LOADING

Type to search

Despre rugăciune, cu părintele Melchisedec Şuparschi

Despre rugăciune, cu părintele Melchisedec Şuparschi

Share

Motto: „Când Dumnezeu întârzie să ne audă în rugăciune, înseamnă că lucrează în folosul nostru”. (Sf. Varsanufie)

 

– Părinte, spuneaţi nu demult că e „prea multă criză şi prea puţină rugăciune”. Încep să vă dau dreptate, însă dacă m‑aş ruga mai mult acum – la necaz – mi s‑ar părea că rugăciunea mea e interesată, ca şi cum aş cerşi un fel de ajutor…
– Oricât interes ar fi în cererea ta, în acel moment tu devii mai bun, pentru că realizezi, chiar şi numai pentru acea clipă, un contact cu Ziditorul tău. Aşa că nu fi zăbavnic la rugăciune, chiar dacă îţi vin tot felul de aste ispite.
– Cum să ne rugăm, părinte? Cu cartea de rugăciuni în faţă sau în cuvinte puţine?
– Este o vorbă frumoasă care spune că cine se roagă mult în singurătate face puţine rugăciuni în public…
– Amin! Tocmai despre asta e vorba, fiindcă am întâlnit o maică la o mănăstire din Oltenia, care nu ştie carte – dar citeşte la Psaltire (fiindcă acolo îi arată Maica Domnului literele!) – şi la care vin toate maicile să o roage să se roage pentru oarecari binecuvântări. Şi când era secetă, ea se ruga de dimineaţă până‑n noapte, repetându‑I lui Dumnezeu: Doamne, dă ploaie! Dă ploaie, Doamne! Şi se îndura Dumnezeu şi dădea ploaie! Pentru ruga ei simplă, căpăta trecere îna­intea Domnului…
– Dar şi pentru rugăciunea ei neîncetată! Şi mai ales pentru curăţia inimii ei! Iar dacă a fost cu mintea în inimă, iată că şi aceasta s‑a curăţit la rugăciune! Şi cum să nu asculte Domnul astfel de rugi curate şi stăruitoare! „Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare îi va da piatră?… Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El” (Luca 11, 11-13).
– Seamănă cu rugăciunile celor trei bătrâni ruşi de pe ostrovul dintre Arhan­ghelsk şi Dvina, care, neştiind să se roage, ziceau necontenit Sfintei Treimi: „Noi suntem trei, voi sunteţi trei, aveţi milă de noi!”. Povesteşte Tolstoi că un episcop, aflând aceasta, s‑a dus la ei şi după ce i‑a învăţat cum să se roage, a plecat înapoi pe mare cu corabia, însă l‑au ajuns din urmă, mergând pe ape, cei trei schimnici ce uitaseră rugăciunile vlădicăi! „Rugaţi‑vă… cum aţi făcut‑o dintotdeauna”, le‑ar fi răspuns episcopul stupefiat!
– Important este ca cererea ta să fie în acord cu voia Domnului! Pentru că „dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (I Ioan 5, 14). Însă noi de cele mai multe ori cerem şi nu ştim ce cerem, pentru că ne dorim averi, plăceri şi ambiţii lumeşti. Oare ce s‑ar întâmpla dacă Dumnezeu ne‑ar împlini toate aceste dorinţi materiale?… Mai mult ca sigur că omul şi‑ar dori mereu alte asemenea lucruri trecătoare, uitând cu siguranţă de scopul vieţii lui pământeşti: mântuirea. Şi atunci cum să nu îngăduie Domnul necazuri asupra omului, când numai acestea îl fac să se mai gândească la viaţa de veci?
– Părinte, ştiu că Dumnezeu este imuabil, fiindcă El este „Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1, 17). El este sfânt, neschimbat de sfânt. Şi „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău” (Numeri 23, 19). Doar noi, oamenii, suntem muabili, pentru că dacă n‑am fi schimbători din fire, am fi dumnezei. Însă dacă eu nu‑L întristez pe Dumnezeu prin negrija mea de mântuire şi nici nu‑L îmbucur cu rugăciunea mea – „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3, 6) – de ce să mă rog neîncetat? Iar dacă… „ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8) pentru ce să necăjesc pe Domnul cu vrerile mele? Recunosc că rugându‑mă pot să văd marea bunătate şi dragoste a Domnului şi să năzuiesc spre o asemănare cu Creatorul meu, devenind mai bun. Dar pentru asta cred că mai bine aduc laudă şi mulţumire lui Dumnezeu şi nu ar trebui să‑I cer tot felul de favoruri…
– Măi, păi cum ar mai fi mers Apostolul Petru pe ape dacă nu i‑ar fi cerut Mântuitorului să‑l cheme din barcă? (Matei 14, 28-29). Şi cerşetorul orb din Ierihon tot fără vedere ar fi rămas, dacă nu L‑ar fi strigat şi n‑ar fi cerut milă de la Hristos (Luca 18, 35-43). Sau cum şi‑ar mai fi vindecat femeia din Fenicia Siriei fiica demonizată, de nu s‑ar fi rugat stăruitor lui Iisus? (Marcu 7, 26-30). Nu vei avea un răspuns de la Dumnezeu până nu vei sta de vorbă cu El. Iar asta se numeşte rugăciune! Avem încredinţare de la I Ioan 5, 14 că „dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă”. Şi dacă nu vei cere ajutorul Lui, nu vei avea biruinţă asupra potrivnicului diavol! De te simţi prea întinat ca să stai înaintea Domnului, adu‑ţi aminte că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16) şi roagă pe altul să se roage pentru tine (Asta nu înseamnă că în acest timp tu trebuie să uiţi de Dumnezeu!). Dar voi „poftiţi şi nu aveţi… şi nu aveţi pentru că nu cereţi” (Iacov 4, 2).
– Dar, pentru rugăciunile stăruitoare – în afară de argumentul de la Luca 18, 1-7, cu dreptatea făcută văduvei de către judecător, după îndelungi plângeri – există şi o altfel de justificare pentru cererile noastre repetate?
– Da. Uneori Dumnezeu întârzie răspunsul Său la cererile noastre – şi atunci e bine să ne continuăm totuşi rugăciunile – pentru a ne face mai răbdători. Se mai poate însă ca voia noastră să nu fie conform voinţei divine şi atunci El va face cunoscută voia Sa inimilor noastre, chiar prin neîmplinirea rugăminţilor noastre. Continuă să baţi, continuă să te rogi, mai ales ca să avem parte de mila lui Dumnezeu şi nu de dreptatea Lui. „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă, ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 6). Sau cum frumos se spune la Matei 6, 6: „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă‑te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.
– Asta ce înseamnă, părinte: că rugăciunea personală prevalează în faţa celei colective?
– Nicidecum! Rugăciunea comună ne uneşte şi ne face părtaşi ai aceleiaşi credinţe, dar poate aduce şi o mai mare preocupare pentru formă, sau pentru aproapele, în dauna relaţiei intime cu Dumnezeu. Totuşi Iisus a spus că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi a mai făgăduit (cu un verset mai înainte) că „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra unui lucru pe care îl vor cere”, acesta se va da lor de către Tatăl din ceruri. Ştim că pe lângă rugăciunea comună, Dumnezeu o ascultă şi pe cea personală; pe cea exterioară, ca şi pe cea lăuntrică. Nu are rost să facem catehizare aici şi acum, însă cred că nimeni n‑ar trebui să se lipsească de rugăciunea minţii nicicând în viaţa aceasta, pentru că spune o vorbă bătrânească: „bate laptele şi se va face unt”. Aşa şi zicerea necontenită cu buzele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul” până la urmă aduce roade binecuvântate în inima credinciosului.
– De ce plecăm tot mai rar genunchii la rugăciune, părinte?
– Asta e răceala dragostei din zilele noastre, dar e şi o consecinţă a creşterii activităţii intelectuale a oamenilor, cum zicea părintele Sofronie (Saharov). „Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar dragostea fraţească ne pleacă să ne rugăm pentru alţii…”, spunea Origen. Însă atunci când creşte tot mai multă buruiană pe cărarea dintre fraţi, e semn de lipsă a iubirii. Şi dacă dragoste nu e…
– Părinte, mai vorbim şi altădată de­spre rugăciune, că peste câteva zile vine sărbătoarea Învierii Domnului, bucuria noastră!
– „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, care a biruit moartea şi pe diavol a surpat” acum, prin Învierea Sa, ne‑a oferit viaţă veşnică: nu poate fi motiv mai mare de bucurie pentru neamul omenesc! Să mărturisim tuturor în aceste zile că Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!