LOADING

Type to search

Parintele Visarion – Monahismul: întâlnirea cu omul din tine

Parintele Visarion – Monahismul: întâlnirea cu omul din tine

Share

Orice drum la mănăstirea Slănic are ca punct central chilia părintelui Teofil Bădoi, Stareţul Slănicului. Avva Teofil a lucrat, în tăcere, zeci de ani, în toată zona Argeşului  o adevărată şcoală monahală. O şcoală care, încet-încet, începe să rodească. Şi dacă cu bătrânul Teofil am avut bucuria să ne întâlnim până acum în paginile revistei „Lumea monahilor”, astăzi, ca şi în numele viitoare, este rândul ucenicilor Avvei să ne dăruiască câte ceva din moştenirea pe care au primit-o.

 

Părinte Visarion, este greu astăzi pentru un monah tânăr în mănăstire?
În momentul în care vii în mănăstire, într-adevăr, primul scop acesta este: mântuirea. Numai că pe parcurs începem să înţelegem lucrurile puţin diferit, în sensul că n-avem cum să intuim de la început nici măcar încercările, luptele, ispitele – cum sunt numite – şi faptul că se schimbă puţin perspectiva. Una este să vezi mona­his­mul din afară sau prin prisma a ceea ce ai citit în Pateric sau Filocalie, şi alta este să te întâlneşti de fapt cu omul concret, cu omul din tine. Şi cred că un avantaj îl au în viaţa monahală cei care nu acumulează, să zicem aşa, prea multe lucruri negative în viaţa dinainte de călugărie. Aceasta nu înseamnă că acum dacă un om face nişte păcate nu mai poate deveni monah. Poate deveni. Însă cred că omul de astăzi este destul de slăbuţ în a face o pocăinţă adevărată. Şi de aceea e mai bine ca totuşi să nu treacă prin nişte experienţe negative, păcătoase. Astfel, viaţa monahală poate să decurgă destul de lin, în sensul că nu se realizează sporiri foarte mari, în salturi, dar se poate spori constant, cu paşi foarte mici. Şi acesta este un avantaj. Din ce am observat, cei care trec prin anumite experienţe, păcate, destul de greu le este ca să se fixeze în mănăstire… Luptele probabil că sunt mai mari, în sensul că orice păcat prin care ai trecut, la un moment dat, după aceea îţi revine – fie în memorie, fie în simţire, şi aceasta înseamnă o luptă mai puternică împotriva acelor gân­duri păcătoase. La început, tot omul vine în mănăstire cu gândul de a-L slăvi pe Dumnezeu, de a se căi, poate, de anumite păcate, de a spori – în general, în viaţa duhovnicească. Aceasta este ţinta. Şi cel mai uşor este prin ascultare, prin lepădarea voii proprii. Dar – există şi aici un dar! – omul de astăzi este mult mai obişnuit, încă de mic, de acasă, cu voia proprie; să-şi afirme eul. Şi odată ajuns în mănăstire este destul de greu să ţi-l lepezi; omul s-a obişnuit aşa, 20-30 de ani, în funcţie de vârsta la care a venit în mănăstire. Şi astăzi, cred că lipseşte cam mult şi această şcoală a ascultării. De altfel, mo­nahismul athonit, din cauza aceasta ne acuză mai mult pe noi, monahii români, că suntem mulţi, dar avem viaţă duhovnicească slabă; tocmai pentru că s-a pierdut această ascultare desăvârşită faţă de duhovnic. De fapt, nu numai atât, dar s-a pierdut şi atenţia deosebită a părinţilor duhovniceşti, a stareţilor, faţă de viaţa lăuntrică a fiecărui vieţuitor în parte. Iar de aici apar conflicte, mai ales dacă în mănăstire te întâlneşti mai mult cu partea ma­terială, repede îţi dai seama că nu sporeşti, începi să te încurci în anumite lucruri. Din fericire, aici, la noi, la Slănic, partea materială este destul de proporţionată cu partea duhov­ni­cească, în sensul că la slujbe încercăm să participăm toţi, mai ales la slujba de noapte, după rânduiala athonită, de la 3 dimineaţa, iar la Sfânta Liturghie neapărat trebuie să participe toată obştea. Iar activităţile celelalte, gospodăreşti, sunt destul de echilibrate în raport cu cele duhovniceşti. Sigur, înainte de a veni în mănăstire nu prea ne dăm seama de lucrurile acestea, aici, însă începem să ne dăm seama mai mult că avem nevoie de o viaţă cât mai intensă în cele duhovniceşti, că altfel nu poţi să stai, şi îţi pierzi sensul; nu te mai simţi împlinit ca şi monah, dacă nu faci lucrurile duhovniceşti care să te împlinească, pentru care ai venit în mănăstire.

Vorbeaţi despre ceea ce spuneau athoniţii despre monahismul românesc, despre lipsa aceasta a relaţiei strânse dintre duhovnic şi ucenic, despre lipsa ascultării de duhovnic. Aici, la Slănic, ca şi la toate mănăstirile din zonă, am văzut că toată lumea îl are ca povăţuitor pe părintele Teofil. Este esenţial pentru dumneavoastră, ca monah, şi pentru monahism, să fie tot timpul sub ascultarea unui astfel de părinte sporit?
Da, sigur, este esenţial. Părintele stareţ, având ex­pe­rienţa de viaţă monahală, totuşi nu forţează; de multe ori spune: „Asta este bine să facem, pe aici trebuie să mer­gem”, însă ne lasă puţin şi libertatea noastră. Nu insistă foar­te mult şi cred că şi dintr-o experienţă personală ne spu­ne de multe ori că sfinţia sa n-a fost obişnuit cu tăierea desăvârşită a voii. Părintele dinainte, părintele Vitimion, lăsa o oarecare libertate – bineînţeles, în cele bune. Sigur, riscurile există şi aici, în momentul când rămâi la mintea ta poţi să greşeşti. Dar părintele stareţ a găsit de cuviinţă să ne lase totdeauna, vis-à-vis de ascultare, şi o oarecare liber­tate în a alege anumite opţiuni. Şi cei mai mulţi monahi spun că se potriveşte mai bine pentru duhul nostru, pentru monahismul românesc. Acum, grecii, monahismul athonit acuză; spun că nu sporeşti duhovniceşte în momentul în care te lasă şi la mintea ta – pentru că ştim că mintea omu­lui este căzută. De la căderea în păcat a lui Adam, mintea omului este uşor înşelată de cel rău; şi mai ales, neavând o experienţă în viaţa duhovnicească, poţi să greşeşti. Dar, trebuie specificat aici că părintele stareţ nu celor  începători (aceasta însemnând monahii cu unu, doi, cinci, şapte, opt ani de mănăstire) lasă această libertate de care am vorbit, ci doar după anumiţi ani (să zice 10, 15, 20) lasă şi această oarecare libertate în a alege. Sigur în anumite privinţe, unde se poate alege, unde se poate vorbi de o oarecare libertate, nu în orice lucru.

Şi dă binecuvântarea pentru…
Sigur, dă binecuvântarea. Spune: „Ostaşule, faci în situaţia asta…” – deci, ştii că aici e bine. Iar în anumite lucruri, în funcţie de cum suntem la faţa locului, să zicem că eşti trimis într-o ascultare sau într-o anumită situaţie, ne zice: „… şi eu am fost învăţat ca să-mi iau hotărârile proprii ca să mă obişnuiesc şi cu asumarea propriilor mele fapte”…

Trei feluri de duhovnicie
… o responsabilitate.

Sigur, o responsabilitate! Când există aceas­tă posibilitate, nu în lucruri foarte clare, unde ştim că aceasta nu tre­buie s-o faci, sau aceasta trebuie s-o faci. Pentru că, am putea vorbi de trei feluri de duhovnicie, de altfel, şi în viaţa monahală, dar şi pentru creştinii din lume. De exemplu, când cineva a aflat că prin spovedanie se iartă păcatele, vine şi se spovedeşte, nu prea îl interesează foarte mult sfa­turile, ştie că i se iartă păcatele; nu prea ţine cont de ce i-a spus preotul, dar se spovedeşte. Sigur, taina lucrează, dar el poate să facă păcatele din nou, şi atunci nu prea are valoare taina; dar lucrează, dacă omul îşi spune păcatele, cu oarecare căinţă. Acesta este un mod destul de slab de relaţie între duhovnic şi ucenic, atunci când numai îşi mărturiseşte păca­tele şi atât. Există, să zicem, o stare mai înaltă, atunci când îşi mărturiseşte păcatele, dar în acelaşi timp caută şi nişte sfaturi şi nişte povăţuiri, însă nu are acea cugetare că tot ceea ce-i spune duhovnicul este din gura lui Dumnezeu. De altfel, părinţii duhovniceşti spun că atunci când ne spovedim, să ne rugăm ca duhovnicului să i se pună în gură cuvintele necesare mântuirii noastre şi cel mai bine este ca atunci când a spus un cuvânt, acela să fie! Părintele Rafail Noica spune că atunci, primul zvâc al inimii trebuie să-l iei de la duhovnic, dacă ai spus: „Ştiţi, părinte, că aici e aşa…”, el deja se întoarce şi zice că nu mai vorbeşte Dumnezeu, ci vorbeşte el ca om, prin expe­rienţa lui duhovnicească pe care o are la un moment dat. Deci, atunci când asculţi, dar nu întotdeauna, asculţi dar mai rămâi şi la voia ta, atunci eşti în situaţia de a vorbi Dumnezeu, dar uneori şi de a vorbi duhovnicul cu experienţa lui duhovnicească. Şi a treia stare, cea mai de dorit ar fi cea care în primul rând trebuie să se realizeze în mănăstire, dar pot şi cei din lume, atunci când ucenicul sau cel care se spo­vedeşte cu tot sufletul vrea să facă ascultare, înţelegând că cel mai bine pentru el este ascultarea. Atunci, practic, el este pe calea mântuirii sigure, când tot cuvântul îl ia ca din gura lui Dumnezeu. Bineînţeles că aici sunt şi situaţii, unii acuză că: „Da, dar dacă greşeşte duhovnicul?” Bineînţeles, dacă tu te duci la spovedit şi te uiţi la ceea ce spune du­hov­nicul că este cu­vânt din gura lui Dumnezeu, niciodată n-ai să te rătă­ceşti dacă asculţi ceea ce spune duhovnicul. De regulă, duhov­nicul nu te învaţă de rău, şi are în faţă Sfânta Scriptură, învăţăturile părinţilor. Şi în situaţia a tre­ia, când asculţi cu toată inima, că este cuvântul lui Dum­ne­zeu, atunci eşti pe calea cea mai directă spre spori­rea du­hov­ni­cească şi spre mântuire. Lucrul acesta se poate rea­li­za în primul rând în mănăstire, şi se poate realiza şi cu cei din lume, care merg şi ei să se spovedească. E normal, e firesc. Aceasta este, deci atunci când eşti pe calea as­cul­tării de­să­vârşite. Practic mântuirea ta este la duhovnic, el va răspunde de tot ceea ce te învaţă. Deci tu, practic, dacă asculţi, eşti pe ca­lea mântuirii, nu mai greşeşti, chiar dacă el îţi spune, să zi­cem, lucruri… nu greşite, dar să zicem că într-o anumită si­tua­ţie era mai bine dacă te învăţa altfel, însă, dacă l-ai ascultat, întotdeauna Dumnezeu le va întoarce în bine, lu­crurile; le va întoarce în bine, de fiecare dată când ascultă omul cu toată credinţa că e din gura lui Dumnezeu. Dar, din păcate, s-a cam pierdut această înţelegere…

De ce credeţi că s-a pierdut?
Pentru că nu s-a insistat foarte mult. De fapt, taina călugăriei este tot taina ascultării. În cele şapte taine nu este inclusă călugăria, dar aceasta este aşa…, numărul de şapte taine mai târziu s-a aşezat, mi se pare că s-a luat din catolicism, şi monahismul nu a mai fost considerat taină. Dar, ar fi între taine, dacă s-ar realiza ascultarea desăvârşită: este taina ascultării, tot o taină, nu numai o ierurgie. Deci, cred că s-a pierdut şi din cauză că şi cei dinainte n-au mai făcut lucrul acesta; de exemplu, marii părinţi duhovni­ceşti, care au sporit, spun clar că aceasta este calea cea mai si­gu­ră, dar fiecare la măsura la care a ajuns, că nici în mo­na­hism nu ajung toţi la aceeaşi măsură, nu? Cum nici în lu­me nu ştim măsurile fiecăruia, duhovniceşti, la care au ajuns la un moment dat. Aşa şi în monahism. Unii ajung să se facă sfinţi, alţii sunt pe calea sfinţeniei, alţii ceva mai jos, dar tot pe calea mântuirii. Cum foarte bine a fost ilustrat acest lucru  în filmul acela, Ostrovul. Am văzut acolo trei căi de mântuire, în cei trei călu­gări: Iov, Anatolie, care era cel mai sporit, şi sta­reţul, care era ceva mai simplu, ceva mai jos, dar şi el tot pe calea mântuirii, chiar dacă nu ca Anatolie, care era cel desăvârşit.

(continuare în numărul viitor)