LOADING

Type to search

Descoperirea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Calinic

Descoperirea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Calinic

Share

Cuviosul Irodion Ionescu are în urmă o istorie tainică şi plină de evenimente neobişnuite. A intrat în monahism la Mânăstirea Cernica, aflată atunci sub oblăduirea Sfântului Calinic. După ce acesta ajunge episcop, îl va strămuta pe părintele Irodion la Lainici. Viaţa lui curată îl va propulsa din postura de ucenic în cea de duhovnic, Sfântul ajungând să i se spovedească şi să îl ţină de povăţuitor. Apoi faima i s‑a răspândit şi a ajuns să fie supranumit „Luceafărul de la Lainici”. După moartea sa era atât de cunoscut credincioşilor încât aceştia l‑au dezgropat pe ascuns şi i‑au luat braţele cinstindu‑le ca sfinte moaşte. Au trecut mai bine de 100 de ani şi osemintele sale au rămas în pământul mânăstirii. Anul acesta, pe 10 aprilie 2009, în ajunul prăznuirii Sfântului Calinic de la Cernica, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu a purces la căutarea lor cu binecuvântarea Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. Încercările de până atunci, din anii de dinainte de revoluţie, dăduseră greş. Aşa că acum, când au început să sape, stareţul i‑a avertizat pe ceilalţi monahi: „Părinţilor, rugaţi‑vă foarte insistent şi foarte serios, pentru că avem de trecut un mare examen. Nu se ştie dacă vom găsi moaştele Sfân­tu­lui Cuvios Irodion, nu se ştie dacă este chiar aici mormântul cu­viosului. Pentru că totul s‑a distrus pe lângă mănăstire, toa­te crucile, inclusiv crucile de la cimitir, s‑a nivelat totul în primul război mondial şi abia prin anii douăzeci şi ceva, ’29, când a venit părintele Visarion de la Frăsinei stareţ aici, la Lainici, el a identificat locul după spusele bătrânilor lo­cal­ni­ci; tot atunci au aşezat crucea pe mormânt.”

 

Deci localnicii îşi mai aduceau aminte unde fusese îngropat…
Sigur că da! Pentru că îl ţineau la mare evlavie pe cu­vi­o­sul Irodion, încă din viaţă! Era chiar fă­cător de minuni. Mulţi oameni se vin­de­cau, scotea demonii… atât cei din Oltenia, cât şi din Tran­sil­vania veneau aici. Era, să zicem aşa, o mare efervescenţă du­hov­ni­cească, în zona mănăstirii.

 

Veneau în pelerinaj la el chiar în timpul vieţii?
Da, în timpul vieţii, da, pentru că i se cunoştea sfin­ţe­nia, era un om văzător cu duhul. Făcător de minuni şi văzător cu duhul. Noi am început acest lucru vineri di­mi­nea­ţa la orele 7, în prezenţa Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. S‑a săpat la adâncimea nor­mală a unui mormânt, de 1,80‑1,90 m adâncime şi s‑au găsit la fundul gropii câteva oseminte aruncate, şi cărămizi, de asemenea nescrise – nu au ştiut ale cui să fie acele ose­min­te, nu au putut fi identificate. După aceea, am săpat mai spre vest şi am găsit un mormânt efectiv intact. Era un schelet intact. La un moment dat, am cre­zut că este al cuviosului Irodion. Toţi am rămas sur­prinşi. În cele din urmă, am găsit cărămida de sub cap – aşa cum se punea la monahi – pe care scria: Mitrofan schimonahul, 1864. După aceea, am mers spre est. Iar am săpat, iar alt mormânt. Şi am dat de Atanasie schimonahul, anul nu se mai cunoştea. După aceea, am săpat mai în stânga, mai în sud apoi mai în nord. Deja făcusem o groapă de 6 m lungime pe 2 m lăţime şi pe 2 m adâncime.

Cât o fundaţie de casă!
Aproape. Eram deznădăjduiţi total, într‑o mare de­za­mă­gire, eram pe marginea… prăpăstiei dez­nădejdii şi a disperării; că n‑am găsit nimic. Înalt Prea Sfin­ţitul s‑a dus la chilie să se roage la Sfântul Calinic, noi, de asemenea, ne rugam, cum puteam, în groapă. Băieţii tot mai săpau, mai în stânga, mai în dreapta. La un moment dat, Înalt Prea Sfinţitul spune: „Ce facem? Săpăm până găsim! Să­păm până găsim!” Ce să mai găsim? Pe unde? S‑o luăm roată pe lângă biserică, cu săpatul? Nu, era imposibil! Şi atunci, părinţii, la un moment dat au observat că la fundul gropii era ceva mai moale, ca o mocirlă, şi sub celelalte morminte era tare. Şi atunci băieţii au început să sape mai jos şi, la un mo­ment dat, săpând aşa, ca la vreo 20‑30 cm, găsesc un toc de bocanc. Şi asta iarăşi a făcut să tresalte ini­ma puţin în noi, aşa că am săpat mai adânc, mai adânc, aproape 2,5 metri, şi am găsit, în cele din urmă, câteva cuişoare aproape descompuse de rugină. Să­pând aşa, cu foarte multă migală, cu mistria, ca la ches­ti­unile de arheologie, în cele din urmă, parcă‑parcă se întrezărea creionarea unei alte gropiţe la fundul gropii ce­lei mari. Şi la un mo­ment dat ne‑am dat seama că trebuie să fie ceva, încep să apară la suprafaţă primele părţi ale sfintelor moaşte – care erau de un maroniu impecabil, aşa cum este ste­ja­rul, băiţuit. Această culoare, maronie, am mai văzut‑o numai la Sfântul Siluan Athonitul, în Mun­tele Athos la capul Sfântului Siluan; şi la Sfân­tul Gheorghe, stareţul de la Cernica.

Dar altfel osemintele obişnuite ce culoare au?
Oasele normale au culoarea albă. Mai ales după ce se usucă, ele sunt albe‑albe. Sfintele moaşte nu au niciodată culoare albă. Moaştele au stat în acea mocirlă 102 ani, ca să le dezgropăm noi, nevrednicii. Nu s‑a mai găsit nicio bucată de lemn din sicriul acela, totul era descompus – vă daţi sea­ma, de 102 ani! Inclusiv cuiele cu care fu­se­se bătut sicriul, toate erau descompuse de rugină, nu mai era aproape nimic din ele!  Atunci am spus în sinea mea că acestea sunt. Înalt Prea Sfinţitul încă nu credea. Încet, încet au luat primul osemânt şi mi l‑au dat. Am luat apoi fiecare oscior şi l‑am pus într‑un si­criu. Şi în momentul în care mi‑au dat prima parte din moaş­tele Sfântului, când le‑am pus în mână, erau de câteva ori mai uşoare decât celelalte oase dezgropate în celelalte morminte. De câteva ori mai uşoa­re! Erau ca o hârtie în mâna mea, ca un pai! Era incredibil aşa ceva! Primul semn: culoarea ma­ro­nie, al doilea: erau foarte uşoare. Şi după aceea, băieţii din fundul gropii au început să zbiere: „Părinte! Începe să miroasă! O mireasmă deosebită!” Un mi­­ros extraordinar de plăcut! Deja osemintele începuseră să apară şi miroseau extraordinar de frumos. În cele din urmă, am găsit că­ră­mida care identifica clar mormântul cuviosului Irodion. Era scris pe ea: Protosinghel Irodion Ionescu, protosinghelul mă­nă­stirii Lainici, născut: 1821, adormit în Domnul: 3 mai 1900. Ăsta a fost lucrul cel mai clar. Î.P.S. Irineu de bucurie l‑a anunţat telefonic şi pe Părintele Patriarh despre acest lucru, şi chiar Părintele Patriarh i‑a spus: „Vedeţi, vlă­dică, în zilele de criză economică, Dumnezeu ne dă bo­găţie spirituală!”

Părinte am înţeles că atunci când l‑aţi dezgropat pe cuvios el nu avea ­mâini.
Aşa este, în momentul în care noi l‑am dezgropat, nu i‑am găsit mâinile şi coastele; mâinile şi majoritatea coastelor lipseau. Şi atunci, ar fi două ipoteze.
După ce cuviosul Irodion s‑a mutat la Dom­nul, la mormântul lui se făceau minuni: veneau oa­meni demonizaţi, ieşea diavolul din ei; veneau bolnavi şi se vindecau, plecau acasă vindecaţi. Şi se spune că unii oameni evlavioşi ar fi umblat la mormântul cuviosului Irodion şi ar fi furat, pur şi simplu, părticele din sfinte moaşte. Aşa se face că părintele Iulian Drăghicioiu, ucenicul său, a cerut la episcop ca după şapte ani să fie dezgropat şi după aceea să fie pus la loc. Pe la 1907, la şapte ani de la moarte, l‑au dez­gropat şi l‑au pus într‑un sicriu. Se spune, iarăşi (în tra­di­ţie s‑a păstrat acest lucru), că atunci au găsit sfinte moaşte şi au raportat epis­co­pului de la Râmnic: „Prea Sfinţite, am găsit moaştele cu­vi­osului Irodion Ionescu!” La care, Episcopul Râmnicului ar fi excla­mat: „Aista mi‑ai fost, Irodioane!” Şi atunci au luat sfintele moaş­te şi le‑au băgat înapoi în mormânt. Le‑au băgat adânc, la doi metri şi jumătate şi le‑au bă­gat şi într‑o lădiţă. După aceea, au pus pământ pe ele, şi deasupra au pus alte oseminte şi cărămidă şi au as­tu­pat totul.

… ca oamenii să nu mai caute, să nu le mai poată fura…
… asta a fost lucru de­rutant. În tradiţie se spune foarte clar că în anii ’30, părintele Visarion Toia a săpat căutând moaştele, dar nu le‑a mai găsit; după aceea, părintele Calinic Cărăvan, următorul stareţ, a căutat şi el, dar n‑a găsit; după aceea, foarte concret, părintele Vasile Economu ştie că în 1983, părintele stareţ Caliope Georgescu, împreună cu câţiva părinţi, aşa, în mod discret, cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, noaptea au săpat. Au găsit oasele acelea pe care le‑am găsit şi noi, deasupra, dar n‑au ştiut că moaştele se aflau dedesupt. Deci era ca o comoară ascunsă în adâncul pământului.

Aţi făcut aproape anchetă poliţistă!
Hm… din unele puncte de vedere. Adică as­ta e o chestie de descoperire, sfântul a vrut să fie des­co­pe­rit. Nu‑i meritul cuiva.
Deci, asta ar fi o primă ipoteză, că la anul 1907, la şapte ani, l‑ar fi îngropat ei. A doua ipoteză, cu care nu prea sunt de acord, ar fi că părintele Visarion Toia, când vine, în 1929, la stăreţie, sau 1930, el ar fi dezgropat din nou mor­mântul cuviosului Irodion, pentru că se ştia că s‑a um­blat la mormântul lui de mai multe ori, şi s‑au sustras din moaş­tele cuviosului Irodion. Şi atunci el, ca să pună capac acestor chestiuni, speculaţii şi mârşăvii care nu erau după Dumnezeu, a făcut acel sicriu mai mic, a săpat la doi metri jumate adâncime, a băgat acel sicriu în gropiţa aceea mică, a pus pământ peste ea, după aceea, la fundul mormântului normal, a pus alte oase şi cărămizi la derută, şi toţi care au săpat au găsit oasele şi n‑au găsit sfintele moaşte. Eu nu‑s de acord cu această ipoteză, pentru că pe pă­rin­tele Visarion, părintele Calinic Cărăvan, următorul sta­reţ de după părintele Visarion, îl avea la mare evlavie şi si­gur că era ucenicul lui direct. Pe Părintele Calinic l‑am prins în viaţă mulţi ani, a murit în 1991, chiar eram aici şi l‑am înmormântat. Dar el niciodată n‑a spus nimic despre moaştele cuviosului Irodion. Dacă pă­rin­te­le Visarion l‑ar fi dezgropat şi l‑ar fi îngropat înapoi, în 1929 sau 1930, s‑ar fi ştiut din tradiţie că erau acolo. Dar nu ne‑a spus nimeni nimic. De aceea, nu‑s de acord cu aceas­tă a doua ipoteză, că ar fi fost dezgropat în ’29. Eu so­co­tesc că mai degrabă în 1907 a fost prima dezgropare, şi atunci a fost definitivă. Dar cert este că oamenii, din evla­vie, doreau dezgroparea lor.

Părinte, de fapt cum aţi ajuns la căutarea du­hov­nicului Sfântului Calinic?
Este un lucru foarte greu de spus. Pentru că au fost lucruri total imprevizibile. A fost ca o taină care s‑a descoperit în acest mo­ment. Taina descoperirii “luceafărului de la Lainici”.

Aşa i se spunea demult?
Da, se cunoaşte din tradiţia mănăstirii că stareţul Irodion se numea “luceafărul de la Lainici“ – a fost supranumit aşa de Sfântul Calinic de la Cer­ni­ca pe când acesta era epis­cop la Râmnic. Acest cu­vi­os Irodion s‑a născut la anul 1821, în Bucureşti, şi la vâr­sta de 20 de ani a mers la mănăstirea Cernica. Deja mer­gea foarte des la mănăstire, şi duhul isihast de la Mă­nă­sti­rea Cernica l‑a atras ca un magnet…

Moştenirea lui Paisie de la Neamţ şi a Sfântului Gheorghe Cernicanul…
Da. Sub oblăduirea Sfântului Calinic, care atunci era stareţ acolo, a trecut prin toate ascultările şi a fost tuns în monahism, în 1846. Du­pă aceea, Sfântul Calinic venind episcop la Râmnic, l‑a luat cu el, că era printre cei mai deosebiţi părinţi ai mănăstirii Cernica, şi l‑a pus ca egumen în 1854 la Lainici. Se cunoaşte că Sfântul Calinic a avut trei mănăstiri de suflet în vremea sa: Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Frăsinei – co­pi­lul său de suflet şi Mănăstirea Lai­nici. De aceea, foarte des venea la Mănăstirea Lainici, să se spovedească la cuviosul Irodion (ucenicul îi devenise între timp duhovnic!)
Era ca o lumină puternică acest mare părinte Irodion. Se consemnează în viaţa Sfântului Calinic faptul că, la un moment dat, când acesta era la Râmnic cu fraţii Baldovin, s‑a ridicat în picioare, a făcut semnul sfin­tei cruci, a binecuvântat şi a spus: „Domnul!” Şi atunci fra­ţii Baldovin l‑au întreabat: „Ce este, Prea Sfinţite, ce s‑a în­tâmplat?” Şi Sfântul Calinic le‑a răspuns: „Stareţul Irodion de la Lainici mi‑a cerut binecuvântare pentru un lucru.” Deci, iată că vorbea în duh cu acest mare părinte.

Aţi întâlnit, aţi vorbit cu oameni care să fi păstrat amintirea minunilor săvârşite de Sfântul Irodion?
Vă daţi seama că e un timp foarte lung. De la 1907, de când s‑a dezgropat, din 1900 când a murit cu­vio­sul, vine primul război mondial, care a distrus totul aici, pur şi simplu, din mănăstire nimic n‑a mai lăsat, nici ar­hi­vă, nimic, nimic! Şi oamenii goniţi! După aceea, în pe­ri­oa­da interbelică, cei bătrâni, care au mai cunoscut, i‑au spus părintelui Visarion, dar, din păcate, el s‑a dus cu aceste co­mori dincolo, în mormânt, şi după aceea, prin anii ’80‑’90, deja nu se mai ştia.
În zona aceasta, în Munţii Lainici, de aici, erau foarte mulţi oameni pe atunci, localnici, care tră­iau în cabane de munte cu animale cu tot, foarte răzleţi, prin munţi, şi veneau doar duminica sau la sărbători, aici la mănăstire şi comunicarea nu se realiza ca acum. Astfel încât nu prea s‑au mai păstrat relatări precise ale minunilor sale.  Poate că şi cuviosul Irodion a vrut să stea în această discreţie, în acest ano­ni­mat, ca atunci când vor fi într‑adevăr oameni care do­resc acest lucru şi cer acest lucru şi intră în corespondenţă în duh cu el şi din toată inima… atunci, sfântul se descoperă.
Se mai cunoaşte însă câte ceva de la părintele Calinic Cărăvan, ultimul stareţ pe care l‑am cunoscut în viaţă. Părintele Ioa­ni­chie Bălan, când a făcut acel Pateric românesc, prin anii şaptezeci şi ceva, mergând pe la majoritatea mănăstirilor din ţară a venit şi la părintele Calinic. Atunci i‑a spus acesta despre minunile care se gă­sesc acum în Pateric şi‑n Convorbiri duhovniceşti, despre cu­vio­sul Irodion Ionescu. E acea minune care s‑a în­tâm­plat cu o femeie de aici, de prin munţi, de prin cabanele acestea şi care venea la mănăstire de mul­te ori, şi aducea prinoase, daruri. Şi la un moment dat vine cu un vas cu lapte şi‑l aduce la cuviosul Irodion. „V‑am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!” Şi părintele stareţ Iro­dion îi spune: „Nu este laptele tău!” „Ba nu, prea cuvioase, că doar eu l‑am muls azi dimineaţă, acuma… e muls de mine, e proaspăt!” „Nu e laptele tău!” „Ba da, prea cuvioase, e al meu!” „Nu este al tău, este al dia­vo­lu­lui!” „Păi, cum aşa?” „Păi, ieri ai dat diavolului capra de la care l‑ai muls, şi atunci, dacă ai dat‑o diavolului, nu mai este laptele ei, este al diavolului, pentru că diavolul a pus stăpânire pe acea capră! Şi atunci ia‑l de aici şi du‑te!”

Părintele avea înainte vedere şi ştia că femeia înjura şi blestema!

Deci, asta‑i: era un mare văzător, văzător cu duhul şi cunoştea lucrurile în profunzime. Dar, din păcate, s‑au cu­nos­cut puţine lucruri despre el, despre minunile care s‑au făcut în viaţa lui. O altă minune pe care sfântul Irodion a vă­zut‑o – i‑a spus părintelui Iulian Drăghicioiu: „La câţiva ani de la moartea mea, Mănăstirea Lainici se va pustii”. Şi aşa s‑a şi întâmplat, că în 1916, primul război mondial a devastat totul şi a pustiit această mănăstire. Deci, altă prorocie referitoare la Mănăstirea Lainici.
Şi o ultimă sau poate… o primă minune s‑a în­tâm­plat după dezgroparea moaştelor Sfântului cuvios Iro­dion. După ce l‑am dezgropat, în prima duminică am vorbit des­pre acest lucru la biserică, toată istoria pe care v‑am spu­s‑o şi dumneavoastră până acum. Am continuat şi în celelalte duminici. Pe 3 mai era chiar ziua mutării la Domnul a cuviosului Iro­dion. În timpul slujbei observasem că în biserică erau două maici, pe care le cunoşteam foarte bine, că erau de la Mănăstirea Polovraci. Era o maică tânără, pe ca­re o cunoşteam eu de prin anii ’84, pe când avea 10‑12 ani. Tot timpul venea, avea evlavie la cuviosul Irodion, pentru că era tradiţia aceasta la Mănăstirea Lainici, oamenii care‑i cunoşteau minunile din vechime, veneau şi puneau lumânări la mor­mântul său. După ce a ter­mi­nat zece clase, s‑a dus la Mănăstirea Polovraci şi acolo a fost tunsă în monahism. Se numeşte maica Marina, în ziua de astăzi. Şi această maică a auzit la un moment dat că s‑au dezgropat moaştele cuviosului Irodion. Cu un an de zile înainte, a avut un vis. La miezul nopţii, pe la 1‑2, se făcea, în vedenia aceas­ta, că este la mănăstirea Lainici. Şi era în faţa mormântului cuviosului Irodion, iar curtea era plină de lume. Şi la un mo­ment dat vede că se desface mormântul cuviosului Irodion şi parcă ar fi dispărut toată lumea şi cuviosul era deasupra mormântului. Şi maica a rămas uimită de acest lucru. Mai întâi, dorea din tot sufletul să se apropie de cuviosul Irodion, voia să‑i sărute pi­cioarele, simţea o bucurie extraordinară. El a ieşit din mormântul care s‑a deschis şi parcă se îndrepta spre lume. Era frumos la chip, cu barbă lungă şi neagră, însă sărăcăcios îmbrăcat. Şi atunci când Sfântul a vrut să se întoarcă‑n pământ maica a prins curaj şi l‑a rugat să stea afară că doar era viu! Abia atunci a vorbit cuviosul Irodion şi i‑a spus că „N‑a venit încă vremea!”. Maica, văzându‑l atât de sărăcăcios îmbrăcat l‑a întrebat dacă poate să‑i aducă îmbrăcăminte şi pantofi noi, în anul care vine, când se va întoarce pe la mormânt. Şi sfântul i‑a răspuns profetic: „N‑am nevoie de nimic. Anul viitor părintele stareţ îmi va face haine noi!”. Peste un an, i‑am dezgropat moaştele, în chip minunat.
Şi n‑a spus nimica maica, decât maicilor din mă­năstire, care nu cunoşteau mare lucru. Nici mie nu mi‑a spus nimic. Vedeţi cum Dumnezeu a rânduit să mi‑o spună numai după ce l‑am dezgropat, chiar în du­mi­ni­ca de 3 mai, când Sfântul a împlinit 109 ani de când s‑a mu­tat la Domnul…