LOADING

Type to search

Am sărutat mâna unui sfânt sau despre trecerea la Domnul a părintelui Simeon Bruschweiller, din Mânăstirea Essex, Anglia

Am sărutat mâna unui sfânt sau despre trecerea la Domnul a părintelui Simeon Bruschweiller, din Mânăstirea Essex, Anglia

Share

Sunt preot în munţii Apuseni, şi m‑am „întâmplat” în mănăstire la acele momente. Nu ştiu de ce Domnul m‑a dus acolo exact atunci! Poate pentru alungarea deznădejdii! Căci oare ce mai poţi să spui când vezi un bătrân minunat ADORMIT – trupul lui nu avea NIMIC din înfricoşarea altor cadavre pe care, ca preot, le‑am văzut – în mijlocul unei obşti binecuvântate? Probabil Domnul a dorit să‑mi lămurească încă o dată ce este cu: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”.

 

‑Bună ziua. Sunt Jean‑Claude Lar­chet. Am o întâlnire la ora 15 cu pr. Simeon, în Biserica închinată Sf. Siluan.
Aşa s‑a prezentat cunoscutul teolog francez unei maici din cinstita mănăstire a Sf. Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, în după‑amiaza zilei de 22 august, pe la 14,40.
Maica… s‑a uitat lung la el, a nedumerire, după care a replicat scurt:
– Pr. Simeon este deja în Biserică. Îl veţi găsi acolo… După care maica şi‑a reluat activitatea, fiind ocupată cu parcarea unui mare număr de maşini sosite atunci la mănăstire.
– Ştiţi, încercă francezul, puţin descurajat de tonul miresei lui Hristos, am un appointment de acum câteva luni… Am stabilit‑o telefonic cu părintele Simeon… Mi‑a spus atunci: „Veniţi pe 22 august la ora 15, în Biserică, şi vă voi răspunde la toate întrebările…’’
Tot ceea ce a mai obţinut dl. Larchet din partea maicii a fost o privire plină de încurajare: „mergeţi în Biserică…”.
Ceea ce nu ştia dl. Larchet era că pr. Simeon Arhimandritul, vieţuitor în obştea mănăstirii întemeiată în 1959 de către pr. Sofronie Saharov, trecuse la Domnul, joi înainte de miezul nopţii, iar acum, sâmbătă la amiază, se pregătea de ultimul drum pământesc, spre cripta mănăstirii. El îl aştepta pe ilustrul oaspete într‑adevăr în biserică, doar că poziţia şi starea nu‑i mai îngăduiau vorba pe care teologul o aştepta… Cu toate acestea, ca martor ocular, sunt convins că dl. Larchet a aflat răspuns la toate între­bările. Îmbrăcat într‑un veşmânt preoţesc alb, el însuşi alb de trecerea anilor, Arhimandritul Simeon avea pe chip acea linişte – şi zâmbet – care te fac să afirmi: „în Hristos moarte nu este, şi nu poate fi!”.
Mai contează că la înmormântarea de sâmbătă au venit oameni din lumea întreagă? Americani, australieni, greci, ciprioţi, români, francezi, ruşi, englezi, toţi am fost acolo şi ne‑am bucurat de mângâierea dată de Domnul: am sărutat, la „sărutarea cea mai de pe urmă”, mâna unui sfânt. Minunata prohodire – surorile cântă „molcom” în engleză, rusă, greacă –‑, mirosul de tămâie, atmosferea ireală, toate îţi umpleau sufletul de bucurie, ca la Paşti. Personal, am simţit că singura cântare care se mai potrivea era „Hristos a înviat!”. Iar sfârşitul părintelui Simeon, povestit de cei din obşte,‑– sper să nu comit o împietate – este de pateric. Joi seara părintele Simeon simţindu‑se rău, a chemat pe egumenul Chiril, pe Arhimandritul Zaharia; aceştia i‑au citit canonul de ieşire a sufletului. După rugăciune, pr. Simeon s‑a întors spre ei, le‑a mulţumit pentru rugăciuni, după care le‑a spus: „Hristos a înviat!”. S‑a stins apoi uşor, dându‑şi duhul în mâna Celui pe care‑L slujise o viaţă de monah…
Obştea mănăstirii s‑a despărţit cu greu de pr. Simeon. Trupul i‑a fost depus sâmbătă, 22 august 2009, în jurul orei 18,00 în cripta mănăstirii, de‑a stânga mormântului Pr. Sofronie, într‑o ceremonie simplă – specific monahală, unde noi, ceilalţi, n‑am avut acces… Am rămas doar cu „gustul” acestei experienţe, unice probabil, în care, în chip vădit, moartea n‑a putut birui Viaţa. Căci în obşte, toţi ştiu că, pe lângă Sf. Siluan şi Pr. Sofronie, au mai câştigat un rugător pentru ei şi pentru lumea întreagă…
Moartea este o taină a vieţii… Este, până la urmă, una din tainele Bisericii – a câta? – , Trupul lui Hristos menit să dea viaţă lumii întregi (lumii care‑L acceptă pe El drept Răscumpărătorul neamului omenesc). Toţi ortodocşii internauţi l‑au putut vedea pe internet pe pr. Iosif Vatopedinul „zâmbind” după moarte. Necredincioşii ne vor fi acuzat de oarecari vrăjitorii, scepticii îşi vor fi formulat şi ei argumentele contra… Noi, cei credincioşi, ne întărim credinţa prin spusa Sf. Apostol Pavel: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni 15, 55). Iar celor duhovniceşti li se pare un lucru „obişnuit”, „firesc”, atâta vreme cât „Duhul suflă unde vrea…”(Ioan 3, 8).