LOADING

Type to search

Avva Efrem Vatopedinul

Share

Atunci când vorbim despre cunoaşterea lui Dumnezeu, muntele Athos devine, fără îndoială, locul în care o asemenea discuţie este, pur şi simplu, firească. Şi cum drumul până acolo este pentru mulţi creştini dificil şi chiar imposibil, de multe ori părinţii athoniţi sunt cei care ies în întâmpinarea celor însetaţi de cuvânt duhovnicesc. Între aceştia, părintele Efrem Vatopedinul este printre cei mai apropiaţi de monahismul românesc. Dintr-o astfel de „întâmpinare“a stareţului, s-a născut şi dialogul de mai jos…

 

…despre cunoaşterea lui Dumnezeu

Biserica, Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun că putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Se face însă, o distincţie între cunoaşterea despre Dumnezeu şi cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea lui Dumnezeu porneşte de la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, când omul după botez dobândeşte condiţiile cunoaşterii lui Dumnezeu. De aceea omul care ţine poruncile lui Dumnezeu reuşeşte încet, încet să se vindece şi împreună cu păzirea poruncilor, corespunzător cu ceea ce facem în lucrarea aceasta, inima noastră se va curăţi. De aceea zice Mântuitorul: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Când spune Mântuitorul despre puterea lui Dumnezeu înţelegem cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată, cum zice apostolul Ioan. De aceea omul care păzeşte poruncile, trăieşte prezenţa lui Dumnezeu prin energiile lui necreate.
Ce înseamnă să cunoască omul pe Dumnezeu?
Fiecare creştin simplu poate să-L cunoască pe Dumnezeu dacă are simţire a Sfântului Har, de aceea Sfinţii Părinţi au subliniat cu putere „simţirea în Dumnezeu”. Şi fiecare om atunci când este atent simte în fiecare clipă dacă Îl are pe Dumnezeu înlăuntrul lui, adică simte în fiece clipă dacă are har în suflet sau nu, pentru că harul îşi dăruieşte simţirea şi în somnul nostru şi odată cu trecerea timpului simţirea aceasta creşte, iar harul îl simţim ca lumină, ca bucurie, ca dragoste pentru întreaga lume; ca smerenie a noastră, ca însetare după ocări, ca însetare după martiriu, ca însetare de a ne ruga cu durere pentru întreaga lume. Toate acestea le simţim, însă în spatele acestora se află alipirea inimii creştinului de Dumnezeu, o dispoziţie de dragoste continuă.
Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi. Nu e de ajuns ca omul să creadă simplu în Dumnezeu, ci prin viaţa noastră să trăim tria­dologia lui Dumnezeu să simţim şi să trăim unirea celor trei Persoane, precum spune Hristos în rugăciunea arhierească: „ca toţi una să fie aici precum si Noi una suntem”; însă creştinul trebuie prin nevoinţa lui să se lumineze şi să înţeleagă unirea Persoanelor divine, şi când va înţelege lucrul acesta va simţi unirea cu celelalte persoane care îl înconjoară în harul Sfântului Duh.
De altfel şi Sfântul Siluan Athonitul făcea această distincţie şi scria că una este a crede în Dumnezeu şi alta este a cunoaşte pe Dumnezeu.
Este mare lucru cunoaşterea lui Dumnezeu, însă trebuie ca omul să se smerească foarte mult. Dacă nu se smereşte omul, este imposibil să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă nu se smereşte, omul vede Ortodoxia cu moralitate, de aceea Părintele Sofronie Saharov, după mine Sfântul Sofronie, sublinia că trebuie să conlucreze nevoinţa cu viaţa ecclesială pentru că dacă avem o vedere corectă ecclesiologică, atunci în Tainele Bisericii Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Părinte Efrem, care sunt modalităţile concrete prin care un om credincios se poate împărtăşi de Hristos?
Modurile sunt date şi sunt cunoscute: corecta încadrare a credinciosului în Biserică, a trăi cu o stabilitate adevărată viaţa Bisericii, a avea părtăşie de Taina Spovedaniei, să se împărtăşească des cu Sfintele Taine şi ceea ce le completează pe toate şi este şi începutul şi sfârşitul este rugăciunea.

 

Panaceul „miluieşte‑ma”

Cum dobândim îndrăzneala în rugăciune şi cum putem să-L rugăm pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru?
Părintele Paisie spunea ceva foarte frumos şi care mi-a plăcut mult. Precum cineva înoată în mare şi este în pericol să se înece şi strigă „ajutor” aşa şi noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că noi singuri nu putem face absolut nimic şi Mântuitorul Hristos ne-a spus lucrul acesta: „Fără de mine nu puteţi face nimic”. Şi atunci din toată fiinţa noastră ne rugăm Lui ca să ne dăruiască mila lui şi când ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” „Miluieşte-mă” este medicament pentru toate bolile.
În majoritatea omiliilor rostite în acest nou pelerinaj din România, aţi vorbit despre necesitatea împărtăşirii credincioşilor de Harul Sfântului Duh. Cum putem să dobândim harul şi mai ales cum putem să-l păstrăm?
Pentru a dobândi harul Duhului Sfânt trebuie să ne mortificăm voile proprii, trebuie să înmormântăm dorinţele noastre pătimaşe, trebuie să distrugem orice plăcere proprie. Şi vom păstra harul dacă vom avea trezvie a sufletului, de aceea spunem după prefacerea Sfintelor Taine: „Să fie celor ce se vor împarătăşi spre trezirea sufletului.” Este prima roadă a Sfintei Împărtăşanii. Este foarte important ca creştinul să înveţe să devină trezvitor, de aceea nu îmi place câteodată când aud: „părinţii respectivi ai Bisericii sunt neptici”. Nu există părinte neptic şi părinte social, toţi părinţii au fost neptici. Pronia Lui Dumnezeu însă a dorit ca unii dintre aceştia să aibă şi ei o lucrare în societate, însă tot timpul şi aceştia au fost trezvitori; fără trezvie nu există nici har în suflet, nici păstrarea lui.
Harul lui Dumnezeu ne ajută să ne rugăm, să trăim viaţa ecclesială, însă de multe ori avem această experienţă a îndepărtării harului, sau cu alte cuvinte, simţim că Dumnezeu ne părăseşte. Ce să facem atunci ca să nu deznădăjduim?
În esenţă nu există pierdere a harului, doar când se întâmplă un mare păcat, atunci harul ne părăseşte. De cele mai multe ori trebuie să vorbim despre contractarea harului, şi atunci trebuie să avem mai multă pocăinţă, mai multă smerenie şi mai multă nădejde în Dumnezeu; şi atunci din nou va veni harul. Dumnezeu este Dumnezeul dragostei pentru că el însuşi înainte de noi ne-a iubit.
Cum putem trăi şi noi o viaţă în pace şi în bucurii aşa cum vedem că o au şi o trăiesc părinţii cei duhovniceşti?
Este foarte uşor. Când harul lui Dumnezeu atinge sufletul, atunci omul are bucurie, şi are bucuria reală! Şi lucrul acesta nu este un entuziasm pe dinafară, pentru că bucuria este roada Duhului Sfânt. De aceea Sfinţii Părinţi, cu toate că au avut multe întristări şi multe încercări în viaţa lor, au fost alungaţi, au fost calomniaţi, cu toate acestea citindu-le viaţa pe larg, vedem că tot timpul în mod permanent bucuria era prezentă în sufletele lor. Ceea ce a spus Mântuitorul: ‚,Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri’’. Şi părinţii au unit viaţa aceasta în trup cu viaţa veşnică. Niciodată Sfinţii Părinţi nu au uitat nici măcar o secundă de viaţa veşnică, întregul lor interes era viaţa veşnică pe care au trăit-o încă de aici. Am vorbit despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spunea: ,,Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, pe Dumnezeul Cel adevărat, şi Cel pe care l-ai trimis Iisus Hristos’’. Şi de aceea Sfinţii Părinţi au fost o continuă bucurie pentru că au avut harul în suflet, şi au trăit încă de aici, de acum, viaţa veşnică. Şi tot timpul au avut bucuria aceasta în suflet. Să nu ne întristăm pentru că trec zilele. Mergem la vecernie când se încheie ziua, şi în esenţă viaţa noastră înaintează spre mormânt cu o zi. Şi în timp ce lumina această naturală, firească, se încheie, noi mergem la vecernie şi cerem lumina lină a Sfintei Slave. Şi lucrul acesta ne dăruieşte o mare bucurie.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu?
Este imposibil ca cineva să-L cunoască pe Dumnezeu şi să nu-L iubească. Primul rod al cunoaşterii Lui Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Ceea ce trăieşte cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu are simţământul că în primul rând Dumnezeu l-a iubit pe el, şi când ne uităm în spate la viaţa noastră trecută, ne luminează harul şi vedem de nenumărate ori că Dumnezeu a fost cu noi, în timp ce noi nu ne aminteam de fel de El.
Ne rugăm în fiecare zi cu rugăciunea ,,Tatăl nostru’’ şi cerem să se facă voia Lui, însă de multe ori cerem ca Dumnezeu să facă de fapt voia noastră. Cum putem, părinte Efrem, să cunoaştem care este cu adevărat voia Lui Dumnezeu pentru noi? Ce vrea Dumnezeu de la noi în ori ce zi şi în ori ce ceas?
O vom cunoaşte prin duhovnicul nostru. Calea cea sigură este duhovnicul, de aceea să încercăm noi creştinii să nu fim sfătuitori de sine şi să avem ca stareţ sinele propriu.
Spre finalul acestui dialog v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre părintele Sofronie de la Essex, pentru că am aflat că în această toamnă veţi organiza un simpozion dedicat lui la Atena în Grecia.
Este o mare binecuvântare pentru mănăstirea Vatoped de a organiza simpozionul acesta pentru că părintele Sofronie înainte de a pleca din Sfântul Munte înspre Franţa, a stat un timp îndelungat în schitul rus de atunci al Sfântului Andrei, şi a plecat cu binecuvântarea mănăstirii Vatoped în Franţa. Când am fost şi l-am întâlnit la Essex avea hârtia aceasta, învoirea aceasta a mănăstirii pregătită şi mi-a arătat-o, şi mi-a spus: ,,Eu sunt Vatopedin.’’ Eu n-am ştiut lucrul acesta şi m-am bucurat mult. Avem mare evlavie la părintele Sofronie şi eu cred că este un nou Sfânt Simeon Noul Teolog, de aceea ca titlu va avea simpozionul acesta „Părintele Sofronie, Teologul luminilor create” şi va arăta că Iisus Hristos e şi astăzi şi în veci acelaşi. Vom încerca ca şi cartea ce va cuprinde lucrările simpozionului să fie traduse şi în limba română, pentru că va fi şi un eveniment teologic.