Mitropolitul Ilarion Alfeiev : „Întreaga mea viață o datorez Bisericii”

Mitropolitul Ilarion Alfeiev – în lume Grigori Valerievici Alfeiev – s‑a născut pe 24 iulie 1966, la Moscova. În prezent este unul dintre cei mai cunoscuţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse: Mitropolit de Volokolamsk, vicar al Patriarhului Moscovei şi Întregii Rusii, preşedinte al Departamentului de relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, membru permanent al Sfântului Sinod, preşedinte al Comisiei biblico‑teologice sinodale, rector al Aspiranturii (sistem de pregătire postuniversitară şi academică a viitorilor candidaţi în ştiinţe) din cadrul Universităţii Teologice Ortodoxe „Sfântul Tihon”, paroh al Bisericii Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din Moscova. Dumnezeu l‑a înzestrat cu un spirit deschis spre universalitate: este teolog, patrolog, istoric bisericesc, compozitor şi pedagog, realizator al emisiunii televizate „Biserica şi lumea”. Este autorul mai multor filme documentare. Activitatea sa scriitoricească este amplă: a scris monografii dedicate vieţii şi învăţăturii Părinţilor Bisericii, lucrări de teologie dogmatică, publicând, totodată, articole în presa bisericească. Este traducător din limba greacă şi siriană. Cititorilor din România le este cunoscut prin câteva titluri marcante: Sfântul Simeon Noul Teolog şi tradiţia ortodoxă; Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul; Hristos, biruitorul iadului. Coborârea la iad din perspectiva teologică; Taina credinţei. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă; Rugăciunea. Întâlnire cu Dumnezeul cel Viu. Din interviul de mai jos veţi putea afla amănunte despre experienţele
esenţiale care i‑au punctat traiectoria existenţială şi duhovnicească.

Pilonul central: slujirea lui Hristos

Vlădica, împliniţi 50 de ani. Spuneţi‑ne, atunci când aţi păşit pe calea monahală, a fost o alegere asumată, ca pentru vârsta de 30, 40, 50 de ani. A confirmat realitatea aşteptările Dvs.?

Când am primit tunderea, aveam 20 de ani şi desigur nu m‑am gândit la mine cel de 30 sau de 50 de ani. Eu trăiam cu acel moment. Dar nu aveam nici o îndoială că vreau să‑mi dedic viaţa Bisericii, că vreau să‑mi alcătuiesc viaţa anume aşa, şi nu altfel. În aceşti 30 de ani care au trecut, niciodată nu am fost dezamăgit de alegerea făcută. Nu a fost nici o zi, nici un minut în care să fi regretat.

Pentru toate cele petrecute în viaţa mea îi sunt dator Bisericii. Unii oameni îmi spun: „De ce v‑aţi legat de Biserică?Doar aţi avut posibilitatea să vă ocupaţi cu arta, să dirijaţi o orchestră, să compuneţi muzică.” Pentru mine, slujirea Bisericii a fost întotdeauna cea mai importantă, toate celelalte s‑au conturat în jurul acestui pilon. Slujirea lui Hristos a fost pentru mine cea mai importantă.

În toţi aceşti ani L‑am propovăduit pe Hristos şi L‑am redescoperit din nou şi din nou în sufletul meu. Îl propovăduiesc pe Hristos prin intermediul cărţilor, muzicii, emisiunilor televizate şi filmelor. Dar toată această activitate este motivată nu de faptul că vreau eu să spun sau să demonstrez cuiva ceva. Mai întâi de toate, atunci când scriu sau vorbesc, descopăr ceva pentru mine însumi, las să treacă acel ceva prin mine, apoi îl dăruiesc oamenilor. Viaţa întru Hristos, viaţa în Biserică este foarte interesantă, foarte bogată, foarte consistentă, iar eu vreau să împărtăşesc această viaţă acelor oameni, care, din anumite pricini, se află în afara Bisericii, pentru care credinţa nu este factorul motivaţional principal din viaţa lor. Vreau să le explic ce dăruieşte credinţa, ce dăruieşte Hristos.

Într‑unul din interviuri, spuneaţi că tema morţii v‑a preocupat de la o vârstă destul de fragedă. Cum a apărut această temă, cum s‑a schimbat percepţia Dvs.?

Poate o să vă uimească, dar aceasta a apărut pentru prima dată când eram la grădiniţă. Aveam cinci sau şase ani şi deodată mi‑am dat seama că vom muri cu toţii: că eu voi muri, că toţi copiii din jurul meu vor muri. Am început să mă gândesc la aceasta, să‑mi pun întrebări mie însumi şi celor maturi. Nu‑mi amintesc acum nici întrebările, nici răspunsurile pe care le‑am primit. Ţin minte doar că acest gând m‑a străbătut foarte puternic şi nu m‑a lăsat mult timp.

În tinereţe, de asemenea, mă gândeam mult la moarte. Aveam un poet preferat – Federico García Lorca: l‑am descoperit la o vârstă foarte mică. Tema principală a poeziei sale este cea a morţii. Nu ştiu alt poet care a gândit şi a scris atât de mult despre moarte. Probabil, prin aceste poezii, el şi‑a prezis şi şi‑a trăit propria moarte tragică.

Când am terminat şcoala de muzică, am alcătuit pentru examenul de absolvire o compoziţie intitulată Patru poezii ale lui García Lorca: era o partitură pentru tenor şi pian. Mulţi ani mai târziu, am orchestrat această compoziţie şi am redenumit‑o Cântece despre moarte. Toate cele patru poezii alese de mine pentru acest ciclu sunt dedicate morţii.

De ce v‑a preocupat atât de mult această temă?

Poate pentru că de răspunsul la întrebarea „de ce moare omul?” depinde răspunsul la întrebarea „de ce trăieşte el?”

Credința – singurul răspuns

S‑a schimbat ceva odată cu venirea la viaţa activă bisericească?

S‑a întâmplat ca venirea mea la viaţa activă bisericească să coincidă cu câteva morţi care m‑au marcat profund. Prima a fost cea a profesorului meu de vioară, Vladimir Nicolaevici Litvinov. Aveam pe atunci, probabil, 12 ani. Îl iubeam foarte mult, reprezenta pentru mine o mare autoritate. Era un om deosebit de inteligent, discret, rafinat, un minunat profesor de vioară, se comporta cu mare stimă faţă de elevii săi şi toţi îl adorau. Era un om destul de tânăr – de vreo 40 de ani, nu mai mult.

Am venit la şcoală şi brusc mi s‑a spus că Litvinov a murit. Mai întâi am crezut că cineva glumeşte pe seama mea. Dar apoi am văzut portretul său într‑o ramă neagră. Era unul dintre cei mai tineri profesori. A murit în timpul unui examen, din cauza unui atac de cord, chiar când cânta elevul său.

Iar peste ceva timp, a murit şi bunica mea, apoi sora bunicii mele, apoi tatăl meu. Toate acestea au urmat una după alta şi, desigur, problema morţii apărea înaintea mea nu ca o oarecare problemă teoretică, ci ca ceva ce se petrecea în jurul meu, cu oamenii apropiaţi mie. Şi înţelegeam că răspunsul la această întrebare îl dă doar credinţa.

Acum aveţi o înţelegere interioară a ceea ce înseamnă moartea? Eu, de exemplu, înţeleg bine cu mintea, dar nu pot accepta în interior şi nu pot înţelege plecarea prematură din această lume a celor apropiaţi…

Omul este alcătuit nu numai din minte, ci şi din inimă şi trup. La astfel de întâmplări noi reacţionăm cu toată fiinţa noastră. De aceea, chiar dacă înţelegem cu mintea de ce se întâmplă aceste lucruri, chiar dacă credinţa ne întăreşte în a răbda aceste evenimente, totuşi, întreaga noastră fiinţă omenească se opune morţii. Şi aceasta este firesc, pentru că Dumnezeu ne‑a creat nu pentru moarte, El ne‑a creat pentru veşnicie.

Putem protesta împotriva morţii; totuşi, ea va veni. De aceea este important nu numai să ne opunem ei, ci şi să‑i dăm un sens, să înţelegem de ce vine şi ce ne aşteaptă în legătură cu aceasta. Răspunsul ni‑l dă credinţa, şi nu pur şi simplu credinţa într‑un Dumnezeu, ci anume credinţa creştină.

Noi credem în Dumnezeul Care a fost răstignit şi a murit pe cruce. El nu este pur şi simplu un Dumnezeu, Care ne priveşte de undeva din înălţimea cerească, ne urmăreşte, ne pedepseşte pentru păcate, ne răsplăteşte pentru virtuţi, ne compătimeşte atunci când suferim. El este un Dumnezeu Care S‑a coborât la noi, Care a devenit unul dintre noi, Care Se adăposteşte în noi prin Taina Împărtăşaniei şi Care Se află lângă noi – şi atunci când suferim, şi atunci când murim. Noi credem în Dumnezeul Care ne‑a mântuit pe noi prin Suferinţele Sale, prin Crucea şi Învierea Sa.

Deseori, unii întreabă: de ce Dumnezeu a trebuit să mântuiască omul anume în acest mod? Oare nu avea alte metode, mai puţin „dureroase”? De ce a trebuit neapărat ca Dumnezeu Însuşi să treacă prin suferinţele Crucii? Eu răspund la această întrebare astfel: există o diferenţă între omul care, văzând de pe puntea corăbiei un semen care se îneacă, îi aruncă un colac de salvare şi îl priveşte compătimitor cum iese cu chiu, cu vai din apă, şi omul care, riscându‑şi propria viaţă pentru salvarea celuilalt, se aruncă în apele furtunoase ale mării şi îşi dă viaţa pentru ca celălalt să poată trăi.

Este un tablou extraordinar de copleşitor; niciodată nu am întâlnit ceva asemănător. Într‑adevăr, este foarte limpede.

Această imagine o folosesc în catehismul meu pe care nu demult l‑am terminat. Acolo m‑am străduit să expun principiile credinţei ortodoxe prin cel mai simplu limbaj, folosind imagini pe înţelesul omului contemporan.

Dar prin ce se deosebeşte catehismul Dvs. de acela pe care îl elaborează Comisia biblico‑teologică sinodală pe care o conduceţi? De ce a fost nevoie de încă un catehism?

În Comisia teologică sinodală am scris mulţi ani la rând un catehism mare. Ideea consta în faptul de a scrie o lucrare fundamentală, care ar conţine o expunere detaliată a credinţei ortodoxe. Această sarcină mi‑a fost dată pe când nu eram încă preşedintele Comisiei, aceasta fiind condusă de vlădica Filaret al Minskului. A fost alcătuit un grup de lucru, mai întâi am dezbătut conţinutul catehismului, pe urmă am stabilit un plan, apoi am ales un colectiv de autori.

O carte pentru cel ce vrea să se boteze

Din păcate, unii autori au scris astfel încât nu a fost posibil să ne bucurăm de roadele muncii lor. Unele capitole au trebuit refăcute de două sau de trei ori.Într‑un final, după câţiva ani de muncă încordată, a apărut textul pe care l‑am dezbătut în şedinţe plenare, am obţinut reacţiile membrilor Comisiei teologice. Şi, în sfârşit, am prezentat textul în faţa conducerii bisericeşti. Textul a fost trimis la mai mulţi clerici şi deja am început să primim opiniile lor.

Cu câteva zile în urmă, am primit o scrisoare de la un ierarh respectabil, care a anexat o recenzie la textul catehismului nostru, alcătuită în eparhia sa. În această recenzie erau multe laude, dar se mai spunea că textul catehismului este prea lung, că include prea multe amănunte de care oamenii nu au nevoie, că un catehism trebuie să fie scurt.

Când am elaborat concepţia acestui catehism, ideea a fost să scriem o carte mare, unde să se povestească amănunţit despre dogmele Bisericii Ortodoxe, despre Biserică şi slujbele bisericeşti, despre moralitate. Dar acum, când am scris această carte cu preţul unei enorme munci colective, ni se spune: „Este nevoie de o carte mică. Daţi‑ne o carte pe care să o putem oferi unui om venit să se boteze, ca acesta să citească în trei zile ceea ce are nevoie.”

Sincer să fiu, această recenzie m‑a supărat foarte tare. Atât de tare încât m‑am aşezat în faţa calculatorului şi am scris catehismul meu: acela care ar putea fi dat omului înainte de botez. Eu aş vrea ca omul să‑l citească în trei zile. Şi l‑am scris tot în trei zile, dintr‑un avânt al inspiraţiei. După aceea, este adevărat, a trebuit să rescriu multe, să precizez şi să perfecţionez, dar textul iniţial a fost scris foarte repede. În acest catehism m‑am străduit să expun cât mai accesibil şi mai simplu principiile credinţei ortodoxe, să prezint învăţătura despre Biserică şi slujbele sale, să vorbesc despre temeliile moralităţii creştine.

Dvs. scrieţi foarte bine texte catehetice scurte; noi folosim mereu cărţile sfinţiei voastre pentru traducerile în limba engleză.

Principalul este să nu scriu ceva în plus. Tot timpul a trebuit să mă limitez, pentru că, este firesc, se poate spune oricând mai mult pe orice temă, dar eu mă închipuiam în locul omului care a venit să se boteze: ce trebuie să‑i dai acestui om, ca el să afle despre credinţa ortodoxă? În final a reieşit un catehism pentru cei care se pregătesc să se boteze, pentru cei care s‑au botezat cândva, dar nu s‑au îmbisericit şi pentru toţi cei care vor să cunoască mai multe despre credinţa lor.

L‑am scris, apropo, datorită faptului că nu am plecat la Sinodul Panortodox. Aveam planificate două săptămâni pentru drumul în Creta, dar pentru că am luat hotărârea să nu participăm, am avut pe neaşteptate două săptămâni libere. Am dedicat acest timp catehismului: în trei zile l‑am scris şi într‑o săptămână l‑am redactat.

Două catehisme

Înseamnă că în viitorul apropiat vom avea în Biserică două cărţi: un catehism detaliat, complet şi o ediţie consistentă pentru începători?

Acestea sunt două cărţi cu statut diferit. Unul este un catehism sobornicesc, pe care nădăjduiesc că îl vom aduce la condiţia necesară şi vom obţine aprobarea sinodală pentru el. Iar ceea ce am scris acum este un catehism de autor. Şi eu sper că acesta se va folosi inclusiv în situaţiile când omul vine să se boteze şi spune: „Daţi‑mi o carte pe care să o pot citi în trei‑patru zile, spre a mă pregăti.” Pentru acest scop a fost scrisă această carte.

Vlădica, lucraţi cu un volum vast de literatură în diferite limbi. Câte limbi străine cunoaşteţi?

Câteva limbi străine în diferite măsuri. În engleză vorbesc şi scriu liber: în această limbă chiar am gândit o perioadă, atunci când am studiat în Anglia. În franceză vorbesc, citesc, scriu când este nevoie. Dar nu atât de liber. Vorbesc în greacă, dar de asemenea cu mai puţină siguranţă (nu am multă practică), deşi citesc liber. Mai departe – în descreştere. În italiană, spaniolă, germană citesc, dar nu vorbesc. Din limbile vechi am studiat greaca veche, siriana şi puţin ebraica.

Cum aţi învăţat limbile străine?

Toate limbile străine le‑am învăţat după Evanghelie. Începeam întotdeauna cu Evanghelia după Ioan. Este cea mai potrivită Evanghelie pentru a învăţa cuvintele, acestea se repetă acolo tot timpul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Specialiştii spun că vocabularul Evangheliei după Ioan este de două ori mai mic decât al celorlalte Evanghelii, deşi prin dimensiune este asemănătoare. Acest laconism are legătură cu faptul că multe cuvinte se repetă.

De ce este convenabil să înveţi o limbă după Evanghelie? Pentru că atunci când citeşti un text bine cunoscut, pe care îl ştii practic pe de rost, nu mai trebuie să te uiţi în dicţionar, fiindcă recunoşti cuvintele.

Limba siriană am învăţat‑o puţin altfel. Pe când eram la Oxford, am avut un minunat profesor, cel mai bun specialist din lume în literatura siriană: Sebastian Brock. Acesta mi‑a spus de prima dată: eu nu intenţionez să vă învăţ limba, nu este interesant pentru mine, dar este interesant pentru mine să citesc texte. De aceea am început să citim împreună cu el textele Sfântului Isaac Sirul, iar în paralel citeam Evanghelia în siriană şi îmi însuşeam bazele gramaticii şi ale sintaxei după manualul lui Robinson.

„Zile libere în înțelesul tradițional nu am deloc”

Cum vă alcătuiţi programul zilei?

Programul zilei se subordonează obligaţiilor mele de slujitor bisericesc. Am diferite sarcini pe care le‑am primit din partea conducerii bisericeşti: sunt preşedintele Departamentului de relaţii externe bisericeşti şi membru permanent al Sfântului Sinod, rector al Aspiranturii teologice, preot paroh al unei biserici. De asemenea, conduc multe comisii şi grupuri de lucru, care înfăptuiesc diferite proiecte.

Sinod, opt zile pe an – reuniunea Înaltului consiliu bisericesc. Duminica este zi liturgică. Fiecare sărbătoare bisericească este zi liturgică. Este firesc ca înainte de fiecare zi sinodală să avem cel puţin câteva zile de pregătire: pregătim documentele, finisăm jurnalele. Am zile destinate Departamentului de relaţii externe bisericeşti şi Aspiranturii. O mulţime de întâlniri: cu ierarhi ortodocşi sau de alte credinţe, cu diplomaţii diferitor ţări. O parte foarte importantă a activităţii mele o constituie deplasările. În primii cinci ani de conducere a Departamentului de relaţii externe bisericeşti am avut mai mult de 50 de deplasări pe an în străinătate. Câteodată zburam cu avionul la Moscova doar ca să iau alt avion.

Nu vă e teamă să zburaţi cu avionul?

Nu. Dar după aceşti cinci ani merg mai rar în deplasări. Timp de cinci ani i‑am vizitat pe toţi aşa cum se cuvine şi acum pot să menţin comunicarea cu foarte mulţi prin intermediul telefonului, al poştei electronice, adică nu mai trebuie să merg special undeva ca să comunic cu cineva.

Din zilele şedinţelor Sinodului şi Înaltului consiliu bisericesc, din zilele dedicate Departamentului de relaţii externe şi Aspiranturii se alcătuieşte orarul meu. Acesta este destul de previzibil într‑un an. În acest orar sunt şi pauze care îmi trebuiesc pentru ceea ce poate fi numit convenţional „activitate creativă”. De exemplu, pentru a scrie cărţi.

Ce zile folosiţi pentru această activitate?

În primul rând, toate zilele libere civile. Parafrazând cuvintele unui cântec celebru, se poate spune: eu nu cunosc o altă ţară unde să fie atât de multe zile libere. Pe lângă concediu, ţara petrece zece zile în ianuarie, câteva zile în februarie, martie, iunie, noiembrie. Aceste zile eu le folosesc pentru a scrie. Să spunem, perioada Anului Nou – de la sfârşitul lui decembrie până la Crăciun – este timpul când scriu. Scriu, de asemenea, în zilele de sâmbătă. Zile libere în înţelesul tradiţional al acestui termen nu am deloc. Dacă una din zile este liberă de obligaţiile de serviciu – atunci scriu.

Scrieţi repede?

De obicei scriu mult şi repede. Pot să mă gândesc mult la ceva, dar când mă aşez să scriu, norma medie este de 5.000 de cuvinte pe zi. Câteodată nu ajung la această normă, câteodată o depăşesc.

V‑aţi lovit cumva de problemele distragerii permanente a atenţiei? Vă deconectaţi calculatorul, de exemplu, de la internet, de la e‑mail?

Nu.

Dvs. răspundeţi într‑un timp record la e‑mailuri.

Atunci când stau în faţa calculatorului şi soseşte un mesaj, mă străduiesc să răspund imediat, dacă acesta este scurt şi ţine de activitatea mea.

Primiţi multe mesaje?

Nu mai puţine de 30 într‑o zi.

Dar trebuie să aveţi şi nişte pauze, nu?

Da, am pauze pentru masă. Dar de când am slujit în armată, am un obicei (se spune că este dăunător pentru sănătate): să mănânc repede. Micul dejun îmi ia zece minute, prânzul 15 minute, iar cina 10‑15 minute. Atunci când nu mănânc, nu dorm şi nu mă rog, lucrez.

Liturghia percepută cu toate simțurile

Vlădica, spuneţi‑ne cum apreciaţi Liturghia contemporană? Care ar fi problemele percepţiei rugăciunii liturgice?

Liturghia ortodoxă este o sinteză a artelor. În această sinteză intră: arhitectura bisericii, icoanele şi frescele care se află pe pereţi, muzica ce răsună în timpul slujbei, citirea şi cântarea, proza şi poezia, care se aud în biserică, şi coregrafia – ieşirile şi intrările, procesiunile, închinăciunile. La Liturghia ortodoxă omul participă cu toate organele simţurilor. Bineînţeles, cu văzul şi auzul, dar de asemenea şi cu mirosul: simte mirosul tămâiei; cu simţul tactil: se închină la icoane; cu simţul gustului: primeşte Sfânta Împărtăşanie, agheasma, prescura.

În acest fel, noi percepem Liturghia cu toate cele cinci simţuri. Liturghia trebuie să‑l fascineze pe orice om. Omul nu poate să fie altundeva cu o parte a fiinţei sale, iar cu cealaltă parte să se afle la slujbă, ci trebuie să se adâncească în Liturghie pe deplin. Şi Liturghia noastră este alcătuită în aşa fel ca în întregul timp în care omul se adânceşte în atmosfera rugăciunii să nu se deconecteze de la ea.

Dacă aţi fost în bisericile catolice sau protestante, aţi văzut că Liturghia constă, de regulă, din bucăţi disparate: mai întâi oamenii cântă un psalm, apoi se aşează, ascultă cântarea, apoi iar se ridică. La noi, Liturghia este neîntreruptă. Acest fapt, desigur, ajută foarte mult să te adânceşti în atmosfera rugăciunii. Liturghia noastră este o şcoală de teologie şi teologhisire, este plină de idei teologice. Nu se poate să înţelegi Liturghia fără să cunoşti, de exemplu, dogmele bisericeşti.

Dvs. comunicaţi foarte mult cu oamenii din afara Bisericii. Ce este cel mai important pentru un slujitor bisericesc în comunicarea cu un om aflat departe de Biserică?

Eu cred că principalul este să putem să le vorbim oamenilor despre Dumnezeu, despre Hristos, în aşa fel încât ochii lor să se lumineze, inima să se înflăcăreze. Iar pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie ca ochii noştri să strălucească, trebuie ca noi înşine să trăim ceea ce vorbim, să „ardem” mereu, trebuie să trezim în noi interesul pentru Evanghelie, pentru Biserică, pentru Tainele Bisericii, pentru dogmele bisericeşti. Şi, desigur, trebuie să ştim să le vorbim oamenilor despre lucruri complicate în cuvinte simple.

Interviu realizat de Anna Danilova

Sursa: www.pravoslavie.ru
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă
(Subtitlurile din text aparţin redacţiei Lumea Monahilor)