Continuăm în numărul acesta cuvântul părintelui Nectarie început în numărul din luna iulie al revistei. În liniştea cimitirului paterical al Sihăstriei, după amintirile care l‑au avut în prim‑plan pe părintele Cleopa, părintele Nectarie a continuat să‑şi depene amintirile despre o parte dintre monahii deosebiţi ai Sihăstriei, pe care dânsul i‑a cunoscut.

Părintele Veniamin Bărbăcaru, stareţul patriarhului Teoctist

Pe lângă părintele Cleopa, am mai cunoscut un mare pă­rinte duhovnic, părintele Veniamin Bărbăcaru. Au fost trei fraţi aici: părintele Damaschin Bărbăcaru, arhimandritul; apoi, protosinghelul Venia­min Bărbăcaru şi fratele lor, ieromonahul Cozma Băr­bă­caru. Acum mai au aici un nepot după soră, părintele Bartolomeu Toderican, un călugăr de 88 de ani, foarte sporit, monah. Părintele Veniamin era un rugător. Mare de tot. Acest părinte Veniamin Bărbăcaru l‑a primit în monahism pe fostul nos­tru patriarh, Teoctist, pe când era în mănăstirea Vorona. În mă­năstire îi spunea pe atunci Tudorel Arăpaşu, pa­tri­ar­hului Teoctist. Şi să vedeţi, peste ani de zile, când patriarhul Teoctist a ve­nit la Sihăstria, cred că era prin ’89, l‑a văzut pe pă­rint­ele Veniamin, într‑o strană, şi atâta s‑a bucurat! „Ei, ia­tă‑l pe părintele Venamin – spunea părintele patriarh –, pă­rin­te­le Venamin, care m‑a primit!” Şi i‑a spus: „Bla­go­slo­­viţi, părinte!” Deci, un patriarh i‑a cerut blagoslovenie, că i‑a fost părinte duhovnic câţiva ani, acolo la Vorona. Pă­rin­tele Veniamin a fost duhovnic la mănăstirea Agafton, la maici, apoi la mănăstirea Văratec; în final, s‑a retras la mănăstirea Sihăstria, lângă părintele Cleo­pa. Părintele şi‑a cunoscut sfârşitul său, avea 91‑92 de ani. A spus: „Mâine, la ora 10, eu plec la Domnul!” – şi aşa a fost. După câteva săptămâni, părintele Cleopa l‑a visat. Şi atâta de frumos l‑a visat pe părintele Veniamin, era îmbră­cat cu nişte veşminte strălucitoare, într‑o lumină mare şi i‑a spus părintelui Cleopa: „Lumina vine de la Răsărit!”. Este extraordinar acest fapt şi această descoperire.

Monahul Chirilă Roşu sau despre mila lui Dumnezeu

Am mai avut aici un părinte sporit, suntem chiar lân­gă mormântul lui, monahul Chirilă Roşu. Era un cântă­reţ neîntrecut, a făcut chiar Conservatorul. A fost şi contabil în mănăstirea aceasta, dar a fost cântăreţ de strană. Atâta de frumos cânta părintele… cum se urcă o păsărică cu căpşorul ei în sus, aşa ridica părintele capul, parcă voia să se urce în cer. A şi scris cântări. A copiat cântări şi de pe alte ma­nu­scrise. Era şef de strană. Dar datorită faptului că părintele atât de mult a iubit pe Maica Domnului şi a iubit cântările bisericeşti, nu puţin a fost războiul de la vrăj­ma­şul diavol pentru el! Când lauzi pe Dumnezeu, atunci mai tare îţi dă război vrăjmaşul diavol, ca să te opreşti de la aşa ceva, de la slavoslovia lui Dumnezeu. A avut ispite mari, părintele, mi‑aduc aminte că cu lacrimi în ochi îmi spunea să mă rog pentru dân­sul. După acest război până la urmă s‑a îmbolnăvit de o boală de cap, iar vrăjmaşul i‑a pus în gând să‑şi facă seama! Dar, cum au spus părinţii: „L‑a iubit prea mult Maica Dom­nului, ca să‑l piardă vrăjmaşul diavol!”, şi s‑a dus la Domnul, până în sfârşit, într‑un mod fericit. Cum s‑a în­tâm­plat? După cum spuneam, el nu de puţine ori a vrut să‑şi facă sea­mă. Odată a vrut să se arunce într‑o fântână, din curtea mănăstirii; odată, în iaz – m‑am nimerit pe acolo, pe la iaz, şi cu mila lui Dumnezeu, zic, Domnul a vrut ca să fiu acolo şi să nu se întâmple aşa o nenorocire mare; totuşi, până la urmă, părintele a căutat la sfatul vrăjmaşului dia­vol. În acea zi, era şi sora lui din Galaţi, îi spunea Eca­terina, şi cu fata ei, o nepoată de‑a părin­te­lui, de vreo 17 ani. Şi ele două au găsit în chilia părintelui un bileţel. Şi era scris pe bilet: „De‑acuma, nu mă mai căutaţi niciodată, că eu am plecat pentru totdeauna!” S‑au speriat foarte tare! Şi minunea mare, pe care am văzut‑o cu ochii noştri, care a fost? S‑au dus amândouă, mama şi cu fiica – adică sora părintelui şi cu nepoata părintelui – la icoana Maicii Domnului din paraclis, nu Tânguirea, ci icoana din strana Maicii Domnului care este în faţă, după iconostas, în stân­ga, icoană care se cheamă Axio­niţa, extraordinar de frumoasă. Această icoană s‑a dove­dit a fi făcătoare de minuni. S‑au prins amândouă, una de‑o parte şi alta de cealaltă parte a stranei Maicii Domnului şi au plâns în gura mare şi au spus: „Maica Domnului, nu‑l lăsa! Maica Domnului, nu‑l lăsa!” Şi ieşind ele afară, aceas­tă fetiţă, nepoata lui, a adulmecat ca o căprioară direcţia în care să se ducă! Putea s‑o ia spre mănăstirea Secu, putea s‑o ia spre Sihla, putea s‑o ia nu ştiu unde! Dar a avut aşa, o tainică poruncă, s‑o ia spre părintele Cleopa, spre chilia părintelui Cleopa! De la chilia părintelui Cleopa, s‑a uitat – aveam înainte noi nişte fântâni din acestea de aducţiune de apă pentru vremuri de secetă, săpate şi cu piatră făcute, care erau pline cu apă. Şi deodată, privirea i s‑a îndreptat către o fântână din aceea. Asta a fost minunea, că chiar acolo unde s‑a dus, la fântâna aceea, părintele acolo se aruncase. Dar se aruncase în picioare, că dacă se arunca în cap…. Şi deja el acuma căuta să se salveze. Fân­tâ­na avea câţiva metri buni. Fata, sărăcuţa, nepoata lui, l‑a prins de mâini şi a în­ceput să strige: „Ajutor!”; erau doi părinţi acolo, pă­rin­te­le Nifon şi părintele Antim, şi s‑au dus şi l‑au prins, l‑au scos afară. L‑au adus la chilie şi i‑am făcut chiar eu respiraţie artifi­ci­a­lă şi şi‑a revenit părintele! De atunci, părinţii au avut mai multă grijă să‑i dea un ucenic să aibă grijă de el. N‑a durat două zile sau trei, dacă nu mă înşel, i s‑au făcut paraclisele, neîncetate rugăciuni şi în timp ce i se citea Paraclisul Maicii Domnului, şi‑a dat duhul liniştit, în mâinile Domnului. Numai Măi­cu­ţa Domnului, pentru că s‑au rugat la această icoană… A murit deci liniştit, l‑au şi împărtăşit.

Părintele Varsanufie Lipan, întruparea blândeţii

Aşa părinte blând şi bun cum a fost părintele Varsanufie Lipan eu nu am mai cunoscut. A fost ucenicul părintelui Cleopa, stă­teau uşă în uşă, cum se spune, acolo aveau un hol care‑i des­părţea, şi în dreapta stătea părintele Cleopa, iar în stân­ga stătea părintele Varsanufie Lipan. Nu exagerez cu nimic! Dacă pot spune aşa, avea blândeţile lui David, ale proorocului David… vestitele blândeţi, atâta era de blând şi bun! Şi la moartea lui – murise cu un an jumate înainte de părintele Cleopa, în anul 1997 – părintele Cleopa cu lacrimi la înmormântare i‑a ţinut o predică şi a spus: „Om care n‑a râs în viaţa lui ni­cio­dată! Poate a zâmbit un pic, dar ca să râdă cu hohote, niciodată nu a râs! Acesta a fost părintele Varsanufie.” Acest părinte Varsanufie înainte a fost căsătorit, după aceea a luat calea călugăriei; s‑a hotărât împreună cu soţia lui, la 35 de ani – el era de prin Pipirig, de aici, de aproape; dân­sa s‑a dus la mănăstire la Agapia veche, şi el a venit aici, la mănăstirea Sihăstria, şi şi‑a închinat restul vieţii lui Dumnezeu. A trăit ani mulţi aici, în mănăstire. A fost un duhovnic extraordinar de iscusit. Nu de puţine ori m‑am măr­turisit şi la dânsul; când părintele Cleopa era plecat la spi­tal, mulţi călugări ne mărturiseam la el. Atâta ne mai mân­gâia la spovedanie, că aveam şi noi ispite, ca tineri: „Părinte, plec! Părinte, nu ştiu ce…” – „Lasă, măi, ai răb­da­re! Ai răbdare, că‑i de la vrăjmaşul, are să treacă!” – aşa spunea. Ce sfaturi, ce om răbdător, ce… Mai cunosc, alături de el, un mare părinte al bisericii noastre, mare călugăr, părintele Sofian Boghiu. La el am mai văzut acea blândeţe chiar a proorocului Da­vid. La aceşti doi mari sfinţi părinţi, această blândeţe am ob­ser­vat‑o – la părintele Varsanufie Lipan, din Sihăstria, şi pă­rintele Sofian Boghiu, de la mănăstirea Antim.

Părintele Nicodim Costache

Apoi, părintele Nicodim Cos­ta­che… a fost un monah extraordinar! Părintele Nicodim unde auzea doi că vor­besc vorbă deşartă, imediat se retrăgea! Extraordinar era acest părinte! Şi mai mult, nu se uita la faţă de femeie ni­cio­dată. Nu voia… când vedea femei, fugea şi fugea… Bine, avea dreptate să fugă, ca să n‑aibă ispite – că aşa‑i la noi, călugării, trebuie să răbdăm şi ispita aceasta, să ne ferim… cum spuneau Sfinţii Părinţi, să alungăm pricinile păcatului, să ne ferim de pri­cini! Că dacă am alungat pricinile, nu vom cădea uşor în păcat.

Părintele Ioanichie Bălan, cărturarul

Cu părintele Ioanichie eu eram cumva consătean, eu sunt din Roman, el este din Stăniţa, o localitate foar­te aproape de Roman, vreo 15‑20 km. Şi îmi spunea: „Măi, tu eşti de la mine, de la Roman, măi!” Părintele Ioanichie ştim prea bine că a fost plecat, săracul, din anii ’70 până în ’90, la Bistriţa, detaşat, în exil, că acuma nu mă feresc a spune. A fost exilat, chiar, din Sihăstria, de către conducerea comu­nistă de atunci, că îi cam înţepa, şi nu le convenea. Pă­rin­te­le Ioanichie este incontestabil cel mai bun orator al mănăstirii Sihăstria, după părintele Cleopa. Ţinea nişte predici de ră­mâ­neau oamenii blocaţi, înmărmuriţi; spunea toa­te pe înţelesul tuturor, era popular. Nu era un dog­ma­tist de primă clasă, dar era părintele care punea cu­vân­tul la locul lui. Punea mereu accentul pe mântuirea sufle­tu­lui, pe curăţirea minţii, pe curăţia trupului, pe curăţia con­ştiinţei. Părintele Ioanichie a avut marele merit de a fi fost un cărturar deosebit, în sensul că a fost un culegător înnăscut. El a mers la mulţi părinţi, şi din ţara aceasta, şi din Sfântul Mun­te Athos, din Grecia, de la Ierusalim, şi a luat inter­vi­uri, şi a scris articole, şi după aceea a făcut re­nu­mitul pateric, Patericul Românesc. Părintele Cleopa nu era om de tipografie, ca să meargă să se zbată. În schimb, părintele Ioanichie era un astfel de om, aşa cum spunea şi părintele Cleopa: „Măi, măi! Aista se numeşte Ioanichie Chisă­lău! El toată ziua – cum spunem noi, moldovenii – mă chisază! Toată ziua mă chisază pe mine să‑i mai spun câte ceva! Dar ce să fac, măi, eu trebuie să‑i spun, că doară, na! Mă roagă atâta! Şi e pentru folosul lumii!” Tare frumos era limbajul lor şi ţi‑era drag când îi ascultai, când îi ve­deai pe ei vorbind aşa între ei. Dar şi părintele Cleopa zicea către noi: „Măi, aşa mi‑e drag de voi când vă aud la strană, şi cântaţi şi lăudaţi pe Dumnezeu şi pe Maica Dom­nu­lui, îmi vine să stau 24 de ore din 24, numai să vă as­cult!” Vedeţi ce dragoste avea părintele Cleopa pentru slavoslovia lui Dum­nezeu! Era extraordinar! Era îndumnezeit! Pă­rintele Ioanichie Bălan, în ultimul timp, după cum se ştie, s‑a îmbolnăvit şi el, ca un om, aşa – astea‑s ju­de­că­ţile lui Dumnezeu, dar aceasta ca Dumnezeu să‑l arate şi mai lămurit; cum se lămureşte aurul în foc, aşa să‑l lă­mu­rească pe el în cuptorul credinţei şi în cuptorul faptelor bu­ne. În ultimul timp, nu prea mai recunoştea pe oricine; şi i‑am arătat poza părintelui Cleopa şi i‑am spus: „Părinte Ioanichie, îl cunoaşteţi cine este?” „Măi, nu ştiu, măi…” Am spus: „Părintele Cleopa!” „Aşa, măi! Ei, aista‑i îndumnezeit!” – aşa a spus despre părintele Cleopa. Chiar şi pe tatăl meu i l‑am arătat. Acuma, cu multă smerenie pot să mărturisesc despre tatăl meu că îl consider un sfânt, pentru că el 40 de ani neîncetat a mers zi de zi la Sfânta Liturghie la Episcopia Romanului. Şi când i‑am arătat părintelui Ioanichie poza, tot atunci când i‑am arătat şi pe părintele Cleopa, zic: „Părinte Ioanichie, dar pe omul acesta îl cunoaşteţi?” „Măi, da’ cine‑i, măi?” Zic: „Ăsta‑i moş Măndică.” „Măi, da’ ăsta‑i sfânt, măi!”.

Părintele Onufrie, chipul blândeţii

Părintele Onufrie a fost la Rarău. Şi venind de la Rarău, a pustnicit aici, la noi, la Poiana lui Ioan, aşa se cheamă, unde avem acuma un schit în construcţie, care aproape este gata, putem spune că 98% este gata. Este pictat de ucenicii părintelui Bartolomeu şi este gata, e şi mobilat, adică mobilierul bisericesc, case pen­tru monahi, şi de acuma se fac ultimele amenajări. Părintele Onufrie a stat la un bordei acolo. Bine, nu era actualul schit pe vremea aceea. Acuma e făcut nou schi­tul. Dar avea un bordei acolo şi acolo a stat. M‑am folosit mult de blândeţea părintelui şi de rugăciunea lui. Foarte blând, rar aşa om! Pot să‑l adaug şi pe dânsul, cu ier­tă­ciu­ne, la ceilalţi doi: la părintele Varsanufie Lipan şi la părintele Sofian Boghiu. Nu de puţine ori ne‑a povestit episoade din viaţa lui, fie care au fost cu ispite, fie cu folos duhovnicesc. Era cinstit de pă­rintele Cleopa foarte mult. După o viaţă de sfinţenie mare de tot, părintele Onufrie a murit în ziua de Bobotează, în anul 2000. S‑a dus la Domnul, mai corect spus. Nu se moare niciodată, să ştiţi! Se pleacă, sau se poate spune: a adormit întru Domnul.