LOADING

Type to search

Părintele Visarion Sorescu – Monahismul: întâlnirea cu omul din tine (II)

Părintele Visarion Sorescu – Monahismul: întâlnirea cu omul din tine (II)

Share

(continuare din numărul anterior)

Slănicul este o oază de viaţă duhovnicească pentru monahismul argeşean. Stareţul, părintele Teofil Bădoi, nu a „moşit” doar propria obşte, ci şi parte din cele care sunt în apropierea lavrei sale. Interviul pe care am început să îl publicăm numărul trecut este luat unui ucenic al său, un tânăr monah format în obştea de la Slănic. Întrebările noastre s-au îndreptat, cum altfel?, către taina ascultării, cea care deschide practic poarta cerului pentru un monah.

 

Binecuvântare şi ascultare desăvârşită


Părinte Visarion, aţi vorbit de binecuvântarea duhovnicului. De ce este ea atât de importantă? Să-ţi dea stareţul, să-ţi dea duhovnicul binecuvântare când faci un lucru.

Este importantă dacă omul se uită la duhovnic sau la cuvântul duhovnicului ca la cuvântul lui Dumnezeu. Dacă el nu preţuieşte cuvântul duhovnicului, atunci pentru el binecuvântarea e aproape nimic. Cum zicea un părinte duhovnicesc: „Dacă mă ascultă, eu pentru el sunt prooroc. Dacă nu mă ascultă, sunt nimic.” Deci, este foarte im­por­tantă, pentru că duhovnicul este pus de Dumnezeu şi vor­beşte în numele lui Dumnezeu. Şi e normal, binecuvân­ta­rea lui Dumnezeu vine prin duhovnic, prin cel care, prac­tic, răspunde de sufletul nostru şi e povăţuitor pe calea mân­tuirii. Dar e o diferenţă între binecuvântare şi ascultare. De exemplu, ascultare e când zice: „Fă cutare lucru!”, şi binecuvântare este când zici: „Părinte, vreau să fac cutare lucru. Am binecuvân­tare?” E o diferenţă, o nuanţă. Practic când ţi se zice: „Fă cutare lucru!”, e ascultare desăvârşită, dar când se zice: „Am binecuvântare să fac acel lucru?”, există şi o oarecare libertate. Şi duhovnicul, dacă consideră că în situaţia aceea poate să-i dea binecuvântare, îi dă binecu­vântare. E o diferenţă între ascultare desăvârşită şi bine­cuvântare. Dar sigur că e bună şi una şi alta, dar mai sus cred că este starea de ascultare.
Ascultarea nu e şi ea de fapt în final o binecuvântare… nu primeşti şi o  binecuvântare prin ea?
Ba da! Prin ascultare primeşti binecu­vântare, dar atunci când ai binecuvântare nu e automat ascultare. De ce? Pentru că uneori ţi se lasă şi ţie o libertate, să alegi între una şi alta. Se întâmplă des în monahismul nostru. „Părinte stareţ, vreau să fac acel lucru”, zice: „Da, ai binecuvântare!” sau „Nu, n-ai binecu­vântare!” Dacă n-ai binecuvântare, stop! Dacă zice „Ai binecuvântare!”, practic, se lasă un pic şi libera iniţi­ativă. Sigur că în funcţie de situaţie, în funcţie de înţelegerea părintelui duhovnic, a povăţuitorului, poate să ţi se lase acea, să zicem, oarecare marjă de libertate. Deci e o diferenţă între a face totul din ascultare, sau a face cu binecuvântare. E o diferenţă, dar de multe ori aşa se întâmplă. De exemplu, eco­nomul pleacă: „Părinte stareţ, vreau să fac acest lucru” – că el ştie foarte bine partea materială, partea administra­tivă, şi e de dorit ca stareţul întâi să se ocupe de partea du­hovnicească; aşa e de dorit! În Athos, cel puţin, din ce am citit, aşa se insistă: stareţul trebuie să ştie foarte bine şi cele administrative – dar de acestea în primul rând se ocupă economul şi consiliul administrativ, cum i se zice – dar el, stareţul, trebuie să ştie foarte bine starea sufletească a fiecărui vieţuitor, ca să ştie la ce-l pune. Că dacă cutare frate are o ispită în direcţia aceea, nu-l va pune să facă acel lucru. Nu-l bagi acolo, că ştii că-i neputincios. Şi nu merge aşa: „Lasă, îl bag acolo, că sigur va reuşi!”, că n-am această credinţă, şi poate după aceea mă mustră şi pe mine cugetul, ca povăţuitor, că l-am băgat acolo unde el avea o problemă. Sunt nişte situaţii pe care tot duhovnicul trebuie să le cântărească bine, uneori.
Dar ce faci ca ucenic, când mergi să faci ascul­tare, dar în inima ta ai un gând de îndoială referitor la ceea ce ţi-a spus duhovnicul sau stareţul?
Nu e o stare bună şi de multe ori cârteşti, şi îndo­ia­la aceasta te face să nu faci treaba bine, şi poate şi înaintea lui Dumnezeu să nu ai o plată şi să nu sporeşti duhov­niceşte. Practic, îndoiala atunci ar tre­bui să fie, când, să spunem, te pune într-o situaţie în care tu eşti ispitit, şi cele mai clasice exemple sunt atunci când te trimite în lume. Ţi se zice: „Te duci şi faci cutare lucru”, când tu ştii că ai o anumită problemă într-o anumită direcţie. Dar în mănăstire nu prea trebuie să ai acea îndoială. Nu prea trebuie, dar de multe ori se întâmplă să o ai. De ce? Pentru că omul încă nu e desăvârşit şi încă nu are foarte bine în cap taina ascultării, din acest motiv se întâmplă acest lucru. În “Pateric” sau în viaţa monahală, aşa se spune, că cel care face ascultare cu îndoială ia un ban de aramă; cel care face ascultare cu toată inima ia un ban de aur. Dar cel mai important este că practic sporeşti pe calea pe care ai început, acesta este cel mai important, atunci când faci ascultare cu toată inima.

 

Povăţuitori şi sfătuitori

Cum lupţi împotriva acestei îndoieli? Că tu cumva, în inima ta, poate  îţi dai seama că e ori de la vrăjmaşul, ori vreo slăbiciune a ta.
Cum să lupţi? Zici: „Doamne, ştiu că prin duhovnicul meu, sau prin stareţul meu, vorbeşti Tu!” Altfel n-ai cum. Practic lucrul acesta trebuie să-l ştii foarte bine încă de la început, că eu, când vin în mănăstire, nu vin ca să fac eu legi şi rânduieli, ci ca să mă supun unei rân­duieli şi legi, care sunt bine încetăţenite de sute de ani şi pe care trebuie să merg şi eu, nu să fac ce-mi trece mie prin cap! Raţiunea omului este căzută, de la Adam, şi nu te poţi încrede foarte mult în ea. E cel mai mare pericol. Chiar şi când sporeşti puţin pe calea du­hov­nicească, în clipa în care începi să te încrezi foarte mult în mintea ta, în priceperea ta, e posibil să cazi, şi să cazi rău! Aceasta trebuie s-o ştim de la început. Dacă n-o ştim şi nici nu reuşim s-o învăţăm pe parcurs, ne vătămăm me­reu şi mereu suntem nemulţumiţi. Practic, acesta este sem­nul clar: atunci când eşti nemulţumit, caută nemulţu­mi­rea în tine. Dacă o cauţi prin alţii, prin duhovnic sau prin stareţ sau în apropiaţii tăi, niciodată n-ai să le dai de cap la lucruri. Întoarcerea spre sine, smerenia, înţelegerea faptului că am eu o problemă aici, sunt esenţiale! Altfel…, te încurci, tot timpul te amărăşti, nu găseşti ca­lea, eşti nemulţumit, practic prin aceasta se traduce. Toată starea aceasta, cum aţi caracterizat-o, că nu eşti în­cre­zător în ceea ce ţi s-a spus, sau că ai fi meritat altceva, sau că ar fi trebuit să faci altceva, se traduce într-o neli­nişte sufletească, o cârtire şi o nesporire. Şi o nemulţu­mi­re, care pentru unii se termină cu plecarea din mănăstire.
În România, astăzi, în Biserică, ne plângem foarte mult de faptul că nu mai avem duhovnici bătrâni, nu mai avem duhovnici sporiţi. Aici, la Slănic, aţi fost privilegiaţi, avându-l pe părintele Teofil Bădoiu. Dar ce se va în­tâmpla în momentul în care aceşti puţini părinţi duhovnici în vârstă, pe care-i mai avem acum printre noi, vor pleca la Domnul?
Dumnezeu nu părăseşte Biserica Sa, cate­go­ric! Nu, nu va părăsi Biserica! Există în Pateric o întâm­plare foarte grăitoare: un mare avvă se pregătea de plecare la cele veşnice. Şi ceilalţi, ucenicii, se plângeau: „Părinte, cui ne laşi? Ce vom face? Ce vom face, părinte, dacă mori? Cine ne mai povăţuieşte?” Şi spune: „M-aţi auzit atâţia ani ce v-am învăţat. Aveţi cuvintele Sfinţilor Părinţi, aveţi Sfânta Scriptură, urmăriţi-le şi faceţi-le, şi atunci e ca şi cum m-aţi avea pe mine!” Aşa se întâmplă şi în situaţia în care să zicem că nu mai sunt bătrâni, şi într-adevăr, e greu, chiar şi în monahism, sunt foarte puţini povăţuitori. Şi, ca o paranteză, aici e o diferenţă, între povăţuitor şi sfătuitor. E o diferenţă! Pe povăţuitor trebuie să-l asculţi. Sfătuitorul doar spune: „Uite, eu cred că aşa trebuie să faci, conform învăţăturii, tradiţiei, Patericului, Filocaliei, aşa trebuie să faci”, dar nu zice cu toată inima…
Iar povăţuitorul zice din experienţa lui proprie?
Exact! Din experienţa lui proprie şi este de fapt un om luminat sau împărtăşit de harul Duhului Sfânt. Sigur că orice duhovnic are harul Duhului Sfânt, dar con­tează şi experienţa proprie. Se adaugă, să zicem, la harul Duhului Sfânt, pe care-l primeşte prin hirotonie sau prin stăreţie. Deci, calea tot aceasta este. Chiar dacă nu avem povăţuitori, avem posibilitatea mântuirii. Clar. Poate e mai greu în ceea ce priveşte sporirea, că e o diferenţă între a te mântui şi a spori duhovniceşte, a înainta. Dar posibi­li­tatea mântuirii este clară, o avem în Sfânta Scriptură, avem atâtea cărţi de învăţătură, numai să le şi facem. Dar în ceea ce priveşte sporirea, că aşa spune: în tot ceea ce faci, când nu ai povăţuitorul lângă tine, să ai mărturie din sfânta tradiţie – asta însemnând Sfinţii Părinţi, învăţăturile lor, mai ales pentru viaţa monahală. Dacă ai mărturie în sensul că: uite ce a făcut cu­tare în astfel de situaţie, fă şi tu! Atunci nu eşti în pericol de a cădea. E adevărat, sporirea vine mai greu, neavând un părinte duhovnicesc care să fie tot timpul lângă tine. Dar Dumnezeu nu te părăseşte niciodată. Dacă rămâi cu cugetul acesta smerit: „Doamne, eu fac asta, dar ajută-mă, că nu sunt foarte sigur!” Oricum, în orice stare ai fi, nicio­dată să nu fii foarte sigur pe tine, să ai putinţa aceasta de a spune: „Eu încă nu sunt sigur pe calea aceasta, dar, con­form Patericului, conform Sfintei Scripturi, cam aşa tre­buie să fac”. Niciodată să nu ai convingerea sigură că tu eşti bine: e pericol de cădere.

 

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Părinte Visarion, vorbiţi-ne puţin şi de modul în care să ne apropiem de rugăciune, cum să ne rugăm.  
Există rugăciunea eclesială, deci cea din biserică, şi rugăciunea personală. Cea din biserică este foarte bine statornicită în mănăstiri: se fac cele Şapte Laude, – e ade­vă­rat, nu întotdeauna participă toţi vieţuitorii, dar atunci când eşti în ascultare, noi ştim că slujba e ca şi cea din biserică, atunci când îţi faci slujirea din afară. Pe lângă această rugăciune eclesială, din biserică, foarte mult trebuie să fim atenţi la starea noastră lăuntrică. Şi pă­rin­ţii spun că există modul acesta de sporire duhov­ni­ceas­că prin supravegherea gândurilor. Deci, practic, supra­ve­ghin­du-ne gândurile, ne apărăm de cele rele, iar atunci când zicem rugăciunea aceasta, atât de dragă monahilor, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş­te‑mă pe mine, păcătosul!, practic, suntem într-o stare de atac faţă de duhurile care ne înconjoară. Suntem înconju­raţi de duhuri necurate în sensul că avem gânduri negative. Acesta este semnul cel mai evident al prezenţei duhurilor în preajma noastră: gândurile negative. De multe ori nici nu ne vine să credem că acele gânduri negative, de fapt, sunt insuflate de nişte duhuri. Avem impresia că sunt ale noastre. Dar, în realitate, gândul, dacă este negativ, este insuflat de cel rău. El are această posibilitate, a primit această permisiune, de a ispiti pe om în gândire. Sigur, nu îl forţează, cum nici Dumnezeu nu forţează să facă voia Sa cu forţa. Şi diavolul în gândire, în cuget, în con­şti­in­ţă îţi spune: „Fă cutare lucru!” sau „Nu-l face!”, în funcţie de ce te îndeamnă. Şi atunci când mintea deja a priceput: „Stai, că acesta este un gând rău!”, avem o singură armă, puter­ni­că şi statornică: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­ne­zeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! La călugărie, chiar ni se dau metaniile în mână, şi practic e aproape o obli­gaţie de toată viaţa să repeţi, dacă nu clipă de clipă, mă­car foarte des Rugăciunea lui Iisus, după cum i se şi spune monahului că i se dă sa­bia duhului: fratele cutare primeşte sabia duhului. Şi se obli­gă ca să-şi aducă aminte tot timpul de rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieş­te‑mă pe mine, păcătosul! Rugăciunea aceasta te poate ajuta şi ca să-ţi depăşeşti, să zicem, ispitele personale, şi gândurile negative care-ţi vin vis-a-vis de ceilalţi din comu­ni­tate sau chiar faţă de stareţ. De multe ori chiar faţă de stareţ îţi aduce diavolul gânduri negative – acest lucru este foarte evident în toată literatura patristică; şi atunci când îţi vin, Doamne, Iisuse Hristoase…, cine repetă constant şi con­ştient atunci când vin gânduri rele, imposibil să nu scape de acele gânduri rele. Dar nu neapărat că aceasta este o teh­ni­că, să zic aşa …. fizică: nu, ru­gă­ciu­nea o zici mereu! Să ai şi credinţa aceasta, că eşti neputincios; înţe­le­ge­rea că eşti neputincios, şi că Hristos este Fiul lui Dum­ne­zeu, Mântuitorul tău şi al lumii. Dacă nu ai credinţa clară – că, de exemplu, pot să zică Doamne, Iisuse… şi cei care fac yoga, şi nu ştiu dacă ajung la vreun rezultat. Deci, trebuie să ai credinţa, înţelegerea dreaptă a creştinismului, cre­dinţa că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, şi atunci nu se poate să nu te ajute. Într-o carte aşa spunea: că de câte ori un părinte spunea Doamne, Iisuse…, Hristos spunea: „Iertate sunt păcatele tale!” Sau, în altă carte, tot de pe la Athos, un părinte duhovnicesc vedea cum atunci când cineva repeta, când zicea rugăciunea Doamne, Iisuse…, toate gândurile din preajmă, negative, repre­zentate prin anumiţi demoni, erau lovite cu o flacără de foc care pornea din gura celui care spunea Doamne, Iisuse… Este, deci, foarte importantă rugăciunea aceasta, dar nu numai pentru călugări. Este rugăciunea, în primul rând, a călugărilor, dar este foarte importantă pentru toţi, şi pentru cei din lume. Eşti pe stradă, mergi în autobuz, mergi în maşină, eşti la volan, eşti singur, nu vorbeşti – spune Doamne, Iisuse… eşti la biserică, chiar şi la biserică, în momentul în care vezi că mintea s-a împrăştiat – că de multe ori stai în biserică şi mintea este în altă parte; adu-o înapoi, la rugăciune! De exemplu, în Athos, unde sunt slujbele lungi, călugării athoniţi îndeamnă să se repete Rugăciunea lui Iisus tot timpul utreniei, vecerniei, pentru că mintea are această slăbiciune de a se duce foarte uşor în toate părţile. Şi atunci, cea mai bună aşezare, sau cea mai bună rugăciune ca omul să se întoarcă spre sine, rămâne rugăciunea scurtă şi deasă. Şi dacă repeţi continuu această rugăciune, Doamne, Iisuse…, chiar fiind în biserică, ai să vezi că fie prinzi Doamne, Iisuse…, fie prinzi slujba din biserică; deci, nu se întâmplă că eşti undeva, departe, nu mai prinzi slujba din biserică….! Eşti într-o rugăciune comună cu ceilalţi. Şi prinzi ori Doamne, Iisuse…, ori slujba, sau pe amândouă. Şi nu mai zic, că asculţi şi slujba, zici şi Doamne, Iisuse…, dar mai vine gândul şi prin altă parte. Deci există această divizare în om. Practic, aceasta se urmăreşte prin Doamne, Iisuse…, ca să ajungem la unifi­care. Undeva, tot în monahismul athonit, se spunea că monah nu înseamnă neapărat „singur”, ci „unificat”, „unificat cu Dumnezeu”, nu mai e împrăştiat. Dar aceasta este o stare mult mai înaltă, cei care ajung aici sunt mai puţini; dar dacă nu ne silim, n-o să ajungem niciodată. Poate n-o să ajungem mulţi, dar, sperăm, cât mai mulţi să fim în această lucrare lăuntrică. Şi de aici vine şi pacea, şi bucuria, şi nu apare această plicti­sea­lă, mono­tonie despre care foarte mulţi din lume au impre­sia că avem parte de ea în mănăstire. Cred că sunt mai plictisiţi de viaţă cei din lume, decât noi. Aceasta se întâmplă atunci când încercăm cât de cât să fim treji cu mintea în faţa lui Dumnezeu – că aceasta înseamnă trezvie: înde­părtarea gândurilor negative şi aducerea celor pozi­tive, şi în primul rând Doamne, Iisuse…

 

Bucuria relaţiei cu Dumnezeu

Spuneaţi de această monotonie… lumea din afară vede monahismul ca pe o chestie foarte monotonă. Cum de sunteţi exact invers de cum vă vede lumea? De unde vine această bucurie?
Cred că dintr-o relaţie personală cu Dumnezeu. Nu ştiu cum să explic, dar cred că din cauza aceasta: dintr-o relaţie personală cu Dumnezeu. De fapt, noi suntem creaţi pe relaţii, noi oamenii; chiar şi lumea, societatea, e tot pe relaţii creată; familia, este pe relaţii construită: pe iubirea între oameni. Cu atât mai mult, în momentul când iubeşti pe Dumnezeu – că practic asta încercăm noi prin apropierea de Dumnezeu: să nu mai iubim păcatul şi să iubim pe Dumnezeu. Aceasta încercăm. Şi-n momentul în care te apropii de persoana supremă, nu-i normal ca să te îmbogăţeşti? Te îmbogăţeşti într-o relaţie firească, cu un om, sau cu mai mulţi oameni – printr-o prietenie, printr-o dragoste, te îmbogăţeşti sufleteşte şi simţi că ai un sens superior faţă de atunci când eşti singur. Cu atât mai mult în relaţia cu Dumnezeu! Nu-i normal să nu mai fie acea monotonie, de care cred că suferă mai mult cei din lume? Bineînţeles, există ispita şi în monahism, ca să cazi în monotonie, dar aceasta este cumva o îndepărtare de Dumnezeu. În momentul în care eşti în relaţie cu Dumnezeu conştientă, permanentă, în trezvie, nu prea are pe unde să se strecoare plictiseala, demonul de amiază, cum se zice, sau akedia. Nu prea are pe unde să se strecoare, chair dacă se mai strecoară…. Însă, tot aici ne întoarcem, la rugăciune, la datoriile noastre,  şi mai ales la viaţa lăuntrică. Aici e foarte important: nu neapărat cele din exterior, ci cele dinlăuntru! Sigur că prin cele din exterior se poate vedea, cât de cât, şi starea dinlăuntru. Dar esenţialul rămâne totuşi legătura aceasta lăuntrică cu Dumnezeu.

1 Comment

  1. Adam 27 februarie 2014

    Suferinta este calea cea stramta si greu de inetles. Spun greu de inetles pentru ca mintea noastra rationala refuza sa accepte… doar sufletul poate imbratisa prin credinta, ne putem arunca printr-o credinta oarba in ceea ce a spus El, doar prin inima nu prin minte. Mintea nu poate cuprinde doar inima Il poate urma “orbeste” pe El fara sa ceara argumente, justificari, explicatii… Daca inima face asta, candva mintea va fi curatata de buruienile intelepciunii acestei lumi si va intelege ratiunea suferintei.Asta este piatra de incercare, de start care deschide portile catre scara spiralata a Adevarului ortodoxiei…. si aici se impiedica cei mai multi nereusind sa-si convinga propria ratiune sa creada. Acesta este primul pas, sa crezi! Sa crezi ca esti prea mic ca sa intelegi niste ratiuni superioare acestei minti umane, oricat ar fi ea de geniala si oricate puncte ar avea pe scara IQ-ului…. Cine intelege ca nici cea mai geniala minte nu poate trece la Adevar fara ajutorul Lui, isi va deschide inima sa primeasca semintele Vietii care vor trebui udate din plin cu apa vie a rabdarii si din care vor rasari lastarii altei intelepciuni.Parintele Dumitru Staniloaie descrie pe larg aceste trepte catre Adevar intr-un capitol special despre curatarea de patimi din cartea “Ascetica si mistica ortodoxa”. Oana