la Dumnezeu să plec cum a plecat avva.
Cum aţi vrea să plecaţi?
Păi, pregătit… pregătit, spovedit, împărtăşit, mai înainte. Când avva Vitimion a plecat, m-a chemat: „Mă simt rău, mă simt rău…“ Eu am vrut să îl chem pe părintele de la Robaia să îl spovedească.” Zic: „Păi, mă duc să-l…” „Fii cu pace! Ia nu mai pune omul pe drumuri!” „Păi, cum? Să vă spovedesc eu pe sfinţia voastră?” „Faci ascultare?” „Da.” Şi am spus eu acolo câteva cuvinte, am căutat să scurtez, că nu puteam multe să-l întreb, şi mi-era şi ruşine! Şi zic: „Prea cuvioase, să vă dea Dumnezeu sănătate!” şi după ce s-a spovedit, s-a împărtăşit, tot, a plecat pregătit pentru viaţa veşnică. Şi am lăsat un frate cu el aici. Zice: „Părinte, avva al nostru a plecat!” „Unde a plecat, mă?” „A plecat e lumea ailaltă!”
Vă e dor, părinte, de lumea cealaltă?
De lumea cealaltă? În primul rând că n-am văzut-o, cum e lumea cealaltă. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, dorinţa mea nu este alta acum, la vârsta asta, decât să plec mântuit din viaţa asta. Că dacă nu ne mântuim p-aicea, unde să ne mai mântuim? Acolo nu se mai poate, pe lumea ailaltă, să ne mai mântuim! Pe aici, în viaţa asta, cu post, cu rugăciune, cu fapte bune, milostenie, uite, vin creştinii…
Au venit nişte creştini astăzi, şi eu eram aşa, cam slăbit, şi zic ei: „Părinte, uite, am venit să ne daţi nişte mir, nişte tămâie!” Zic: „Bine, am să viu.” Şi m-am dus cu ei, le-am dat şi s-au bucurat creştinii. I-am primit pe toţi cu dragoste, le-am vorbit frumos – vorba dulce… ia ziceţi mai departe!
… mult aduce!
Mult aduce… şi aşa facem. Zic cei de aici: „Părinte, ce facem noi când veţi pleca de la noi?” „Ce faceţi?! Păstraţi ce s-a făcut aici, şi dacă nu se ajunge ceva, faceţi! Dar, deocamdată cred că vă ajunge! Dar eu zic că dacă puteţi să faceţi, faceţi înainte!”
Aşa cum a făcut avva, am făcut şi eu, şi cum fac eu, să faceţi şi frăţiile voastre.
Asta e important: să urmezi bătrânilor.
Aşa. Şi acuma, sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca mănăstirea noastră, Slănic, chiar dac-o pleca Teofil pe lumea ailaltă, că nu se ştie, se apropie şi plecarea mea, până la urmă, cred că va rămâne mănăstirea Slănic aşa cum este. Aşa e credinţa mea, aşa cred eu. Şi aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului.
Amin!