LOADING

Type to search

Douăzeci de ani de la mutarea la Domnul a Părintelui Nicoale Steinhardt

Douăzeci de ani de la mutarea la Domnul a Părintelui Nicoale Steinhardt

Share

Acum 20 de ani, pe 30 martie 1989, Părintele Nicolae dela Rohia se muta la Domnul înainte de a vedea zorii unei libertăţi problematice. Cu verva lui creştină, autentic apostolică, el ar fi avut multe să ne înveţe în acest răstimp. De aceea evocarea personalităţii sale e benefică nu doar pentru Biserică; ea se contituie într-un model de asanare civică la care întreaga comunitate e chemată să ia parte. De aceea în succesiunea de scurte interviuri, publicate mai jos veţi regăsi atât viziunea clericilor cât şi pe aceea a oamenilor de cultură. Dovada că “modelul” Steinhardt a fost un succes.

 

Înalt Prea Sfințitul Andrei Andreicuț, Arhiepiscopul Alba Iuliei

Povestiţi-mi de prima întâlnire cu părintele Nicolae. Eraţi pe atunci student, nu? când l-aţi văzut prima dată.
Î.P.S. Andrei Andreicuţ: Eram student la construcţii, şi obişnuiam să mă duc la bisericuţa Schitul Darvari. Pe atunci era biserică de mir. Acolo era părintele George Teodorescu, un om excep­ţio­nal, plecat acum la Domnul. Şi observam în spate, în bise­rică, o figură a unui om distins, un domn distins, care nu lipsea niciodată duminica de la Liturghie. Am realizat apoi cine-i domnul distins după ce-am ajuns preot, în Turda. El venea acolo, la Schitul Darvari, pentru că părintele Mina Dobzeu, aşa cum am auzit, l-a botezat în închisoare, dar nu l-a miruit, şi părintele George Teodorescu l-a mi­ruit.
Mai apoi, ajungând, peste ani, preot în Turda, într-o bună zi, mă pomenesc că bate cineva la uşă şi deschid, şi zice: „Sunt fratele Nicolae. M-a trimis fratele Mitrofan să vin să vă vizitez.” Şi am zis: „Bine aţi venit!”
Aşa, direct?
Direct! Era foarte direct şi foarte co­mu­nicativ, foarte prietenos. Şi zice: „Poate nu mă ştiţi bine. Sunt Nicolae Steinhardt.” Şi tare m-am bucurat. Şi abia apoi am aflat ce valoare de om este din punct de vedere cultural, din punct de vedere al pregătirii lui. Dar ştia să se coboare la măsura celor mici. Aşa de bine se înţelegea cu copiii, cu oamenii simpli! Ne-a însoţit în câteva pelerinaje prin ţară.
Eraţi atunci preot şi aveaţi un cor de copii, nu?
Da, şi unii dintre copii atât de mult s-au ataşat de dânsul, încât, de pildă, stareţul actual de la Rohiţa, părintele Vasile, de acolo, din Turda, a fost “recrutat” şi s-a dus la Rohia. Încă pe vremea aceea – era în perioada când căuta un loc unde să se aşeze – a povestit Prea Sfinţitul Justinian, era în perioada căutărilor – şi apoi s-a aşezat la Rohia. Şi îi plăcea tare mult, şi era… cum să zic eu… şi sintetic în apoftegmele pe care le rostea. Mi-a zis o dată: „Auzi, părinte Ionică, dacă dracul vine cu o coală albă şi scrie pe ea: «Există Dumnezeu», tu să nu contrasemnezi lângă el”. Era direct!
Adică degeaba spune dracul un lucru adevărat, în niciun caz nu trebuie să te alături lui, nu?
Aşa e! În alt rând, am făcut un pelerinaj la mănăstirile din Oltenia. Şi, ca un făcut, cei ce încercau să ne încurce, Securitatea, le-au dat poruncă la cei de la O.J.T. să nu ne dea autocar. Am mers cu trenul şi, când am sosit în Râmnicu Vâlcea, am vrut să luăm un autocar de acolo. Nu ne-au dat nici de acolo! Şi atunci am angajat un autobuz rablagit. Şi eu m-am supărat tare. Şi el, calm, a zis aşa: „Auzi, părinte Ionică? Ce atitudine duhovnicească este aceasta? Are patru roţi? Are! Şi merge? Merge! Atunci?” Vedeţi? Era stăpân pe situaţie, şi nu l-a încovoiat nici chinul din închisoare, nici batjocurile ulterioare pe care le-a suportat.
Era un om duhovnicesc…
Un om duhovnicesc, un om duhovnicesc… de o duhovnicie autentică. Mai rar să găseşti un asemenea călugăr, care să fie şi titrat, ca el, şi în acelaşi timp să reuşească să intre – zic acuma un cuvânt care îmi vine – în pielea călugărului, aşa cum se cuvine. Sfântul Vasile cel Mare are o apoftegmă despre un patrician care s-a călugărit, dar din păcate nu s-a putut acomoda statutului de călugăr şi i-a spus Sfântul Vasile: „Şi pe patrician l-ai pierdut, dar nici pe călugăr nu l-ai aflat!” Ei, n-a fost cazul lui! El, om titrat, om de ţinută intelectuală, a intrat foarte bine nu numai în rolul, ci efectiv s-a identificat cu călugărul ortodox autentic.
Înalt Prea Sfinţia Voastră, el a fost foarte vânat de comunişti. Ştiu că ştiţi unele lucruri legate de acest fapt.
Da, da.
Cum se raporta la ei şi la Securitate?
Şi când vorbea de ei era tot direct.
Nu-i era frică?
Nu-i era frică. Şi, am zis, asta i-a determinat ca să-l urmărească, cu foarte multă acrivie.
Înalt Prea Sfinţia Voastră, aţi învăţat ceva de la el ca preot, iar acum ca episcop? Sunt lucruri pe care le aplicaţi în slujire?
Încerc. Uitaţi, că m-aţi întrebat ce atitudine avea faţă de sistem. Am spus şi cuvântul acesta – deşi din nefericire, ca om slab, eu, şi poate şi alţii, nu l-am putut aplica sută la sută; el zicea aşa: „Părinte Ionică, să nu-ţi fie frică de ei! E periculos să te vadă că-ţi este frică de ei. Dacă nu-ţi este frică de ei, până la urmă pleacă şi ei steagul!”
Până la urmă, îi poţi învinge dacă eşti curajos!
Da.
Şi el a fost curajos până la capăt.
El a fost curajos până la capăt! Din păcate, noi poate că n-am fost aşa curajoşi toţi, până la capăt, dar el a fost curajos până la capăt.
Înalt Prea Sfinţia Voastră, dacă ar fi să sintetizaţi virtuţile şi caracterul părintelui într-un singur cuvânt, ce aţi spune despre el?
Un creştin perfect!
kK

 

Toader Paleologu – Ministrul Culturii și Cultelor

Domnule ministru, l-aţi cunoscut pe părintele Nicolae atunci când eraţi mititel, un copilaş. Cum se purta cu copiii?
Theodor Paleologu: Era un om absolut adorabil, foarte cumsecade, foarte generos, care nu era deloc distant faţă de nimeni, şi asta e o trăsătură foarte marcantă la el. Poate spre deosebire de Constantin Noica, o mare figură, fără îndoială, care era însă mai distant puţin, Steinhardt era foarte simplu şi foarte generos absolut cu toată lumea, şi cu copiii în mod special, nu numai cu mine; şi cu alţi copii, am văzut cum se comporta. Putea să se situeze la nivelul fiecăruia.
Domnule ministru, administraţi un sector care aparţine atât culturii cât şi cultelor. Unde credeţi că e părintele Nicolae Steinhardt?
La Patrimoniul naţional.
Într-un fel, le îmbracă pe ambele, nu?
Cultură şi culte, fără îndoială. El chiar este, după părerea mea, modelul prin excelenţă a ceea ce ar trebui şi ceea ce trebuie să fie un intelectual creştin, trăind lucrurile astea până la capăt: credinţa, angajamentul creştin şi creativitatea culturală. El e chiar un model, un model perfect a ceea ce este un intelectual creştin, mai mult decât oricare altul.
Ce credeţi că a adus nou în cultură părintele Nicolae?
N-aş pune problema în termenii ăştia, de noutate, nu! De fapt, nu noutatea este lucrul cel mai important, ci autenticitatea. Autenticitatea lui totală, sinceritatea sa, prospeţimea sa – era un om foarte proaspăt, foarte curajos. Poate că acest element de curaj l-aş evidenţia în primul rând: curajul lui interior, curajul lui asumat, ca creştin, ca om care a suferit în închisoare, curajul intelectual de care a dat dovadă. Curajul şi prospeţimea şi autenticitatea, cred că astea sunt caracteristici foarte importante în cazul lui.
În ce fel credeţi că a influenţat ­Biserica?
Probabil nu destul.
Mai e loc, nu?
Mai e spaţiu, încă mai e loc pentru asimilarea în profunzime a influenţei sale. Aici, în Maramureş, lumea îl iubeşte foarte mult, în această zonă influenţa lui Steinhardt e covârşitoare. Veneraţia pentru el se simte la preoţi, se simte la ierarhi, se simte la credincioşi.
kK

 

Părintele Ioan Pintea, autorul volumului de convorbiri cu pr. Nicolae Steinhardt, „Primejdia mărturisirii“

Părintele Ioan Pintea: Predicile părintelui Nicolae Steinhardt au fost adunate în volumul de la Editura Humanitas, Cuvinte de credinţă, şi în cel de la Editura Polirom, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă au fost vorbite mai întâi, scrise mai apoi, şi ele, după părerea mea, trec dincolo de amvon şi se înscriu în aria largă dar, din păcate, destul de restrânsă la noi, a eseului teologic. Sunt texte care susţin cu patos un real axis moral, punctând de la început până la sfârşit traiectul unui destin implicat în lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh. Le-aş aşeza, mai degrabă, aceste predici, lângă Evdokimov, Stăniloae, Berdiaev pentru că ele nu se marginalizează în pilde, fapte ori legende testamentare.
Cum credeţi că părintele Steinhardt, rămânând la un nivel totuşi elevat, a reuşit în acelaşi timp să capteze şi masele mari de credincioşi?
Părintele Ioan Pintea: Păi ăsta este lucrul, cred eu, cel mai important. Eu consider că de la predicile lui Antim Ivireanul, nu s-a petrecut, până la cartea părintelui Steinhardt, ceva semni­ficativ în omiletica românească. Şi iată, aceste predici sunt înţelese, cum spuneţi dumneavoastră, şi de ascultătorul simplu, de credinciosul simplu, şi de intelectualul rafinat. Acesta este harul pe care l-a pus părintele Steinhardt în aceste texte, emblematice – spun eu – pentru ortodoxia vremii noastre.
Au fost inspirate de Dumnezeu.
Au fost inspirate de Dumnezeu şi, cum să vă spun, ele pot fi citite pe două paliere: pot fi citite de credinciosul simplu, în care el îşi găseşte mângâierea şi alinarea duhovnicească; şi pot fi citite de către intelectualul care-şi rezolvă anumite probleme de credinţă, de nădejde, anumite probleme care îl încurcă, să spunem, în relaţia cu Dumnezeu. Sunt predicile unui intelectual convertit cu multă sinceritate la credinţa ortodoxă.
Fragmente din emisiunea „Semnături celebre”, difuzată la Radio România Actualităţi pe 30 martie a.c.