LOADING

Type to search

„A TRĂI ÎNSEAMNĂ A IUBI (II)”

„A TRĂI ÎNSEAMNĂ A IUBI (II)”

Share
Laurenţiu ieroschimonah Ioan

După ce a încercat să găsească sensul vieţii in taoism, Laurenţiu, viitorul ieroschimonah Ioan, ajunge să-L descopere pe Hristos. Alături de părintele Galeriu, la care s-a spovedit în primii ani ai vieţii de creştin, Laurenţiu pătrunde încet, încet, tainele vieţii, tainele Bisericii. Urmează apoi întâlniri de suflet cu părintele Ilie Cleopa şi, mai ales, cu părintele Iustin Pârvu. De la primul primeşte binecuvântarea de a deveni preot şi de la părintele Iustin îndemnul de a intra în mănăstire. Laurenţiu răspunde chemării lăuntrice şi devine în scurtă vreme ieroschimonahul Ioan. Părintele Ioan şi-a petrecut marea majoritate a vieţii de monah în mănăstirea Petru Vodă, alături de duhovnicul său, părintele Iustin. Tot aici se află şi acum, ducând mai departe moştenirea duhovnicească lăsată de marii părinţi care i-au fost duhovnici.

M-am spovedit la părintele Galeriu

Cum ați ajuns la părintele Galeriu?

Cu niște colegi de la chineză am ajuns la Biserica Sfântul Silvestru, unde era părintele Galeriu. Întâi am început să umblăm pe la mânăstiri, am fost pe la Secu și Sihăstria. Apoi am ajuns la părintele Galeriu, unde îmi plăceau foarte mult predicile. Cred că prin 1988 sau ’89 îl văzusem pe părintele Galeriu la Casa de Cultură a Studenților din București, la „Grigore Preoteasa”. Ținuse acolo părintele o serie de conferințe despre toate marile religii ale lumii, văzute din perspectiva Ortodoxiei. După aceste conferințe am început să merg și la predicile părintelui de la Biserica Sfântul Silvestru. Din slujbele Bisericii nu prea înțelegeam eu mare lucru. Dar încet, încet am început să particip și la Liturghie. Apoi am început să particip și seara la Vecernie. După Vecernie, părintele Galeriu rămânea pentru a vorbi cu credincioșii, pentru a-i spovedi, până noaptea târziu. Îmi aduc aminte că venea de multe ori soția dânsului, Argentina, pentru a-l ruga să meargă acasă, să se odihnească. Ascultând aceste predici, participând la aceste discuții cu părintele Galeriu, a început să mi se deschidă mintea, să pricep și eu unele lucruri, să valorizez ce înseamnă Hristos, Nașterea, Răstignirea, Învierea. După ce începi să înțelegi, să te așezi într-un alt sens al existenței, ai nevoie să trăiești. Atunci am început să postesc. Am fost și eu la prima mea spovedanie. M-am spovedit la părintele Galeriu. Am început noua viață de prin 1988.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră părintele Galeriu și cum îl vedeți ca personalitate duhovnicească?

Deși mulți nu l-au plăcut, din păcate, părintele Galeriu a fost un om care a știut să dea gust întregului sens al lucrurilor. Cred că lucrul cel mai important pe care noi l-am primit de la el este gustul. Învățătură pot da foarte mulți și mulți au învățătură bună. El avea bucuria de a da un gust, de a pune sare și piper, de a explica niște lucruri foarte frumoase și foarte adânci. Părintele Galeriu vedea niște înțelesuri, avea acest dar de a face niște legături între lucruri aparent fără legătură unele cu altele. Era o personalitate pluridisciplinară, știa foarte multe lucruri din multe domenii, fizică, chimie, psihologie, biologie, de toate. Și putea să le integreze pe toate în învățătura Bisericii. Pe mine asta m-a cucerit foarte mult. Părintele vedea viața ca un tot unitar. La el teologia nu era exprimată într-o limbă de lemn. Asta a contat foarte mult. Și dincolo de asta, prezența lui, blândețea, răbdarea, jertfa. Avea multe operații chirurgicale la activ și cu toate acestea avea multă răbdare cu noi. Părintele trăia o viață hristică directă, pe care o împărtășea cu noi. Dincolo de asta, cred că toate personalitățile au fost dintr-un motiv sau altul controversate. Și eu cred că este firesc să fie așa. Oricum ai face, nu poți să placi tuturor. Pe mine m-a frapat foarte mult la părintele Galeriu profunzimea exegezei, profunzimea abordării. În același timp era impresionantă această „bază de date” pe care o avea la purtător. Părintele avea o memorie fantastică. Apoi avea un dor de a sluji și de a trăi viața în Hristos. Părintele a știut să pună în valoare cunoștințele lui teologice așezândule într-un tot unitar. Poate că definitoriu pentru părintele Galeriu este răspunsul pe care l-a dat într-un dialog pe care l-a avut cu Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu.

A apărut apoi și o carte care prezintă dialogul. Spunea acolo părintele Galeriu că preotul, dacă este așezat în Hristos, are mai multe răspunsuri de oferit indiferent câte întrebări îi vor fi adresate. Ăsta a fost cel mai profund lucru, definitoriu pentru părintele Galeriu. El era un om care avea multe răspunsuri. Acest lucru este definitoriu pentru Ortodoxie. Noi, dacă suntem așezați în Hristos, în Adevăr, în iubire, avem mai multe răspunsuri decât toate întrebările care pot fi puse.

Cartea aceasta de dialoguri între părintele Galeriu și celelalte trei personalități, numită Dialoguri de seară, trebuie citită. Are patru teme foarte importante: despre ezoterism și exoterism în creștinism, relația ucenic – duhovnic, despre rău și despre suferință. Foarte frumoasă cartea. Sunt niște dialoguri de o profunzime extraordinară, care ar trebui cunoscute.

Părinte, cum ați ajuns în mânăstire?

Prin 1990 m-am mutat cu serviciul la Televiziunea Română, în cadrul Redacției „Viața Spirituală”. A fost un concurs și am luat examenul. Eram redactor. Prima emisiune a fost filmată la Mânăstirea Putna, pe 2 iulie, de Sfântul Ștefan cel Mare. Atunci, la Putna, am vorbit și cu părintele Cleopa și mi-a dat binecuvântarea să devin preot. Îl văzusem pe părintele Cleopa și mai demult, la Sihăstria, când predica în fața chiliei sale. După Putna am ajuns și la Mânăstirea Secu. Un prieten bun m-a dus la părintele Justin Pârvu, care se afla acolo. Prietenul meu mi-a spus că mă duce la un om care i-a salvat viața. Acolo l-am descoperit pe părintele Justin. I-am spus părintelui Justin că vreau să merg la mânăstire,să mă călugăresc. Cel care avea să ajungă mai târziu Episcop, PS Calinic Botoșăneanul, m-a chemat să merg la Râșca, unde el urma să fie stareț. Părintele Justin m-a îndemnat, de asemenea, să merg la mânăstire la Râșca. Am vorbit și cu părintele Galeriu despre intenția mea de a merge în mânăstire. Părintele Galeriu mi-a dat recomandarea să merg la Mânăstirea Frăsinei. Mi-a dat o hârtiuță pentru starețul de la Frăsinei, părintele Neonil. Dar nu am reușit să ne apropiem unul de altul, să comunicăm foarte bine. Mi-am dat seama că nu este locul meu la Frăsinei. În toamna lui 1990 am ajuns la Mânăstirea Râșca și acolo am rămas. După asta lucrurile au început să se deruleze foarte rapid. Eu ajunsesem în octombrie în mânăstire. În noiembrie m-au îmbrăcat în straie monahale, eram rasofor, iar
peste o lună am fost călugărit. Apoi, în primăvara anului 1991, am fost hirotonit diacon, iar în 1992 preot. Deja lucrurile erau foarte așezate în mine, știam ce vreau. După ce l-am cunoscut pe părintele Galeriu și l-am ascultat, lucrurile au evoluat exponențial.

Ați citit mult de-a lungul vieții. Și înainte și după ce L-ați descoperit pe Hristos. Au rămas la fel de importante cărțile și după?

Eu, după ce am descoperit Filocaliile, m-am întrebat: „Doamne, unde au fost cărțile acestea până acum?” Pentru că eu umblasem până atunci cu rafturi întregi de cărți în limba chineză. Și mă întrebam unde m-au condus aceste cărți în chineză. M-ar fi condus într-o beznă dacă nu-L descopeream pe Hristos. Ce rost are să citești o carte care să-ți explice moartea dacă nu ai o carte care să-ți explice viața? Evanghelia și Filocalia ne învață cum să trăim, cum să fim vii. Primul volum al Filocaliei începe cu Sfântul Antonie cel Mare, care spune: Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului, iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali. Aceste cuvinte, aceste gânduri, trebuiesc adâncite de către noi pentru a putea rodi în copiii noștri. Pe lângă asta, eu mi-aș dori să reușim să valorizăm poveștile noastre românești, și cele universale, dar în primul rând pe cele românești pentru că ele sunt pline de dragoste. Trebuie să facem asta pentru că altfel nu rămâne nimic în noi. Trebuie să citim și să-i bucurăm pe copiii noștri.

Părintele Justin este un sfânt viu

După descrierea experienței pe care ați avut-o cu părintele Galeriu, ar trebui să vorbim despre părintele Justin. Ce a însemnat pentru dumneavoastră părintele Justin? Este duhovnicul pe care l-ați avut în mânăstire.

Despre părintele Justin nu se poate vorbi. Nu se poate vorbi. El este un sfânt viu. Un sfânt care a trăit și trăiește încă în tine. De fapt, tot sensul existențial, toată regăsirea mea, s-a împlinit aici, lângă părintele Justin. Părintele Galeriu mi-a dat gustul de a căuta. Dar nu aș fi găsit nimic, nu m-aș fi regăsit, n-aș fi ajuns nicăieri, cred eu, fără părintele Justin. Întâlnirea cu părintele Justin și cu toată această pleiadă de oameni duhovnicești care au trecut prin închisorile comuniste mi-a descoperit adevăratul sens al vieții.

Am fost invitat, undeva în jurul anului 2000, la un cenaclu literar organizat în orașul Târgu Neamț. I-am invitat pe copii să citească câteva poezii dintr-o carte de poezii numită Poezia după gratii, apărută în 1995. Poeziile erau scrise de cei care au petrecut mulți ani în închisorile comuniste, în mare suferință. Fetițe, băieți de liceu citeau și lăcrimau. Imposibil să nu lăcrimezi. Și i-am întrebat atunci cum li se par acei oameni care au scris poeziile. Cum i-ar descrie în câteva cuvinte. Nu aveau cuvinte ca să poată descrie. Atunci le-am spus câteva cuvinte, pe care i-am rugat să le păstreze în inima lor. Le-am spus că toți acei poeți au fost legionari. Profesoara a fost surprinsă. Copiii mai puțin. Nu prea știau cine au fost legionarii. Le-am povestit atunci că legionarii au fost un grup de tineri care au căutat să trezească în români setea pentru adevăr, pentru credință, pentru neam. Mișcarea legionară s-a vrut a fi un mod de viață, o mișcare de restaurare, de trezire națională. Ei au și spus că au pornit de la icoană și de la altar. A fost o mișcare de trezire națională. Noi nu valorizăm și nu încercăm să cunoaștem creștinismul, Evanghelia. Ar trebui citite și cunoscute marile cărți creștine scrise în închisorile comuniste: Imn pentru crucea purtată (Virgil Maxim), Întoarcerea la Hristos (Ioan Ianolide), cărțile scrise de părintele Daniil de la Rarău (poetul și gazetarul Sandu Tudor).

Trebuie să fim atenți, să ne regăsim pe noi înșine, cu valorile noastre, cu sensul nostru existențial. Altfel începem să credem tot ceea ce apare nou, ce se promovează pentru mase. Noi nu știm cine suntem. Nu știm ce înseamnă să fim creștini. Nu știm ce înseamnă să fim creștini. Nu știm ce pierdem. Mă gândeam la rege. A murit anul trecut. Dumnezeu să îl odihnească. Omul ăsta nu a fost pe deplin conștient de ce reprezenta. A fost ultimul reprezentant al Imperiului Bizantin. Nu a știut ce a pierdut. A fost ultimul rege încoronat cu mirungere bizantină în Biserica Ortodoxă. Ar fi trebuit poate să numească un urmaș, un nou rege.

Părintele Arsenie Papacioc, un alt om cu viață sfântă, spunea despre Virgil Maxim că ar fi trebuit să fie Patriarhul României. Și asta pentru că viața lui Virgil Maxim, nu atât din punct de vedere al cunoașterii teologice, ci ca trăire, ajunsese să atingă sfințenia. Părintele Justin Pârvu spunea că toți acești mari trăitori din închisorile comuniste aveau rugăciunea inimii, rugăciunea neîncetată. Altfel nu se putea trăi acolo. Virgil Maxim are un volum extraordinar de poezie, Nuntașul Cerului, în care descrie ce au trăit ei acolo, în închisori, ca să rămână mărturie pentru posteritate. Sunt poeme despre care Virgil Maxim însuși spune că nu trebuiesc privite și înțelese prin prisma rigorilor politice, ci dintr-o perspectivă mistică. Sunt niște trăiri, niște fulgerări de har pe care Virgil Maxim a simțit nevoia să le încrusteze în minte și în suflet pentru a le transmite mai departe celor care au inima doritoare. Sunt poezii atât de profunde, de extraordinare. Nu cred că mai are cine să le comenteze astăzi. Poate domnul Demostene Andronescu. Și el a petrecut ani de zile în temnițele comuniste. Este vorba de ce au trăit ei acolo, în închisoare. Nu cred că poate nimeni comenta aceste versuri, aceste gânduri, dacă nu a trecut prin ceea ce a trecut cel care le-a scris.

Părintele Justin spunea că o să reușim să ne salvăm prin cunoașterea celor din închisorile comuniste, prin cunoașterea învățăturii și a vieții lor. Pentru că ei au luptat cu fiara acolo. Sfinții din vechime nici nu și-au putut imagina ce va fi.

Da, în închisorile comuniste au fost închiși oameni mari și unii au ieșit și mai mari, mai puternici interior, mai aproape de sfințenie. Au fost închiși atât cei care nu au făcut politică, dar au deranjat regimul comunist prin verticalitatea poziției lor morale și religioase – de exemplu, părintele Sofian Boghiu sau părintele Dumitru Stăniloae,dar au trecut prin chinul închisorilor și personalități din toate sferele spectrului politic: de la liberali, țărăniști, legionari și până la oameni de stânga. De exemplu, Sandu Tudor a fost un jurnalist de stânga. Din rândul celor care au trecut prin focul închisorilor comuniste, legionari sau nu, s-au ridicat oameni de o extraordinară valoare morală și duhovnicească.

E omenește, e firesc să greşeşti, în Ortodoxie

Pe de altă parte, cred că ar trebui să nuanțăm aportul Mișcării legionare. Din ce știu eu, legionarii au avut o orientare naționalist-creștină și profund anticomunistă. Au creat un fenomen în perioada interbelică și după. Au avut însă și greșelile lor. Au apelat de multe ori la violență. Inclusiv părintele Arsenie Papacioc, un mare părinte duhovnicesc, fost legionar în tinerețe, menționează cu durere acest lucru într-un interviu.

Dar sigur că aşa a fost şi sunt perfect de acord cu părintele Papacioc, care a fost un om foarte efervescent şi foarte viu. Nimeni nu spune că nu s-a greşit; s-a greşit în fel şi chip. Eu am spus altceva: trebuie să înţelegem intenția și rodul acestei mişcări, partea ei roditoare… Cine măsoară la un copac că atâtea mere au căzut stricate? Măsoară merele care au rămas bune. Încă o dată spun, e omenește, e firesc să greşeşti, în Ortodoxie… E normal să greşeşti. Și, evident, trebuie să încercăm să evităm greșelile.

În final, eu vreau să spun asta: avem nevoie să înţelegem că singura soluţie adevărată e să ne aşezăm în Hristos, cu Hristos şi să căutăm să împlinim cât mai mult voia Lui. Despre asta este vorba, iar ei au făcut asta, pe cât s-a putut.

Părinte, în încheiere, ce cuvânt ați dori să rostiți?

A trăi înseamnă a iubi, a fi una cu Hristos. Nu pot trăi cu adevărat dacă eu nu înțeleg mesajul lui Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. (Ioan 14, 6)

 

Interviu realizat de Ciprian Răglean