Pe 20 mai, la Clubul Copiilor din Pe­trila, mai mulţi copii au expus icoane şi fotografii cu tematică religioasă, în cadrul unui concurs intitulat EIKON 2009 şi organizat de George Crasnean. Printre cei care au jurizat concursul s‑au numărat P.S. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului, părintele Vlad Vasile, profesor de Morală al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad, maestrul Dan Puric (care a susţinut acolo şi o conferinţă), Răzvan Bucuroiu, directorul revistelor „Lumea credinţei” şi „Lumea Monahilor”, şi Iulian Capsali, regizor de film documen­tar şi absolvent al Uni­versităţii de Artă din Bucureşti. Scopul a fost ace­la de a canaliza talentul copiilor către un orizont sfânt, care să‑i aju­te să se descopere. Redăm mai jos conferinţa maestrului Dan Puric, urmând ca în numărul viitor să vă prezentăm şi un interviu cu ceilalţi membri ai juriului. Ambelor materiale le‑am dat acelaşi titlu: „În căutarea icoanei” pentru că imagini, de toate felurile şi tipurile, accesăm din clipa în care deschidem ochii şi până când murim, însă arareori întâlnim cu pri­virea Icoana, deşi lumea este chemată să se transforme întru ea.

Eu n‑am văzut decât rareori biserici în Româ­nia cu covoare româneşti, cu iută – ci cu persane. E un kitsch oribil. Bun! Dar vine băbuţa cu un mileu, şi‑l pune pe icoană. Ăla e iar un kitsch. Dar părintele zice: „Nu‑i stric inima!” El ştie că este contri­buţia ei la biserică. Mai vine una cu două flori de plastic, de‑ţi vine să te arunci pe fereastră – dar sunt ale ei. Şi părintele are o înţelepciune creştină, zice: „Maică” (N‑o să zică: “Marş afară cu florile as­tea de plastic, eşti o tâm­pită!”), zice: „Bine, maică, pune‑le aco­lo!” Are o înţe­le­gere.
Ceea ce propun eu în calitate de Puric or­to­dox e ca în predici – îmi cer scuze, că nu dau sfaturi Bi­sericii – uşor, uşor, să se tindă către o educaţie din asta soft. Să se spună că e bine o floare naturală, că este bine cu icoana să fie cam aşa, că ar fi bine… Să‑i suge­rezi. Mă vedeţi pe mine să‑i zic acum unui ţăran de la Certeze, care toată viaţa lui a muncit şi a creat un căsoi – să‑i zic: „Băi, eşti un mito­can!” Nu pot să‑mi per­mit, pentru că omul ăla, săracul, şi‑a pus viaţa, a muncit, a vrut să facă o casă mare – a greşit! Şi zic: „Las‑o aşa!” Dar băiatul lui trebuie să zică: „Bă, tata a luat‑o puţin cam câş.”
Ştiţi că s‑a des­coperit cel mai teribil material de construcţie din lume: chir­piciul! În Elveţia! La mine, la Buzău, toţi îşi făceau din chirpici – cel mai bun termoizolant, respiră, e o membrană care vi­brează. Biserica nu trebuie să fie în ter­mo­pane. Am văzut eu prize băgate în inima sfântului, pe perete. Dom’le,bagă şi tu priza aia mai pe dedesubt, acolo… Astea sunt lu­cruri care trebuie discutate în interior. Dar e bine că totuşi le dis­cu­tăm public, pentru că şi creştinii slujesc liturgic, vorba Sfântului Apos­tol Pavel. Din punctul ăsta de vedere, se dă răspunsul şi din partea noastră. Noi zicem: „Amin!”, nu?
În toată chestia asta, ce mi se pare important? Cultura icoanei! Să se iasă din icoana tip kitsch. Sunt foarte multe icoane care sunt necanonice. Sunt biserici pictate necanonic. Cele mai necanonice sunt cele făcute de Tattarescu şi Grigorescu, săracii. Dar nu poţi să le demo­lezi, pentru că sunt mari personalităţi ale picturii. S‑a psiho­lo­gi­zat pe icoană. Dacă vedeţi răstig­niri, în epoca renascentistă, un Hristos cu muşchi, Mado­na coafată, e cinematografic, e psihologic pentru că nimeni nu crede de fapt în ea. Când te apropii de o icoană de genul ăsta, zici: „Uite un Rafael!” Pe când ţăranul român se duce la pri­vi­rea aia, o sărută şi zice: „Uite, Maica Domnului!” Ea nu mai are personalitatea autorului, pentru că autorul ştie că trebuie să se smerească. El se topeşte. Ăsta este un lucru uriaş.

Delicatețea iconică

Ar trebui ca de acum încolo să construim ţara aşa cum puş­ta­nii de la Petrila au făcut icoanele alea: cu sensibilitate şi cu credinţă! Ele nu sunt mari, ele nu sunt spectaculoase, totul constă în sen­si­bilitatea privirii şi a culorii. Ele sunt ca nişte îngânări, ca niş­te suspine. Vă dau un exemplu con­cret: lumea a plecat acuma în stră­i­nătate, de foame, de spaimă, că ăştia p‑aici nu mai apucă să le creeze locuri de muncă. O parte, care au făcut rost de bani, s‑au întors şi au con­struit. Au construit urât. Casele ţărăneşti au fost dis­tru­se, alea vechi, şi au făcut viloaie, viloaie cu foarte multe ca­me­re. El, săracul, ţăranul român şi‑a pierdut echilibrul. El nu mai construieşte cum construia tatăl lui şi mama lui, în rost, adică în rânduiala lucrurilor. El s‑a supra‑expandat! E bine că un tânăr vrea o casă mai mare decât a părin­ţi­lor, pentru că e bine să aduci un adaos, dar nu e bine să aduci o tumoră. Tumora mare a Bucureştiului se nu­meşte Casa Poporului. Este imensă! Toţi străinii, când vin, cad aşa, ca în faţa unui lucru… cum să zic… pato­logic. Era unul care şi‑a făcut o casă prin Maramureş şi şi‑a vândut porţile de lemn: le‑au luat germanii. Casele bă­trâ­neşti au fost luate în străinătate pentru că ăla este capital, este valută forte. Le‑au vândut şi şi‑au făcut porţi de inox! Şi‑au făcut case cu câte 30 de camere! Da’ eu zic: “De ce‑aţi făcut cu 30 de camere?” „Pentru copii!” “Păi, câţi copii aveţi?“ „Doi!” Sunt mega­lo­mani! Ţăranul român, în interiorul lui, s‑a schimbat, bietul de el. Dacă‑i spui: „Dom’le, tre­buie aici să foloseşti material de lemn, trebuie aici să fo­lo­seşti piatră de râu, trebuie aici să foloseşti ceva care să frea­mete puţin a… cum să zic… a rusticitate, să te legi de natură. De ce‑ai turnat betoanele astea îngrozitoare la margine de pă­dure?” – el nu va înţelege. Ca şi în Bucureşti: toată protipendada securistică şi‑a creat la Pipera casele alea. Sunt hidoase! Mâi­ne, poimâine, un artist sau un tânăr va face stu­dii de antropologie: Cum s‑a construit hidos în România. Vor fi în albume. Vor vedea kitschuri şi deformări de genul acesta.

Numai Biserica te învață măsura

Ştiţi care este rostul bisericii şi, cum să spun?… sublimul Bisericii Ortodoxe? Nu te încleştează prea tare pe pămân­tul ăsta. Te mai descleştează de el, pentru că‑ţi spune că mai există o viaţă. Asta nu înseamnă să ignori viaţa de aici. Asta nu înseamnă să fii cu capul în nori. Realitatea este rea­litate. Dar nu o faci grandilocvent. Vedeţi că bise­ricile ro­mâ­neşti nu sunt uriaşe. Sigur, sunt catedralele, care sunt ne­ce­sa­re, ca să puncteze, să simbolizeze măreţia credinţei… Bisericile, de regulă, în Ro­mâ­nia, sunt mici sau micuţe, pentru ca Dumnezeu să Se po­goa­re. Această dimensiune, pe care o aveţi şi în icoane, să o păs­traţi în sufletul dumneavoastră, pentru că nu înseamnă a fi mi­nor, ci a fi smerit. Şi acolo unde se smereşte omul vine Dumnezeu. Şi cum spunea Arsenie Boca: “Omul în genunchi, în faţa lui Dumnezeu, e mult mai mare”.

Pasul înapoi spre… veşnicie

Dacă stai toată viaţa cu ochii pe contor şi trăieşti epoca de aur, tranziţia, aderarea, criza – eşti un imbecil! Românul are un pas spre veşnicie. E cu faţa spre veşnicie şi cu fundul spre istorie. Asta nu înseamnă că o ignoră. E un lucru foar­te ciudat. Cu cât arzi să fii mai în trend, să fii mai în modă cu ăştia, cu atâta pierzi. Creştinul o ia in­vers, dom’le! O ia în răspăr, pentru că el ştie care sunt va­lo­rile fun­damentale. Sunt valori centrifu­gale şi valori centripete. Zi­cea avva Dorotei că lumea este ca un cerc. În mijlocul ei este bi­serica. Dacă pleci de la biserică spre lume, uite‑aşa te cră­că­nezi şi te duci spre lume. Şi se depărtează şi omul de el, şi de Dum­nezeu. Dacă vii de la lume spre Dumnezeu, omul se uneşte cu el, prin substanţă hristică, şi ajunge în centru, în biserică.
Axaţi‑vă pe viaţa dumneavoastră şi nu pe criză! Axaţi‑vă pe credinţa în Dumnezeu şi nu pe tranziţie! Că atunci când vine vremea, tot la Dumnezeu ne ducem. Şi veţi avea forţă de a răspunde istoriei concret, acum şi aici.
Fiind mic, în clasa a doua, îmi ge­lo­zeam bunicii, că erau pensionari şi că nu trebuiau să se ducă la şcoală. Era o şcoală din asta destul de dură, mai socialistă. Şi toată viaţa mi‑am dorit să fiu pensionar. Nici nu vă aşteptaţi –  nu ştiu dacă apuc – dar eu aştept să ies din vârtejul acesta im­be­ciloid. Să stau aşa, să mă plimb prin parc, să văd un arbore, o vrăbiuţă… Ştiţi că Dum­ne­zeu are timp? Numai omul imbecil se grăbeşte.
M‑a oprit pe mine o băbuţă, într‑o zi, prin Bu­cu­reştiul ăla cenuşiu, plouat, prin care alergam şi eu ca o furnică îngrijorată. Ştiţi că Biserica zice că poţi să ai griji; să nu fii îngrijorat, pentru că atunci îi tai capacitatea lui Dumnezeu să te salte din grijă. Ce remarcă excepţională! Aşadar, o lume îngrijorată, uite aşa, de termite, alergam toţi, cu servicii, cu astea… Şi atunci a venit o băbuţă care nu putea să meargă repede, mer­gea în alt timp; era în adaggio, aşa… prin ploaie, atât de săracă – datorită “grijii” guvernanţilor – avea o pungă de plastic transparentă în cap, aia era pe post de glugă. Şi m‑am întâlnit cu sărăcia. Ştiţi? M‑am întâlnit cu sără­cia, dar şi cu talpa ţării, a poporului român. Pesemne că lui Dumnezeu i‑a fost milă de Puric şi i‑a zis: „Băi, Puric, nu mai alerga ca un cretin prin Bucureştiul ăsta! Ia opreşte‑te!” Şi mi‑a dat‑o pe măicuţa asta, cu pungă în cap, care a zis: „Mamă!” Şi mi‑a zis aşa un „Mamă”, că m‑am oprit – eu fiind înnebunit că nu ştiu ce…, cu teatrul, cu astea… Şi zic: „Da, maică, spune repede, că mă grăbesc!” Şi ea nu se grăbea. Avea nişte ochi albaştri ca cerul ăla din tablourile lui Grigo­rescu. Şi mi‑a zis: „Ce scrie acolo, maică?” Şi mă uit, scria „Fastfood”. Şi ea zice: „Fastfod?” Şi eu zic: „Nu, FASTFUUD!” O certam că nu ştie engleza! Şi eu dobitoc, ea trebuia să fie… ştiţi? Să termine Oxfordul. Băbuţa zice: „Fastfod”? Zic: „Nu, maică! Fastfud!” Şi ea a întrebat aşa: „Ce înseamnă?” Şi eu zic: „Ce‑nseamnă, ce‑nseamnă! Înseamnă să mănânci repede!” Şi ea a rămas aşa, siderată, şi‑a ridicat ochii de rugăciune la mine şi‑a zis: „De ce, maică?”
Şi din clipa aia, mi‑am dat seama că sunt dobi­toc! Unde alergi, Puric, că s‑ar putea să te calce tram­vaiul peste cinci minute! De ce, maică, totul repede? Mănânci repede, te rogi în viteză – nici măcar nu te mai rogi!
De aceea eu nu merg pe eficienţa de zi cu zi. Imaginea este eficientă. Icoana este adevărată. Şi eu nu am nevoie de ima­gi­ne. Eu, spre exemplu, chiar deloc nu ţin la imaginea României în lume, am şi spus‑o, este un act de impostură! Să ştiţi că omul care a avut imaginea cea mai proas­tă de pe suprafaţa pământului S‑a nu­mit Iisus Hristos. L‑au scuipat, L‑au bătut, I‑au smuls sla­va, L‑au umilit. El nu mai avea imagine, pe cruce. Când sângele şiroia şi trans­pi­raţia, Îl mai şi hui­du­iau, şi ziceau: „Huo, bă! Dar dacă tot i‑ai mântuit pe alţii, mân­tuie‑Te pe Tine!” – atunci, pesemne că imaginea Lui s‑a făcut cioburi. Şi din cioburile alea s‑a con­struit icoana la care noi ne închinăm de două mii de ani!