LOADING

Type to search

Cuviosul Pahomie cel Mare, sihastrul care a rânduit viața de obşte

Cuviosul Pahomie cel Mare, sihastrul care a rânduit viața de obşte

Share

Sfântul Pahomie, pomenit de Biserică pe 15 mai, este supranumit „începătorul vieţii de obşte.” Deşi a îmbrăcat haina monahală ca ucenic al unui sihastru şi a trăit de unul singur ani buni, la moartea sa lăsa Domnului 8.500 de călugări, răspândiţi în mai toate părţile Egiptului.
Drumul acesta pe care sfântul l‑a parcurs de la singurătate la obşte va fi urmat după el de mii de sihaştri, dar care îl vor reface în sens invers: se vor căli în focul dragostei de fraţi în marile lavre pentru ca apoi să apuce calea singurătăţii…

 

Sfântul Pahomie nu s‑a născut într‑o familie creştină. De mic copil părinţii îl sileau să meargă la templul păgân şi să mănânce din cele jertfite idolilor. Învăluit într‑o chemare dumnezeiască, Pahomie nu putea digera niciodată idolotitele şi le vărsa imediat, deşi sufletul său nu îl cunoscuse pe Hristos.
Domnul a rânduit să afle de învăţătura sa prin intermediul bunelor făptuiri împlinite de creştini. În tinereţe a fost luat cu anasâna de conducerea imperială pentru a lupta în legiunile împăratului Constantin cel Mare împotriva lui Maxenţiu. În oraşul Oxirinhos, unde era încartiruit, creştinii încercau să îi aline pe legionarii adunaţi forţat, aducându‑le de mâncare şi îmbărbătându‑i. Impresionat de dragostea lor, Pahomie îşi dăruieşte lui Hristos viaţa, hotărâre împlinită după ce va fi lăsat la vatră.

 

Descoperirea rânduielilor îngereşti

 

Imediat după botez, auzind de un pustnic renumit, Palamon, va merge în deşert pentru a‑i deveni ucenic. La început, bătrânul călugăr îl îndemnă să meargă la alţi bătrâni pentru că felul său de vieţuire e prea aspru pentru un începător. Pahomie nu se înduplecă şi în cele din urmă este acceptat. Mai târziu, în mânăstirile sale, şi el va povăţui fraţii să nu accepte nevoinţe grele la început, ci să urmeze rânduiala de obşte, socotind canonul dragostei mai tare decât cel al nevoinţei în văzul tuturor, care ar putea duce la slava deşartă.
În timp, îndulcindu‑se de darul rugăciunii, îşi va alege un loc singuratic în deşert, mai departe de chilia în care vieţuia cu bătrânul Palamon. Aici va auzi o voce îngerească îndrumându‑l: „Pahomie, aici să petreci şi în locul acesta să faci o mânăstire, pentru că vor veni la tine mulţi din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povăţui în călugărie, la viaţa cea îmbunătăţită, după felul şi rânduiala pe care îndată o voi trimite ţie.”
Această întâlnire dintre el şi înger va fi temelia întregului monahism creştin de obşte. Icoanele care îl înfăţişează pe Sfântul Pahomie descoperă revelaţia prin intermediul unei tăbliţe pe care cuviosul o ţine în mână. Pe acea tăbliţă sunt înscrise rânduielile pe care călugării şi călugăriţele le urmează şi acum. Mai mult, chipul în sine, veştmintele care îi îmbracă pe monahi au fost purtate de înger, care i s‑a arătat sfântului cu haine călugăreşti. Cinul va purta de acum supranumele de „îngeresc” nu numai pentru că se asemuieşte, prin felul vieţuirii, cetelor de sus, ci şi pentru că sunt întemeiate la sfatul şi povaţa unui înger. O vorbă a părinţilor spune că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii.” De atunci, indirect, prin călugări, fiinţele nevăzute ne povăţuiesc şi nouă viaţa, unind lumea creştină sub ascultarea de Dumnezeu.

 

Rodirea

 

Tânărul Pahomie nu‑şi va aduna însă ucenicii degrabă. La început el doar a ales să rămână în locul descoperit de înger, dar sub povaţa părintelui său. Şi‑a zidit acolo chilie şi a continuat să îl cerceteze pe bătrânul Palamon. După ce acesta a murit, fratele său trupesc, Ioan, a venit pentru a‑i fi tovarăş. Primii fii duhovniceşti, Psentais, Suros şi Psoe, au sosit abia după ce şi Ioan a plecat către Domnul.
Încercat în ispite, aflat la vârsta bărbatului desăvârşit, Sfântul Pahomie le va fi model în toate. Viaţa sa povesteşte că în micuţa obşte de la început, el făcea toate ascultările: săpa la grădină, pregătea masa, iar noaptea era portar. Când ucenicii i‑au cerut să îi lase să îl ajute sfântul le‑a spus: „Jugul cel bun, pe care l‑am pus pe mine, nu‑l voi lepăda. Iar când Domnul ne va aduna mai mulţi, atunci voi îmi veţi ajuta la slujbele mânăstireşti.”
Şi Hristos i‑a adunat… Doar obştea aflată sub ascultarea sa directă a ajuns la peste 1.500 de monahi. În afara ei trăiau însă alte 7.000 de suflete, grupate în diferite obşti din Egipt.
Moştenirea Cuviosului Pahomie cel Mare
Spre sfârşitul vieţii, cuviosul a avut o vedenie care va fi cunoscută de toţi monahii ce‑i vor păşi pe cale timp de două mii de ani. A văzut o mulţime de călugări într‑o groapă din care se străduiau să iasă şi reuşeau numai după multă trudă. Îngrijorat de soarta acestora sfântul se va ruga cu lacrimi pentru ca Dumnezeu să se milostivească de ei. În loc de răspuns Hristos îi apare în slavă împreună cu doi îngeri, care i‑au spus: „Deoarece ai cerut să ţi se trimită milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut, Fiul Tatălui Cel ce s‑a trimis în lume şi s‑a răstignit pentru noi şi poartă această cunună de spini pe cap!”
Apoi însuşi Domnul i‑a grăit:
„Îndrăzneşte Pahomie şi te întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi mântuindu‑se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalţi decât îmbunătăţiţii monahi de acum.”
Şi vorbele acestea ale Mântuitorului se împlinesc chiar şi acum în ochii noştri, descoperind că drumul deschis de marele Pahomie va rămâne aşa până la marginile istoriei, când Hristos va reveni în slavă. Până atunci, ne spune ultima vedenie a întemeietorului obştilor, răbdarea unora va birui nevoinţa altora, pentru că nu regulile sfântului mântuiesc sufletele, ci Domnul însuşi, rostul rânduielilor cuviosului pregătind doar lucrarea mântuitoare a harului!