LOADING

Type to search

Bartolomeu Florea – Pictorul Sihăstriei

Bartolomeu Florea – Pictorul Sihăstriei

Share

Pe părintele Bartolomeu Florea toată Sihăstria îl ştie drept „pictorul„. Este cel care a pictat, împreună cu ucenicii, cele două biserici ale Sihăstriei. Ucenic al părintelui Paisie, o convorbire cu dânsul se “învârte” mereu între părinţii duhovnici ai Sihăstriei şi pictura de biserici. Pentru părintele Bartolomeu a picta o biserică sau o icoană nu este o simplă muncă, un simplu exerciţiu, ci un act în întregime duhovnicesc. Icoana este viaţă, viaţă adevărată, duhovnicească, şi a te apropia de ea, ca pictor, presupune mult mai mult decât talent artististic. La fel cum şi talentul, pentru părintele, este talant, care vine de la Dumnezeu şi care cere responsabilitate.

 

Părinte Bartolomeu, sfinţia voastră aveţi foarte mare experienţă ca pictor de biserici.
Nu chiar mare‑mare, cât s‑a putut, cât am lucrat. Sigur, am făcut şcoală, am avut fericirea să lucrez cu pictori mari, cu cei mai mari pictori. Primul care m‑a învăţat tot un părinte a fost, arhimandritul Bartolomeu de la Iaşi, el mi‑a pus pensula în mână şi el m‑a învăţat pictura de icoane.
Dar câţi ani aveaţi când aţi început să pictaţi?
Vreo 24‑25 de ani. În timpul armatei, cam la 24 de ani, la Iaşi unde am făcut armata, am cunoscut pe părintele acesta. Mie îmi plăcea să desenez. De copil mic îmi plăcea să desenez chipuri de oameni. Nu altceva. Şi nu ştiam că o să ajung să pictez aşa. L‑am cunoscut pe părintele acesta, Bartolomeu. M‑a observat că eu mai desenam pe acolo, că am făcut vreo trei ani armata în Iaşi. Şi după ce m‑am liberat, m‑am dus cu el, că el lucra la o biserică, la o mănăstire, la Botoşani, la Agafton. Şi m‑a luat acolo şi am început cu dânsul. Ucenicia cu el am făcut‑o. Pe urmă am cunoscut alţi pictori. L‑am cunoscut pe părintele Sofian, cu dânsul m‑am calificat, ca să zic aşa.
Dar cum se făcea înainte şcoala de pictură? Exista şi ca şcoală, şi ca facultate, ca acum?
Da, tot aşa era şcoală. Dădeai examen de admitere. Trei probe făceai după model – după model viu, după o icoană, pe urmă făceai practică, cu pictori, pe şantier; pe urmă făceai teoretic, acolo, la institut. Am făcut şcoală vreo cinci ani de zile. După aceea, trei ani am lucrat pe şantier, zi de zi. Poate părea greu, să stai atât pe şantier, să faci pro­iecte, dar mie mi‑a plăcut foarte mult, am muncit foarte mult. Când dădeam examen teoretic domnul Ştefănescu, mare pro­fesor, îmi spunea: „Părinte, vrei să înveţi pictură?” – eram diacon atunci, „Da, dom’ profesor!” „Atunci să faci un metru de hârtie de desene pusă una peste alta, lungă, aşa, şi de un metru înaltă, atâta desen să faci!” Eu nu m‑am speriat de lucrul acesta. Cred că n‑am făcut chiar un metru, dar aproa­pe…
Frescă aţi lucrat, în special?
Da, frescă. Am făcut şi în tempera vreo două‑trei lucrări, dar fresca e cu viaţă durabilă. Fresca are viaţă, dacă ai culori bune. După şcoală am dat şi un examen. Pe urmă l‑am cunoscut pe părintele Sofian Boghiu. Prin ’79, în Siria, am pictat o mare biserică, o catedrală, la Homs. Părintele Sofian era un om cu multă răbdare, un mare teolog, un om trecut prin suferinţe, ştiţi că a fost închis. Eu eram mai tânăr, mai iute, mai nervos, dar el era calm, avea multă răbdare. Sigur, eu îl ajutam, el desena. Pe urmă, când am căpătat mai multă experienţă mi‑am angajat singur lucrări şi am lucrat şi sin­gur. Am ajuns să lucrez biserica veche de aici de la Sihăstria, apoi catedrala, care se vede şi acuma. Acum am mai format nişte ucenici şi lucrează ei, că acum sunt cam bătrân, am făcut o operaţie pe fundul ochiului, la ochiul drept, şi nu mă prea ajut de ochi…

Părinţii: Sofian, Paisie, Cleopa

Câţi ani aţi stat pe lângă părintele Sofian?
Am stat doi ani încheiaţi acolo, în Siria, şi pe urmă mai venea la Sihăstria, mai mă duceam eu la Bucureşti. L‑am cunoscut bine, ca pe un părinte adevărat duhovnicesc. Mare duhovnic! El mereu se plângea că n‑a avut timp de pictură, pentru că avea mulţi ucenici. Cât a stat în Siria, a scăpat puţin, nu mai năvă­lea lumea ca în Bucureşti, şi zicea părintele: „Aici pot să‑mi desfăşor eu talentul meu, să lucrez!” – era foarte bucuros. La Bucureşti nu se îndura să lase oamenii, multe suflete a mântuit părintele Sofian, multe suflete… avea multă răbdare, şi inteligenţă. Ca duhovnic trebuie multă răbdare, multă răb­dare, aşa cum avea părintele Paisie, de exemplu. Părintele Cleopa nu prea spovedea el lume, numai pe care‑i cunoştea bine. El avea altă lucrare. Dar părintele Paisie, el era cu spovedania, toată viaţa.
L‑aţi cunoscut şi pe părintele Paisie bine?
Da, mi‑a fost duhovnic. De când sunt aici şi până a murit părintele, şi pe urmă m‑a luat părintele Cleopa; a murit şi el şi pe urmă m‑a luat altcineva.
Cum era părintele Paisie? Că noi, cei mai tineri, nu l‑am cunoscut.
Părintele Paisie avea duhul blândeţii. El îţi cam cu­noştea gândurile, te întreba aşa, trăgea câte un apropo, da’ poate aşa, da’ poate aşa – te adu­cea, ca singur să mărturiseşti. La spovedanie singur trebuie să te pârăşti, singur să spui, nu să te întrebe du­hovnicul. El te ajută, aşa, pe de lături: da’ poate aşa, da’ poate aşa… La dânsul nu puteai să te duci şi să fii făţarnic. Te silea ceva să fii sincer, că aşa trebuie să fie cel ce se spovedeşte în faţa du­hovnicului. Hristos este de faţă şi Duhul Sfânt e un martor. Aşa că am avut fericirea să am pe aceşti oameni mari: să lucrez la dânşii, să mă spovedesc la dânşii. Dar eu tot nu fac ceea ce m‑au învăţat ei, îs cam trândav, cam leneş… Părintele Paisie avea experienţă du­hovnicească, dacă de copil a stat în mănăstire…
E importantă experienţa aceasta duhovnicească!
Cum să nu! Ca un doctor iscusit. Unde‑i un doctor bun, aleargă din toată ţara. Aşa şi duhovnicul, trebuie să aibă multă, multă experienţă, şi smerenie, şi blân­deţe de tată… Aşa era şi părintele Paisie. Sigur, dacă el s‑a ocupat numai cu spovedania, a căpătat şi experienţă. Şi te vindeca. De la dânsul nu puteai să pleci aşa, să vii degeaba, să nu te vindeci. Avea metodele lui, dra­gostea lui,… Sunt multe de povestit, de părintele Paisie, de părintele Cleopa, de părintele Sofian… Mai avem pe părintele Arsenie, la Techirghiol, care e ultimul mare duhovnic… Mai e părintele Teofil de la Sâmbăta. Părintele Arsenie a fost coleg cu părin­tele Cleopa, au stat prin pustie, îl cunoaşteţi? Numai chipul lui parcă te mişcă… Revenind la părintele Paisie, era un om foarte smerit. A venit odată părintele Stăniloae şi a stat de vorbă cu el, l‑a întrebat una‑alta, şi a zis părintele Stăniloae: „Acest om este întruchipat în smerenie”. Apoi părintele Sofian… el ne‑a făcut şi devizul aici, la catedrala nouă, a venit, şi împreună am ales planul iconografic. M‑a ajutat foarte mult să mă calific, să lucrez. Îmi plăcea cum lucrează, stilul lui, coloritul… şi a văzut şi el că pornesc, că merg la drum binişor, ca pictor, şi m‑a ajutat… Şi eu am ascultat cât am putut, şi prin el m‑am cali­ficat şi am putut să lucrez, să fiu stăpân pe pensulă, pe lucrare de pictură.

Viaţa pictorului

Ce trebuie să ştie un pictor de biserici? Cum tre­buie el să lucreze din punct de vedere duhovnicesc?
Mai întâi de toate, pictorul trebuie să ducă o via­ţă curată, şi chiar dacă e căsătorit, să trăiască aşa, după lege, nu… Icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, sau din alte locuri, au fost făcute de pictori care au trăit o via­ţă curată. Am avut noi aici un pictor, care a pictat para­clisul. El a fost căsătorit. Era din Basarabia. Dar el cu atâta respect picta chipurile sfinţilor, Maica Domnului, Mântuitorul; după ce mânca, nu mai picta la chipuri: desena, se plimba, prepara… Chipurile le făcea doar postind. Trebuie să ai mare respect! Vezi că acuma… am văzut pictori, săracii… care fac o meserie din pictură, mai cu ţigara în gură, mai cutare, mai cu… Vezi picturile acestea, care‑s vechi? De ce sunt aşa căutate icoanele vechi? Au o atrac­ţie, au o sfinţenie – pentru că sunt făcute cu viaţă curată. Pictura cere să duci viaţă de sfinţenie, nu murdară, nu cu păcate. Chipul lui Dum­ne­zeu, al Maicii Domnului, ale sfinţilor, cer mai mult decât talent şi culoare… Vezi prin Athos – ai fost prin Athos?
N‑am ajuns!
Vezi picturi acolo de sute de ani – parcă te inspiră, parcă‑ţi vorbesc, aşa sunt de frumoase! Şi noi avem atâtea icoane, avem atâtea picturi frumoase, chiar şi picturile din nord: ce frumoase sunt! Ce chi­puri! Dar sunt făcute de mâini curate. Dânşii, ma­jo­ri­ta­tea pictorilor ce le‑au pictat erau că­lugări. Erau şi mireni, sigur! Şi mireni avem cu viaţă bună, dar trebuie cu mare respect să faci o icoană, să te rogi în­tâi, să ai duhovnic, nu orişicum! Trăieşti în păcate, cu ţigara în gură sau, Doamne fereşte!, alte obiceiuri, şi faci chipuri de sfinţi… nu! Le faci aşa, ca şi colorit, lu­mea nu prea înţelege, dar la chipuri se vede diferenţa, unde‑i nerânduială în viaţa pictorului. Chipurile sfin­ţilor cer de la un pictor să aibă viaţă şi credinţă. Acum, mai avem puţini pictori în ţară,… adică sunt mulţi, pe lista Patriarhiei, dar… mai lasă de dorit unele picturi, cum spunea şi un părinte duhovnicesc: „mulţi pictori nu mai pictează sfinţi, pictează oameni”: mai grăsuţi, mai… nu exprimă stilul cel duhovnicesc în chipurile lor.
Şi ce‑ar trebui să se facă acuma ca să refa­cem o şcoală a picturii?
Da, este, sigur, în cadrul Patriarhiei o şcoală, la facultăţi…
Dar nu lipseşte cumva profesorul şi duhovnicesc, deci nu numai cel care te învaţă cum să ţii penelul în mână, dar care să îţi arate şi viaţa pe care trebuie să o duci dincolo de culoare.
Da. E cam lipsă de lucrurile acestea, de profesori duhovniceşti. Pictori avem buni şi acuma în ţară, avem o serie de pictori care pictează frumos. Domnul Buzunoiu, de exemplu, lucrează foarte frumos; El e pictor laic, civil, e cu fa­mi­lie, dar lucrează cu simţire. La Neamţ a făcut bi­se­ri­ca de la seminar, se vede că pune suflet, că duce o viaţă frumoasă, în Dumnezeu. Nu în­seam­nă că dacă eşti căsătorit nu poţi să fii sfânt sau nu poţi să lucrezi frumos… poţi! Dar trebuie să trăieşti aşa cum tre­buie, să respecţi zilele de post, miercurea, vinerea, cele patru posturi, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti. E un dar de la Dumnezeu acesta şi Dumnezeu te îmbogăţeşte dacă respecţi lucrurile acestea.
Sfinţia voastră când aţi ucenicit pe lângă părintele Sofian, părintele vă dădea sfaturi, în afară de ce cele de pic­tură, şi din acestea, de viaţă, sau vedeaţi la el cum…
În primul rând vedeai cum lucra… Sigur, purtam discuţii pe sche­lă, vorbea de cele duhovniceşti, dar cea mai mare pildă era însăşi viaţa lui, cum trăieşte, cu blândeţe, cu bunătate… Cea mai mare pildă a unui om e însăşi chipul lui, viaţa lui… dacă observi aceste lucruri te foloseşti mult. Când vezi însă că cineva una spune şi alta face, nu mai ai folos, dimpotrivă… Un cu­vânt bun spus cuiva îl face şi pe acela bun. Un cuvânt rău spus cuiva îl face rău şi pe acela.
Aproape toată viaţa dumneavoastră, şi ca pictor de biserici şi ca monah – aţi trăit‑o în timpul regimului comunist. Nu era greu să faci aceste lucruri ?
Nu, nu era. Nu mă necăjea nimeni. Adică, îmi ve­deam de treaba mea: pictam, mă rugam…
Se pictau biserici şi atunci?
Cum să nu? Pe timpul comunist am pic­tat eu unsprezece biserici! Atunci le‑am pictat pe toate. Şi părintele Sofian tot atunci a pictat! Se făceau mai puţine bi­se­rici noi, dar se picta. Comisia de pictură funcţiona, şi se lucra… nu aşa multe, dar se lucra. Tot timpul se lucra.
Ce biserici aţi pictat Sfinţia voastră?
Pe aici, pe lângă Târgu Neamţ: la Nemţişor, la Humuleştii Noi, la Schitul Icoana, un paraclis, la mănă­stirea Neamţ, un paraclis, biserica de la mănăstirea Agapia, din cimitir, am pictat‑o, în sat la mine, în Bu­co­vina, la Stulpicani, o biserică mare. Apoi, aici la Sihăstria, câţiva ani de zile am pictat, mai întâi biserica veche… Era o pictură în tempera, dar a fost distrusă, a fost un incendiu prin ’40, şi a ars aco­perişul bisericii, în timpul războiului. S‑a refăcut ea, s‑a reparat, dar era tempera şi era stricată, şi am renovat‑o. Am fost la părintele Sofian, ne‑am sfătuit noi: Părinte, hai să facem o pictură ca lumea. Şi s‑a dat jos, că era o tencuială cam coaptă, şi am făcut pictură în fres­că, din nou. Sunt 30 de ani, mai mult, de când am făcut pictura.

Osteneală şi har

Şi a lucrat şi părintele Sofian sau cu el doar v‑aţi sfătuit?
Nu, el n‑a lucrat, cu el numai planul ico­no­gra­fic l‑am făcut; am lucrat cu băieţi de‑ai mei. Aici, la biserica veche, un singur ucenic am avut. Eu făceam aproape tot, dar el trăgea linii, punea frescă, că‑s mul­te faze. Dar dincolo, la catedrală, am avut vreo patru uce­nici, care acuma au început să lucreze singuri. Avem un schit mai sus, la poiana lui Ioan, care are o bise­ri­cuţă de lemn, şi au pictat‑o ei. Acuma avem o biserică nouă, făcută la Târgu Neamţ, avem un schit acolo, la Sfântul Mina, s‑a făcut o biserică destul de mare, mai mare ca asta ve­che, şi vom începe să lucrăm. Am făcut planul iconografic şi vom în­cepe; acum doar băieţii, ucenicii vor lucra; eu mă duc, îi dirijez, le mai spun una‑alta…
Lumea de obicei fuge de frescă, zice că e foarte greu de făcut, şi de stat, şi de…
Păi, chiar e greu de făcut, dar e cea mai durabilă.
Sfinţiei Voatre v‑a fost greu, o viaţă întreagă, să pictaţi în frescă?
Nu, mie nu mi‑a fost… aşa‑i de frumos! Sigur că nu‑i uşor, că stai lân­gă peretele ud, dar când ştii că‑i rezistentă, că ţine sute de ani… N‑ai vă­zut picturi din nord? Toate‑s în frescă, şi interior, şi exte­rior: de sute de ani! Le‑a plouat, le‑a nins, le‑a bătut vântul….unele parcă‑s noi! Fresca, dacă ai culori bune, are viaţă. Tempera n‑are viaţă. Durează câţiva ani, pe urmă… Dar fresca are viaţă, şi parcă e transparentă; toate picturile vechi, primele pic­turi de pe bisericile vechi romane, că şi pe‑acolo am lucrat. Am lucrat în Roma, într‑o biserică, într‑o biserică catolică chiar, dar am făcut pictură ortodoxă – bine, cu bine­cu­vân­tarea Î.P.S. Mitropolit Daniel, pe când era la Iaşi…
În ce biserică?
Într‑o biserică de cartier, se numeşte Prenestina cartierul, este la vreo 15 km de Vatican. Preotul acela a fost pe aici, i‑a plăcut pictura din biserica, m‑a văzut, şi mi‑a făcut o invitaţie. Şi i‑am spus: „Vin, dar cu condiţia să mă ajutaţi să lucrez cu cineva, să învăţ teh­ni­ca mozaicului”. Că eu, prin ’77, am făcut o vizită prin Ita­lia, cu părintele stareţ, cu părintele Cleopa, cu părintele Io­nică (p. Ioanichie Bălan, n.n), Dumnezeu să‑l ierte!, şi am văzut mozaicurile acelea, şi‑am zis: „Doamne, cum fac eu să pot face o icoană în mo­zaic?!” Şi m‑a ajutat Dum­nezeu şi am ajuns să învăţ chiar în atelierele Vati­ca­nului! Două‑trei luni de zile mi‑au aprobat să lucrez acolo. M‑am dus în audienţă la un cardinal, care era responsabil de ate­lie­rele Vaticanului. Nu se intra acolo decât foarte greu! Şi aşa am învăţat să fac mozaic, apoi după ani pentru biserica mare a Sihăstriei am adus mozaic de la Veneţia, şi cu acesta am făcut mozaicurile de pe biserica mare. Iar în Italia, într‑o bise­rică catolică, într‑un altar, am făcut pictură în frescă – scene mari, cinci metri de lungă, patru metri de înaltă; am făcut Înmulţirea pâinilor, Cina cea de taină, Răstignirea, Cina de la Emaus, Sfânta Treime. Am făcut frescă pe fond albastru – că eu pe fond albastru lucrez. Uite, de exemplu, icoana aceasta de aici e proba de mozaic de la Vatican. Este copie după o icoană, după un mozaic de la Vatican cu chipul lui Hristos din timpul Îm­pă­ra­tului Constantin cel Mare. E mozaic de Murano, original, din piatră co­lorată. Aceasta este proba mea de final, după ce am învăţat în atelierele Vaticanului. Apoi când m‑am întors acasă am făcut mozaicurile de la catedrala noastră de aici, de la Sihăstria. Ajutat de băieţi, de ucenici, am reuşit să facem şi mozaicul şi fresca.
Părinte Bartolomeu, ne‑aţi vorbit mult despre frescă, cât de importantă este experienţa atunci pictezi în frescă?
Cred că este cea mai importantă. Şi se face lucrând, nu uitându‑te! Lucrând, numai aşa înveţi experienţa. Practica, lucrând, lucrând, lucrând… şi trebuie să‑ţi placă. Şi e multă osteneală, desigur! Că dacă nu e osteneală, nu faci nimic! Stai pe schelă toată ziua. Dar te întăreşte Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu ca­re te întăreşte. Simţi! Şi ai aşa o dragoste de la Dum­nezeu, toate le faci cu rugăciune, nu vorbeşti în timp ce lucrezi, dar cu Doamne, Iisuse…, cu rugăciune în minte, cam asta‑i cu pictura…
Şi ce sfat le‑aţi da tinerilor, oamenilor care vor acuma să se apuce de pictură, care vor să picteze?
Dacă le place cu adevărat, să pună mâna să înveţe, să deseneze. Întâi desen: îi dai un model, ca la ucenici, modele de sfinţi, unul nu greu. Un chip simplu. Şi dacă îl face cam aproape, înseamnă că are talent. Adică tot omul are un talent, un dar. Dar când îl văd că el trage niş­te linii exact ca acolo, nişte trăsături, înseamnă că are talent, are dar de la Dumnezeu. De ce a orânduit Dum­nezeu ca oamenii să redea chipul acesta al Mântui­torului, al Maicii Domnului, al îngerilor, al sfinţilor? Vedeţi că pictura este ca o fereastră deschisă spre ceruri – e o întâlnire între tine şi Dumnezeu. De aceea bisericile noastre sunt aşa de frumoase. Pictura îţi insuflă în suflet credinţă, îţi vorbeşte, mai ales dacă‑i o pictură frumoasă, te mişcă ceva… şi de asta tre­buie făcută cu mare respect şi dacă Dumnezeu te bine­cu­vântează, faci lucruri frumoase. Doar n‑ai să te apuci de pictură, de‑acuma?!…
Nu, nu sunt talentat la arte, din păcate.
Da, eu am câţiva băieţi. Părintele stareţ mi i‑a dat. Am unul care e stăpân pe desen, părintele Modest – e călugăr, am unul care e diacon, unul care e preot. La pictură‑s multe faze, au ce face toţi… unul trage o linie, unul face frescă, unul udă peretele, la pictură se lucrează în echipă. Chipurile sunt, însă, cel mai greu de făcut. O haină o mai faci, o mai vopseşti, o mai dai, dar chipurile… acolo unde pui pensula, trebuie să fii sigur!

Orbirea sufletească

Părinte Bartolomeu, am vorbit mult de pictură, acum pe final, vă cerem şi un cuvânt de folos, aşa de drum.
Păi, iată că duminică este duminica orbului (interviul a fost realizat cu o zi înaintea acestei duminici, n.n). Un mare rău al acestei lumi de astăzi este orbirea aceasta duhovnicească. Şi să ştiţi că orbirea sufletească, duhovnicească, este de mii de ori mai mare şi mai rea decât orbirea trupească. Orbirea sufletească a cuprins lumea de acuma, din veacul acesta din urmă.
În ce constă orbirea aceasta sufletească? De exemplu, la oamenii aceia care s‑au născut creştini ortodocşi, au fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi, s‑au închinat la sfintele icoane, şi apoi au părăsit biserica, s‑au dus la secte – câtă orbire sufletească! La fel şi cei ce urmează acestora, câtă orbire! Sunt la fel ca evreii, ca iudeii de pe timpul Mântuitorului care vedeau minuni şi nu înţelegeau lucrarea Domnului. Orbire sufletească vedem şi astăzi la cei care, după 2000 de ani de predicare a Adevărului, nu‑L mărturisesc pe Hristos. Apoi la cei care nu se mai spovedesc cu anii, la cei care nu se mai împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aceasta înseamnă a fi cuprins de întuneric, a fi orb sufleteşte şi a face numai faptele trupului şi a avea o viaţă dusă numai în păcat. Să ne gândim şi la acei tineri care se căsătoresc doar de formă şi care nu urmăresc decât cele materiale şi trupeşti. Tot o formă de orbire este şi aceasta, care duce la lucruri extrem de grave, cum sunt pruncuciderile, avorturile, în care ucidem şi trupeşte şi sufleteşte. Să nu mai vorbim aici de păcatele desfrâului, de Sodoma şi Gomora…. Din nefericire mulţi tineri au ajuns la această orbire duhovnicească şi nu mai ştiu drumul spre duhovnic. Şi când te gândeşti la mila lui Dumnezeu… La cum ne aşteaptă şi la câte ne‑a lăsat ca să luptăm împotriva păcatului şi a orbirii. Sfintele Scripturi, sfinţii, învăţăturile lor în care afli cum să te păzeşti de toată această otravă. Ne aşteaptă Dumnezeu pe toţi, că toţi suntem păcătoşi. Şi trebuie să fugim la duhovnic să‑i cerem sfatul în orice păcat în care cădem. Aşa a lăsat Dumnezeu ca preotul, duhovnicul, prin Duhul Sfânt, să cureţe sufletul nostru. Cu condiţia însă ca spovedania să fie sinceră, sinceră, nu pe ocolite; trebuie spus ca şi cum l‑ai avea pe Dumnezeu în faţă. Când mergem la doctor îi spunem cum ne dor toate cele, dar când mergem la duhovnic, la doctorul de suflet, cu atât mai mult… La duhovnicie se cere să spunem în amănunt toate păcatele, fii şi fiicele acestora, gândurile păcătoase adică.
Lumea nu merge spre Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu rămâne Tatăl nostru, şi ca Tată are milă de noi, dar lumea nu merge spre Tatăl, nu este interesată de Dumnezeu. Povestea cineva un caz. De sărbători, la o familie i‑au venit copiii acasă de prin străinătate. Şi la plecare mama, cu lacrimi în ochi, le spune „luaţi, să aveţi pe Dumnezeu totdeauna cu voi”, iar fata, puţin obraznică, zice „nu avem unde să‑l mai luăm, poate în portbagaj”. Au plecat, nu au mers mult şi au făcut un accident şi s‑au făcut praf toţi. Şi poliţiştii când au venit, au văzut şi au spus că toată masina era praf, numai portbagajul rămăsese neatins. Era rezervat lui Dumnezeu. De aceea zic tuturor – luaţi pe Dumnezeu cu voi. Când te rogi te luminează Dumnezeu ce să faci. Dacă nu te rogi eşti într‑o beznă. Niciodată nu trebuie să uităm să Îl luăm pe Dumnezeu cu noi, pe Măicuţa Domnului, pe sfinţi, să spunem un „Doamne ajută”, un „Doamne miluieşte” în tot ceea ce facem.