LOADING

Type to search

Copilul cu handicap – dar sau blestem? – Interviu cu ieroschimonah IOAN ŞIŞMANIAN

Copilul cu handicap – dar sau blestem? – Interviu cu ieroschimonah IOAN ŞIŞMANIAN

Share
copii fericiti

Părintele Ioan Șișmanian este ieroschimonah și viețuiește în cadrul Mânăstirii Petru Vodă din județul Neamț de mai bine de un sfert de veac. Ucenic al părintelui Justin Pârvu, părintele Ioan a fost și este preocupat de o problematică fundamentală a vieții duhovnicești: iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Părinte Ioan, v-aș ruga să abordăm astăzi o temă foarte sensibilă, foarte delicată a zilelor noastre. Este vorba de copiii care se nasc cu deficiențe, cu handicap. Cum ar trebui să se raporteze părinții la acești copii?

O să încep cu un lucru care mi se pare mie esenţial de înţeles în lume şi viaţă: nu există oameni handicapaţi, există doar oameni unici.

Noi îi numim cu handicap, în sistemul nostru de raportare. Din experienţa pe care o am cu oameni cu copii aşa-zişi problemă, cu deficienţe în sistemul de comunicare al lumii văzute, eu am observat că ei pot fi posesori – ca să zic aşa – ai unor modalităţi de a transmite sentimente şi trăiri, ba chiar aş spune nişte trăiri duhovniceşti pe care nu le putem vedea la prima vedere. Se ştie, în general, că cei cu sindrom Down sunt foarte iubitori, se ştie asta din experienţa oamenilor. Dar nu sunt numai ei. Am văzut copii cu hidrocefalie foarte avansată, cu aproape mai nimic în căpşorul lor, fără hipotalamus, fără nimic. Totuşi, când au fost iubiţi, când au fost îngrijiţi cu dragoste, luaţi din spital aproape după ce au fost născuţi, s-au văzut progrese extraordinare.

O familie cu trei copii a văzut un copilaş din ăsta. Nu l-au luat că nu aveau copii ei, ci, văzându-l, au zis: „Hai să îl luăm şi pe acesta.” Mama a zis: „Nu pot să plec fără să îl iau. Hai să îl luăm.”

Era al patrulea copilaş?

Ei aveau trei copii şi al patrulea era acest copil, lăsat de altă familie în spital. Mama a spus: „Nu pot, trebuie să îl iau cu mine.” Şi au făcut actele să îl preia şi l-au preluat, nu în adopţie, ci în îngrijire maternală, fără nici un fel de obligaţie materială din partea statului, ci pur şi simplu l-au luat ei, efortul a fost al lor. Dacă acest copil, iniţial, spuneau medicii, nu avea nimic, nici văz, nici auz, nici simţ tactil, prin dragostea lor şi prin faptul că se ocupau de el – i-au făcut masaj, i-au făcut mişcare, îl ţineau, îl drăgăleau, îl iubeau, tot ce a fost nevoie au făcut –, copilul, uşor-uşor, a început să întoarcă capul după ei, deşi ei spun că nu vedea nimic. A început să audă mişcările lor, să îi recunoască după auz, ceea ce ar fi fost, iarăşi, un lucru imposibil.

El nu auzea, practic, nu? Formal, el nu auzea.

El nu auzea. Ba mai mult, după câteva luni de zile a început să se buşească din coate şi să se mişte de pe loc. Inițial nu se mișca deloc. După aceea, pus jos, pe o păturică, începea să se mişte şi se putea mişca într-o direcţie sau alta. Acele lucruri erau pentru medici extraordinare.

Până la aproape un an a crescut copilul cu ei. După primul an, familia care a avut grijă de cel mic nu a mai putut păstra copilul. Autoritățile nu au mai fost de acord. Ce au văzut, însă: cum a ajuns din nou acolo, la casa de copii, imediat a decăzut foarte rapid în starea aceea de letargie, pentru că nu mai era acel input de dragoste, nu mai era cine să îi dăruiască.

Ce se întâmplă: acest copil prezent în familia lor a însămânţat, a dat un izvor de dragoste în toată familia – că mai erau doi copii mari şi încă un copil mic. Toţi au fost beneficiarii iubirii acestui copil, au fost mişcaţi de trăirea şi de bucuria acestui boţ de carne, care izvora o lucrare, o stare deosebită.

Şi veneau şi se uitau la el, după aia îl luau două-trei săptămâni de zile acasă. După vreo două-trei zile în care era încă în starea letargică, îşi revenea, ca şi cum se regăsea acasă. Devenea din nou vioi şi bucuros şi zâmbitor, cu capul căutând şi gângurind. Când îl duceau înapoi, la casa de copii, iar cădea în starea aceea de letargie.

Era rezultatul iubirii asupra acelui copil, nu?

Da. Nu ştiu ce se întâmplă, dar situaţia este gravă, că noi nu înţelegem că, de fapt, toată viaţa noastră are un singur izvor de existenţă: chipul nostru dumnezeiesc, iubirea. Noi, ortodocşii, creştinii ortodocşi, suntem beneficiarii unei învăţături şi ai unui har şi ai unei trăiri de care suntem foarte răspunzători. Dacă noi nu vom trăi această împlinire a chipului dumnezeiesc din noi, pentru că Dumnezeu este iubire – este Iubirea, de fapt – şi avem acest chip al iubirii în noi, pe care trebuie să îl cultivăm. Dacă noi nu vom cultiva acest chip, suntem nişte fiinţe care vor fi aspru pedepsite de însăşi faptele noastre. Dumnezeu nu ne va pedepsi; Iubirea nu pedepseşte decât prin însăşi conştientizarea ei şi înfricoşarea că vom muri şi vom vedea.

E conştiinţa noastră cea care ne va mustra, de fapt, nu?

Da, pentru că ea ne-a spus: „Ţi-am spus, ţi-am spus.”

Din păcate, avem o mare obişnuinţă, o mare perseverenţă în a distruge, a adormi şi a altera conştiinţa. Facem tot ce e posibil ca să nu ne mustre conştiinţa, şi aici e lucrul cel mai grav, pentru că, alterând conştiinţa, alterăm, de fapt, chipul nostru dumnezeiesc. Înăbuşim, mai bine spus, punem pumnul în gură chipului nostru dumnezeiesc.

De aici o să plec în discuţia noastră, pentru că, vedeţi, Dumnezeu spune aşa: Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată fiinţa ta, din toată puterea ta, pe aproapele ca pe tine însuţi. Ăsta e Vechiul Testament, deci nu venise încă Hristos până a ne învăţa acest lucru Dumnezeu. Ei, cum pot să iubesc eu pe fratele meu când văd că este ucigaş, criminal, rău? Aşa este, aşa îl vezi, gata să facă rău, pregătit pentru a distruge, pentru a face tot ce e posibil ca aceşti trei uriaşi să fie cumva părtaşi ai lui – pofta trupului, pofta ochiului, trufia vieţii –, toate să se împlinească cumva în dorinţa asta absurdă de a trăi aşa, toate într-un nonsens, pentru că nu au sens lucrurile acestea.

A iubi înseamnă a te răstigni, a te dărui total celuilalt

Acum, vedeţi, dacă eu pierd acest sens al iubirii şi al existenţei, de fapt se întâmplă ceva care se întâmplă din ce în ce mai mult în lumea asta: ne lăsăm într-o lucrare de asemănare a noastră cu demonii, cu diavolii, mereu împotrivindu-ne iubirii. Noi spunem în Postul mare rugăciunea frumoasă a Sfântului Efrem Sirul: Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Acea rugăciune e foarte frumoasă, dar numai acest cuvânt de început, Doamne şi Stăpânul vieţii mele, cum ar suna? Ar suna: Iubire, Stăpânul vieţii mele. Dar acest lucru, de fapt, în adânc ne conduce la ce spunea Domnul: Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său – ar însemna, de fapt, Răstignire, Stăpânul vieţii mele. A iubi înseamnă a te răstigni, a te dărui total celuilalt, a trăi pentru celălalt, pentru bucuria celuilalt. Altfel nu are sens să trăieşti, altfel nu e viaţă. Dumnezeu este viaţă, este lumină, este adevăr. De aici cred eu că pleacă toată viaţa şi – în ghilimele – „evoluţia” unui om, starea lui de a fi, centrul existenţei lui.

Depinde ce caută omul în inima lui. Unii într-o viaţă, indiferent cum sunt iubiţi sau nu, uneori caută să fie iubiţi, caută adică să sugă, să ducă o viaţă de căpuşă, şi atunci viaţa lor devine un nonsens. Dar şi asta are o explicaţie, după Sfinţii Părinţi. Noi nu înţelegem că aceste învăţături ale Sfinţilor Părinţi sunt învăţături absolute ale Duhului Sfânt, ale Adevărului. Ei spun aşa, că omul, după ce se naşte puiul de om din părinţi, părinţii sunt înveşmântaţi, dăruiţi cu un har deosebit, o iubire deosebită, necondiţionată, un chip al existenţei fireşti, necondiţionate. Sunt convins că fiecare din cei ce au câte un copil au recunoscut, măcar pentru puţin timp, această stare. Copilul plânge, îl iei în braţe, nu simţi oboseala; eşti obosit, dar parcă nu simţi. Îţi iubeşti soţia, îl iubeşti pe copil, dar parcă mai mult pe copil şi se pierde ceva. Amândoi părinţii se concentrează pe copil, îi dau lui ceea ce are nevoie, dar uită ca ei între ei să se iubească la fel, adică să înveţe că acest har care vine peste ei să îl trăiască natural, nu numai către copil, ci şi către soţ. Atunci s-ar împlini o treime: te iubesc pe tine, îl iubeşti pe el, mă iubeşte pe mine. Unde e unul singur, este moarte. Doi nu există, doi înseamnă îţi dau – îmi dai, e ceva egoist, e un troc. Abia treimea, abia ceea ce împlineşte treimea poate să dea valoare. De aceea, sensul vieţii e abia în trei. Într-o familie, dacă nu au copii, e foarte greu, e greu pentru a putea întreţine această iubire reală. Dacă copilul vede, prin ceea ce trăieşte el, relaţia de iubire dintre părinţi, învaţă cum trebuie să facă şi el vizavi de părinţi. Altfel, el este obişnuit numai să i se dea; plânge să fie luat în braţe, să fie mângâiat, mâncare etc., dar el nu vede nimic ce să facă el pentru ceilalţi. Este un mare gol şi pierdere. Şi părinţii îl cresc mai departe şi îi dau copilului şi libertate – o tâmpenie de libertate, care, de fapt, îl face să facă ce vrea el – şi, dintr-odată, diavolul îşi bagă coada în mod subtil, şi în loc să trăim Doamne, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, trăim „vie împărăţia mea, facă-se voia mea”. Şi copilul cu asta este născut, cu asta trăieşte. Vrea ceva? Imediat se face, se rezolvă. E o mare greşeală, foarte mare greşeală. Sfinţii învaţă părinţii vizavi de creşterea copiilor, dar dacă nu facem lucrul acesta, pierdem foarte, foarte mult.

Totuşi, deşi ducem această viaţă diferită de educaţie, copilul în adâncul lui duce în el nişte rosturi, pe care Dumnezeu le pune în viaţa lui pentru a-şi mântui neamul. Nici un copil nu se naşte fără puterea de a se mântui pe el şi neamul lui. Numai să îşi lucreze el însuşi, dacă nu se poarte altfel, aceste daruri pe care le pune Dumnezeu acolo pentru el. Trebuie numai cumva să fie consecvent adâncului lui, imboldului lui, căutării lui a ceva.

Și acum, la final de interviu, ce sfat ați da părinților? Cum să-și crească copiii?

E foarte interesant, copilul poate fi crescut mai moale sau mai spartan, cum se spune. Se pare totuşi că creşterea spartană e mult mai bună decât cealaltă. Cu cât copilul nu e lăsat să facă ce vrea, ci ce trebuie să facă, pentru că şi părinţii fac la fel, e mult mai bine pentru copil. Pentru că, altfel, se învaţă cu o viaţă de căpuşăreală şi este mare, mare pierdere.

Pe de altă parte, foarte important, părinții ar trebui să se roage și să-I ceară lui Dumnezeu: Doamne, Tu ești acolo, ajută-mă să pot să dau copiilor mei lumina veșniciei Tale, să pot să trăiesc în Tine, alături de copiii mei, de familia mea.

Interviu realizat de Ciprian Răglean