LOADING

Type to search

La cumpăna dintre mânăstire şi lume

La cumpăna dintre mânăstire şi lume

Share

Părintele Teofil Roman este un călugăr al cetăţii format departe de ea. Mânăstirea Nicula este cea care i‑a primit voturile şi acolo s‑a întâlnit el atât cu „marea” de oameni care se revarsă în pelerinaj, cât şi cu oceanul iubirii dumnezeieşti. Să navighezi nesmintit pe cele două, purtând în suflet cârma liniştirii, iată o provocare la care un monah de oraş trebuie să facă faţă clipă de clipă.

 

Părinte arhimandrit Teofil Roman, sunteţi slujitor şi eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj Napoca. Pe lângă această ascultare, sunteţi şi duhovnicul multor orăşeni. Cum este să fii aşa, între mănăstire şi lume?
Nu este uşor. Nu‑i uşor să fii duhovnic, în general, oriunde te‑ai afla, fie în mănăstire, fie în lume. E o slujire destul de anevoioasă, mai ales dacă eşti şi la o vârstă mai fragedă, fără foarte multă experienţă, dar pe care trebuie s‑o câştigi la un moment dat, cumva, trebuie să începi.

Soldatul, în timp ce luptă, învaţă cum să o facă.
Da, da. Şi la noi, în Ardeal, vedeţi, a fost situaţia aceasta, că am fost văduviţi de mănăstiri. Şi după Revoluţie a fost aşa, o explozie. Foarte multe mănăstiri s‑au întemeiat la dorinţa credincioşilor, şi chiriarhii s‑au văzut nevoiţi să rânduiască stareţi şi duhovnici tineri, pentru că nu aveau alţii mai în vârstă.

În obştile acestea au intrat foarte mulţi din tinerii care, după 1989, s‑au apropiat de biserică.
Da, exact. Şi atunci, suntem nevoiţi să învăţăm aşa, din mers. Poate mai şi greşim – şi cu siguranţă că facem şi greşeli, dar nădăjduim că Dumnezeu ne înţelege şi ne ajută, adică, să ieşim din aceste greşeli şi să ajungem în cele din urmă la liman. Aşa că să fii duhovnic în oraş, călugăr fiind, nu este un lucru uşor, dar nu cu neputinţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne străduim să facem ceea ce putem. Sigur, că nici nu putem face o duhovnicie foarte, foarte riguroasă, pentru că sunt foarte mulţi oameni care vin, mai ales în posturi (în preajma marilor sărbători fluxul credincioşilor este foarte mare), şi nu poţi să stai foarte mult de vorbă cu fiecare, decât aşa, sumar. Dar chiar şi în felul acesta, oamenii se folosesc şi vedem, pe parcurs, că vin iară şi iară, şi se creează legături destul de strânse cu unii dintre ei.

Nu e ca atunci când ai în mănăstire un ucenic pe care îl veghezi zi de zi…
Bineînţeles că nu, e o diferenţă, şi până la urmă, monahii au totuşi un alt obiectiv. Duhovnicia lor ţinteşte spre curăţia minţii, spre rugăciunea neîncetată, iar la mireni e un pic altfel, ei se străduiesc aşa, cât se poate, să ţină calea de mijloc, să păzească poruncile lui Dumnezeu. Mai cad, se mai ridică, dar important este să se menţină pe cale şi să nu rupă legătura cu Hristos şi cu biserica.

Aţi întâlnit între mireni oameni care să se apropie de năzuinţa unui monah?
Am întâlnit. Şi am întâlnit mireni care‑i întrec pe monahi.
Asta e cutremurător.
Da, dar e o realitate.
… e încă din Pateric. Când s‑a dus Antonie la acel curelar care l‑a învăţat nevoinţa rugăciunii.
Da, ne ajută, pentru că ne umilim în faţa acestor oameni şi ei, la rândul lor, se umilesc în faţa noastră, neştiind că noi nu suntem aşa de sporiţi cum gândesc, dar cred că şi rânduiala lui Dumnezeu, ca să ne umilim unii în faţa celorlalţi şi nimeni să nu se încreadă în sine, că ar putea fi foarte sporit duhovniceşte. Şi, revin, am întâlnit mireni foarte sporiţi duhovniceşte şi care te uimesc, te copleşesc, îţi vine să le săruţi picioarele.

Ce‑aţi învăţat de la un astfel de mirean?
În primul rând, râvna. Râvna foarte fierbinte pentru rugăciune, pentru nevoinţă, care – la mine, cel puţin, nu mă gândesc la alţii – nu este întotdeauna foarte aprinsă, foarte arzătoare; de multe ori mă simt foarte obosit, foarte copleşit, mă rog mult mai puţin decât aceşti oameni.

În mijlocul cetăţii, aşadar, sunt mici alte cetăţi, ale rugăciunii, şi se leagă poate, într‑un fel, de tradiţia bizantină, de tradiţia rusească, dacă mă gândesc… Pelerinul rus, de exemplu, nu era călugăr.
Nu era călugăr, dar era un lucrător al Rugăciunii lui Iisus. Şi, până la urmă, ce este călugărul? Ce este monahul? Un om care caută mântuirea, care‑L caută pe Hristos şi idealul acesta este acelaşi pentru toţi creştinii, pentru întreaga biserică. Sigur că nevoinţa diferă, dar până la urmă ne întâlnim toţi în aceeaşi dorinţă: de a‑L cunoaşte pe Hristos, de a ne uni cu El şi de a dobândi viaţa veşnică.

Părinte, dacă ar fi să sintetizaţi, există vreun avantaj al faptului că sunteţi monah în cetate, duhovniceşte vorbind?
Greu de zis, avantaje şi dezavantaje. Nu m‑am gândit niciodată. Pur şi simplu, am luat această ascultare aşa, ca din mâna lui Dumnezeu, n‑a fost alegerea mea, şi nu mă gândesc dacă sunt avantaje sau dezavantaje. Mă gândesc să‑mi ajute Dumnezeu să merg cu bine până la capăt, şi să nu fiu pricină de sminteală pentru oamenii pe care trebuie să‑i slujesc şi să‑i folosesc.

Ţine asta de reuşita călugărului? Să nu te gândeşti la ce e avantajos şi ce e dezavantajos, şi să te gândeşti doar să asculţi?
Cred că da. Pentru noi, monahii, esenţial este să fim în ascultare şi atunci poţi să sporeşti duhovniceşte fără să‑ţi dai tu seama, fără să analizezi tu acest lucru. Dumnezeu este Cel care apreciază şi care judecă, la sfârşit. Noi ne nevoim până la capăt, şi întotdeauna suntem obişnuiţi să ne punem pe ultimul loc, şi murim cu conştiinţa că suntem păcătoşi şi că n‑am prea pus începutul cel bun. Dar, în acelaşi timp, nădăjduim în mila lui Dumnezeu şi ne rugăm, aşa cum se spune undeva, într‑un psalm, cred că 68, dacă nu greşesc, zice: „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea şi greşelile mele de la Tine nu s‑au ascuns. Să nu fie ruşinaţi, din pricina mea, cei ce Te aşteaptă pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor, nici înfruntaţi pentru mine, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.” Şi eu mi‑am făcut din aceasta o rugăciune, adică: „Doamne, să nu‑i laşi să se piardă pe cei care Te caută pe Tine din pricina mea”, şi nădăjduiesc că Dumnezeu va umple astfel golurile şi lipsurile mele. Cum se şi spune, vedeţi, în rugăciunea de la hirotonie, că harul pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte. Am încredere în acest adevăr.

Aceasta v‑a fost ascultarea. Dar dacă ar fi fost să alegeţi, unde v‑aţi fi dus?
Aş fi rămas acolo unde am fost înainte. Eu înainte am fost duhovnic la o mănăstire de călugăriţe, am stat acolo 13 ani, şi m‑am obişnuit cu această ascultare, s‑au creat nişte legături şi cu obştea, şi cu credincioşii care erau apropiaţi de mănăstire, şi n‑aş fi desfăcut această legătură de dragul de a avea avantaje sau de a fi mai… nu ştiu ce să zic…
… mai ecleziarh!
… mai ecleziarh! Nu! Aş fi rămas la mănăstire, dacă aş fi fost pus să aleg.

Cum este să fii duhovnic la măicuţe? Ştiu că mulţi călugări se tem de un astfel de drum.
Păi, nu e deloc uşor, dar şi aceasta a fost pentru mine tot o ascultare. Î.P.S. Bartolomeu pur şi simplu m‑a trimis acolo. La început a zis: „Te duci trei luni de zile, detaşare”. Şi cele trei luni s‑au făcut 13 ani. Şi, dacă am fost în ascultare, chiar dacă au fost uneori dificultăţi sau ispite, Dumnezeu a ajutat şi am trecut peste toate. Şi, încet, încet, m‑am obişnuit şi n‑am avut de ce să mă plâng. Chiar am simţit că mi se potriveşte această ascultare, la felul meu de a fi. Cred că ţine şi de felul de a fi al fiecăruia…

Sunt încercări deosebite pe care le ai ca duhovnic într‑o mănăstire de maici?
Păi, deosebite… cred că sensibilitatea specifică femeilor care este greu de mulţumit, eu ştiu? Şi, mai mult, cred că au ispite, ele între ele, pe care tu, ca duhovnic, trebuie să le ajuţi să le depăşească. Trebuie ca până la urmă să avem înţelegerea asta, că în centrul atenţiei rămân Hristos şi mântuirea, şi trebuie să depăşim ceea ce ţine de egoismul nostru.

Acum aţi pus un deget pe rană. Dacă dai la o parte egoismul, te mântuieşti, te apropii de Dum­ne­zeu şi acest lucru este vădit, nu are nevoie de nicio ex­pli­caţie. Dar cum reuşeşti să ţii în echilibru, pe de o parte, dorinţa ta de a te însingura, de a te ruga – care este tot o apropiere de Dumnezeu – cu jertfa către ceilalţi? În Pa­te­ric unii dintre părinţi aleargă cu braţele deschise către cei care vin la dânşii, alţii le trântesc uşa chiliei „în nas”, şi sunt sfinţi şi unii, şi alţii.
Păi, singurul care a păstrat acest echilibru a fost Mântuitorul Iisus Hristos, aşa, în chip desăvârşit. Adică nu s‑a despărţit nici de Tatăl, dar şi pe oameni i‑a iubit şi i‑a slujit până la capăt. Iar la noi, oamenii, este cu neputinţă, aş zice, a face un echilibru desăvârşit. Dacă te apropii mai mult de Dumnezeu şi stăruieşti în rugăciune şi liniştire, nu vei putea să‑i slujeşti şi pe oameni în chip mulţumitor. Dacă te dedici slujirii semenilor, să fii mereu aproape, la nevoile lor, vrând, nevrând, va slăbi rugăciunea şi contem­pla­ţia şi vei simţi aşa, o înstrăinare de Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, totuşi, simţi ajutorul lui Dumnezeu, pentru că e o nevoinţă şi aceasta. Aşa că un echilibru desă­vârşit nu cred că suntem în stare să avem, dar Dumnezeu rămâne deasupra şi El ne ţine, cred eu.