Părinţii Sihăstriei (II) Interviu cu părintele Nectarie Murariu, Mănăstirea Sihăstria (continuare)
Share

Continuăm în numărul acesta cuvântul părintelui Nectarie început în numărul din luna iulie al revistei. În liniştea cimitirului paterical al Sihăstriei, după amintirile care l‑au avut în prim‑plan pe părintele Cleopa, părintele Nectarie a continuat să‑şi depene amintirile despre o parte dintre monahii deosebiţi ai Sihăstriei, pe care dânsul i‑a cunoscut.
Părintele Veniamin Bărbăcaru, stareţul patriarhului Teoctist
Pe lângă părintele Cleopa, am mai cunoscut un mare părinte duhovnic, părintele Veniamin Bărbăcaru. Au fost trei fraţi aici: părintele Damaschin Bărbăcaru, arhimandritul; apoi, protosinghelul Veniamin Bărbăcaru şi fratele lor, ieromonahul Cozma Bărbăcaru. Acum mai au aici un nepot după soră, părintele Bartolomeu Toderican, un călugăr de 88 de ani, foarte sporit, monah. Părintele Veniamin era un rugător. Mare de tot. Acest părinte Veniamin Bărbăcaru l‑a primit în monahism pe fostul nostru patriarh, Teoctist, pe când era în mănăstirea Vorona. În mănăstire îi spunea pe atunci Tudorel Arăpaşu, patriarhului Teoctist. Şi să vedeţi, peste ani de zile, când patriarhul Teoctist a venit la Sihăstria, cred că era prin ’89, l‑a văzut pe părintele Veniamin, într‑o strană, şi atâta s‑a bucurat! „Ei, iată‑l pe părintele Venamin – spunea părintele patriarh –, părintele Venamin, care m‑a primit!” Şi i‑a spus: „Blagosloviţi, părinte!” Deci, un patriarh i‑a cerut blagoslovenie, că i‑a fost părinte duhovnic câţiva ani, acolo la Vorona. Părintele Veniamin a fost duhovnic la mănăstirea Agafton, la maici, apoi la mănăstirea Văratec; în final, s‑a retras la mănăstirea Sihăstria, lângă părintele Cleopa. Părintele şi‑a cunoscut sfârşitul său, avea 91‑92 de ani. A spus: „Mâine, la ora 10, eu plec la Domnul!” – şi aşa a fost. După câteva săptămâni, părintele Cleopa l‑a visat. Şi atâta de frumos l‑a visat pe părintele Veniamin, era îmbrăcat cu nişte veşminte strălucitoare, într‑o lumină mare şi i‑a spus părintelui Cleopa: „Lumina vine de la Răsărit!”. Este extraordinar acest fapt şi această descoperire.
Monahul Chirilă Roşu sau despre mila lui Dumnezeu
Am mai avut aici un părinte sporit, suntem chiar lângă mormântul lui, monahul Chirilă Roşu. Era un cântăreţ neîntrecut, a făcut chiar Conservatorul. A fost şi contabil în mănăstirea aceasta, dar a fost cântăreţ de strană. Atâta de frumos cânta părintele… cum se urcă o păsărică cu căpşorul ei în sus, aşa ridica părintele capul, parcă voia să se urce în cer. A şi scris cântări. A copiat cântări şi de pe alte manuscrise. Era şef de strană. Dar datorită faptului că părintele atât de mult a iubit pe Maica Domnului şi a iubit cântările bisericeşti, nu puţin a fost războiul de la vrăjmaşul diavol pentru el! Când lauzi pe Dumnezeu, atunci mai tare îţi dă război vrăjmaşul diavol, ca să te opreşti de la aşa ceva, de la slavoslovia lui Dumnezeu. A avut ispite mari, părintele, mi‑aduc aminte că cu lacrimi în ochi îmi spunea să mă rog pentru dânsul. După acest război până la urmă s‑a îmbolnăvit de o boală de cap, iar vrăjmaşul i‑a pus în gând să‑şi facă seama! Dar, cum au spus părinţii: „L‑a iubit prea mult Maica Domnului, ca să‑l piardă vrăjmaşul diavol!”, şi s‑a dus la Domnul, până în sfârşit, într‑un mod fericit. Cum s‑a întâmplat? După cum spuneam, el nu de puţine ori a vrut să‑şi facă seamă. Odată a vrut să se arunce într‑o fântână, din curtea mănăstirii; odată, în iaz – m‑am nimerit pe acolo, pe la iaz, şi cu mila lui Dumnezeu, zic, Domnul a vrut ca să fiu acolo şi să nu se întâmple aşa o nenorocire mare; totuşi, până la urmă, părintele a căutat la sfatul vrăjmaşului diavol. În acea zi, era şi sora lui din Galaţi, îi spunea Ecaterina, şi cu fata ei, o nepoată de‑a părintelui, de vreo 17 ani. Şi ele două au găsit în chilia părintelui un bileţel. Şi era scris pe bilet: „De‑acuma, nu mă mai căutaţi niciodată, că eu am plecat pentru totdeauna!” S‑au speriat foarte tare! Şi minunea mare, pe care am văzut‑o cu ochii noştri, care a fost? S‑au dus amândouă, mama şi cu fiica – adică sora părintelui şi cu nepoata părintelui – la icoana Maicii Domnului din paraclis, nu Tânguirea, ci icoana din strana Maicii Domnului care este în faţă, după iconostas, în stânga, icoană care se cheamă Axioniţa, extraordinar de frumoasă. Această icoană s‑a dovedit a fi făcătoare de minuni. S‑au prins amândouă, una de‑o parte şi alta de cealaltă parte a stranei Maicii Domnului şi au plâns în gura mare şi au spus: „Maica Domnului, nu‑l lăsa! Maica Domnului, nu‑l lăsa!” Şi ieşind ele afară, această fetiţă, nepoata lui, a adulmecat ca o căprioară direcţia în care să se ducă! Putea s‑o ia spre mănăstirea Secu, putea s‑o ia spre Sihla, putea s‑o ia nu ştiu unde! Dar a avut aşa, o tainică poruncă, s‑o ia spre părintele Cleopa, spre chilia părintelui Cleopa! De la chilia părintelui Cleopa, s‑a uitat – aveam înainte noi nişte fântâni din acestea de aducţiune de apă pentru vremuri de secetă, săpate şi cu piatră făcute, care erau pline cu apă. Şi deodată, privirea i s‑a îndreptat către o fântână din aceea. Asta a fost minunea, că chiar acolo unde s‑a dus, la fântâna aceea, părintele acolo se aruncase. Dar se aruncase în picioare, că dacă se arunca în cap…. Şi deja el acuma căuta să se salveze. Fântâna avea câţiva metri buni. Fata, sărăcuţa, nepoata lui, l‑a prins de mâini şi a început să strige: „Ajutor!”; erau doi părinţi acolo, părintele Nifon şi părintele Antim, şi s‑au dus şi l‑au prins, l‑au scos afară. L‑au adus la chilie şi i‑am făcut chiar eu respiraţie artificială şi şi‑a revenit părintele! De atunci, părinţii au avut mai multă grijă să‑i dea un ucenic să aibă grijă de el. N‑a durat două zile sau trei, dacă nu mă înşel, i s‑au făcut paraclisele, neîncetate rugăciuni şi în timp ce i se citea Paraclisul Maicii Domnului, şi‑a dat duhul liniştit, în mâinile Domnului. Numai Măicuţa Domnului, pentru că s‑au rugat la această icoană… A murit deci liniştit, l‑au şi împărtăşit.
Părintele Varsanufie Lipan, întruparea blândeţii
Aşa părinte blând şi bun cum a fost părintele Varsanufie Lipan eu nu am mai cunoscut. A fost ucenicul părintelui Cleopa, stăteau uşă în uşă, cum se spune, acolo aveau un hol care‑i despărţea, şi în dreapta stătea părintele Cleopa, iar în stânga stătea părintele Varsanufie Lipan. Nu exagerez cu nimic! Dacă pot spune aşa, avea blândeţile lui David, ale proorocului David… vestitele blândeţi, atâta era de blând şi bun! Şi la moartea lui – murise cu un an jumate înainte de părintele Cleopa, în anul 1997 – părintele Cleopa cu lacrimi la înmormântare i‑a ţinut o predică şi a spus: „Om care n‑a râs în viaţa lui niciodată! Poate a zâmbit un pic, dar ca să râdă cu hohote, niciodată nu a râs! Acesta a fost părintele Varsanufie.” Acest părinte Varsanufie înainte a fost căsătorit, după aceea a luat calea călugăriei; s‑a hotărât împreună cu soţia lui, la 35 de ani – el era de prin Pipirig, de aici, de aproape; dânsa s‑a dus la mănăstire la Agapia veche, şi el a venit aici, la mănăstirea Sihăstria, şi şi‑a închinat restul vieţii lui Dumnezeu. A trăit ani mulţi aici, în mănăstire. A fost un duhovnic extraordinar de iscusit. Nu de puţine ori m‑am mărturisit şi la dânsul; când părintele Cleopa era plecat la spital, mulţi călugări ne mărturiseam la el. Atâta ne mai mângâia la spovedanie, că aveam şi noi ispite, ca tineri: „Părinte, plec! Părinte, nu ştiu ce…” – „Lasă, măi, ai răbdare! Ai răbdare, că‑i de la vrăjmaşul, are să treacă!” – aşa spunea. Ce sfaturi, ce om răbdător, ce… Mai cunosc, alături de el, un mare părinte al bisericii noastre, mare călugăr, părintele Sofian Boghiu. La el am mai văzut acea blândeţe chiar a proorocului David. La aceşti doi mari sfinţi părinţi, această blândeţe am observat‑o – la părintele Varsanufie Lipan, din Sihăstria, şi părintele Sofian Boghiu, de la mănăstirea Antim.
Părintele Nicodim Costache
Apoi, părintele Nicodim Costache… a fost un monah extraordinar! Părintele Nicodim unde auzea doi că vorbesc vorbă deşartă, imediat se retrăgea! Extraordinar era acest părinte! Şi mai mult, nu se uita la faţă de femeie niciodată. Nu voia… când vedea femei, fugea şi fugea… Bine, avea dreptate să fugă, ca să n‑aibă ispite – că aşa‑i la noi, călugării, trebuie să răbdăm şi ispita aceasta, să ne ferim… cum spuneau Sfinţii Părinţi, să alungăm pricinile păcatului, să ne ferim de pricini! Că dacă am alungat pricinile, nu vom cădea uşor în păcat.
Părintele Ioanichie Bălan, cărturarul
Cu părintele Ioanichie eu eram cumva consătean, eu sunt din Roman, el este din Stăniţa, o localitate foarte aproape de Roman, vreo 15‑20 km. Şi îmi spunea: „Măi, tu eşti de la mine, de la Roman, măi!” Părintele Ioanichie ştim prea bine că a fost plecat, săracul, din anii ’70 până în ’90, la Bistriţa, detaşat, în exil, că acuma nu mă feresc a spune. A fost exilat, chiar, din Sihăstria, de către conducerea comunistă de atunci, că îi cam înţepa, şi nu le convenea. Părintele Ioanichie este incontestabil cel mai bun orator al mănăstirii Sihăstria, după părintele Cleopa. Ţinea nişte predici de rămâneau oamenii blocaţi, înmărmuriţi; spunea toate pe înţelesul tuturor, era popular. Nu era un dogmatist de primă clasă, dar era părintele care punea cuvântul la locul lui. Punea mereu accentul pe mântuirea sufletului, pe curăţirea minţii, pe curăţia trupului, pe curăţia conştiinţei. Părintele Ioanichie a avut marele merit de a fi fost un cărturar deosebit, în sensul că a fost un culegător înnăscut. El a mers la mulţi părinţi, şi din ţara aceasta, şi din Sfântul Munte Athos, din Grecia, de la Ierusalim, şi a luat interviuri, şi a scris articole, şi după aceea a făcut renumitul pateric, Patericul Românesc. Părintele Cleopa nu era om de tipografie, ca să meargă să se zbată. În schimb, părintele Ioanichie era un astfel de om, aşa cum spunea şi părintele Cleopa: „Măi, măi! Aista se numeşte Ioanichie Chisălău! El toată ziua – cum spunem noi, moldovenii – mă chisază! Toată ziua mă chisază pe mine să‑i mai spun câte ceva! Dar ce să fac, măi, eu trebuie să‑i spun, că doară, na! Mă roagă atâta! Şi e pentru folosul lumii!” Tare frumos era limbajul lor şi ţi‑era drag când îi ascultai, când îi vedeai pe ei vorbind aşa între ei. Dar şi părintele Cleopa zicea către noi: „Măi, aşa mi‑e drag de voi când vă aud la strană, şi cântaţi şi lăudaţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, îmi vine să stau 24 de ore din 24, numai să vă ascult!” Vedeţi ce dragoste avea părintele Cleopa pentru slavoslovia lui Dumnezeu! Era extraordinar! Era îndumnezeit! Părintele Ioanichie Bălan, în ultimul timp, după cum se ştie, s‑a îmbolnăvit şi el, ca un om, aşa – astea‑s judecăţile lui Dumnezeu, dar aceasta ca Dumnezeu să‑l arate şi mai lămurit; cum se lămureşte aurul în foc, aşa să‑l lămurească pe el în cuptorul credinţei şi în cuptorul faptelor bune. În ultimul timp, nu prea mai recunoştea pe oricine; şi i‑am arătat poza părintelui Cleopa şi i‑am spus: „Părinte Ioanichie, îl cunoaşteţi cine este?” „Măi, nu ştiu, măi…” Am spus: „Părintele Cleopa!” „Aşa, măi! Ei, aista‑i îndumnezeit!” – aşa a spus despre părintele Cleopa. Chiar şi pe tatăl meu i l‑am arătat. Acuma, cu multă smerenie pot să mărturisesc despre tatăl meu că îl consider un sfânt, pentru că el 40 de ani neîncetat a mers zi de zi la Sfânta Liturghie la Episcopia Romanului. Şi când i‑am arătat părintelui Ioanichie poza, tot atunci când i‑am arătat şi pe părintele Cleopa, zic: „Părinte Ioanichie, dar pe omul acesta îl cunoaşteţi?” „Măi, da’ cine‑i, măi?” Zic: „Ăsta‑i moş Măndică.” „Măi, da’ ăsta‑i sfânt, măi!”.
Părintele Onufrie, chipul blândeţii
Părintele Onufrie a fost la Rarău. Şi venind de la Rarău, a pustnicit aici, la noi, la Poiana lui Ioan, aşa se cheamă, unde avem acuma un schit în construcţie, care aproape este gata, putem spune că 98% este gata. Este pictat de ucenicii părintelui Bartolomeu şi este gata, e şi mobilat, adică mobilierul bisericesc, case pentru monahi, şi de acuma se fac ultimele amenajări. Părintele Onufrie a stat la un bordei acolo. Bine, nu era actualul schit pe vremea aceea. Acuma e făcut nou schitul. Dar avea un bordei acolo şi acolo a stat. M‑am folosit mult de blândeţea părintelui şi de rugăciunea lui. Foarte blând, rar aşa om! Pot să‑l adaug şi pe dânsul, cu iertăciune, la ceilalţi doi: la părintele Varsanufie Lipan şi la părintele Sofian Boghiu. Nu de puţine ori ne‑a povestit episoade din viaţa lui, fie care au fost cu ispite, fie cu folos duhovnicesc. Era cinstit de părintele Cleopa foarte mult. După o viaţă de sfinţenie mare de tot, părintele Onufrie a murit în ziua de Bobotează, în anul 2000. S‑a dus la Domnul, mai corect spus. Nu se moare niciodată, să ştiţi! Se pleacă, sau se poate spune: a adormit întru Domnul.