LOADING

Type to search

Părintele Ioan Cojan: „Împaratia lui Dumnezeu nu are gustul lumii” (II)

Părintele Ioan Cojan: „Împaratia lui Dumnezeu nu are gustul lumii” (II)

Share

(continuare din numărul anterior)

 

Numărul trecut l‑am dedicat părintelui Ioan Cojan de la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Alba. Sfinţia sa face parte din generaţia mai nouă de duhovnici care au sarcina dificilă de a transmite predania primită de la generaţia celor care au suferit în comunism. Există de aceea în răspunsurile sale o prospeţime care aşteaptă, un fel de privi lumea smerit şi o constantă nădejde. Toate aceste trei virtuţi cred că sunt rodul contemplării lucrării celor dinainte. Pe urmele cărora nădăjduim să calce toţi tinerii purtători ai harului duhovniciei. 

 

Sfântul Ioan Botezătorul a venit ca ultimul dintre prorocii Vechiului Testa­ment. El a fost nu numai ultimul prooroc care pregătea venirea lui Hristos, ci a fost şi cel care a acutizat, a făcut să ajungă în profunzime, până „la os”, conştiinţa vinovăţiei omului. El spune pe faţă: Pocăiţi‑vă! Pui de năpârcă, lepădaţi‑vă de tot ceea ce a fost rău! Făţarnicilor, lepădaţi‑vă de tot ceea ce nu e real! Şi Ioan a fost credibil, a fost ascultat, pentru că asta a făcut şi cu el, lepădându‑se şi de măreţia misiunii sale, când spune: Eu trebuie să mă micşorez. Voi mă priviţi ca pe‑un soare, ca pe‑un Mesia. Nu, nu! Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie! Şi acel glas care strigă în pustie, având conştiinţa că a fost proorocit în Vechiul Testament şi că avea un rol în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, totuşi, până unde să se micşoreze? Până la iad? Până la înfricoşătoarea imagine pe care ne‑o descrie Hristos şi în care se afla în acel moment Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan”. Şi tocmai în această umilinţă de a fi mai mic decât cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, adică de a coborî la iad, îşi purta misiunea de Înaintemergător al Domnului până la capăt. Aşa trebuie să înţelegem pocăinţa Sfinţilor.  La un anumit nivel al sfinţeniei, când păcatele sunt lăsate în urmă, lepădarea prin pocăinţă înseamnă lepădarea de toată nimicnicia, tot mai adevărată, până la totala lepădare de sine, ca să locuiască tot mai adevărat Hristos în noi.
Aceasta este calea de îndumnezeire a omului, când omul are curajul să renunţe la sine total, să se facă foarte mic, să se lepede de tot. Sigur, noi trebuie să învăţăm să ne lepădăm de păcate, şi, mai înainte de aceasta, să ne vedem păcatele. Iar pentru aceasta avem nevoie de răgaz; mai mult, să ne oprim din cădere.
Însă a ne lepăda de păcate este drumul făcut pe jumătate. Până mai avem o părere bună despre noi, nu numai că nu ne‑am lepădat, dar n‑a încetat căderea. Îngerii au devenit răi pentru că s‑au sprijinit pe părerea de sine. Şi, cum aminteam mai înainte, singura soluţie a fost aceea a Arhanghelului Mihail, care a zis: „Să stăm bine! Să luăm aminte!” Ce înseamnă „să stăm bine”? Să stăm unde ne e locul; acolo e cel mai bine, să vedem cine suntem noi. Avraam stă în faţa lui Dumnezeu şi spune: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă”, deci nu uită care e locul lui, pentru că apoi Scriptura conchide: „şi Avraam s‑a întors la locul său”. Deci trebuie să începem cu o pocăinţă dusă până la capăt. Sigur că aici Ioan Botezătorul a reuşit să ducă până la capăt ceea ce n‑au făcut proorocii din Vechiul Testament. Nu trebuie să am păcate, ca să mă văd cât sunt, că sunt pierdut sau că sunt cel dintâi între păcătoşi, ci să am lumină. Ioan Botezătorul a avut acest privilegiu, de a arăta oamenilor Lumina lumii, şi în această lumină să le arate păcatele, dar să‑şi vadă şi propria nimicnicie. Spunea un tânăr: „Părinte, înseamnă că trebuie să fac păcate mari ca să mă pocăiesc amarnic!” E adevărat că au fost unii dintre marii păcătoşi care au avut o pocăinţă foarte mare, dar nu pentru că au fost mari păcătoşi, ci, cum zice Mântuitorul, li s‑a iertat mult, pentru că mult au iubit.

 

„Si a ne regasi în Dumnezeu”

– Dar acea pocăinţă le‑a venit şi din păcatul foarte mare sau pentru că ei aveau…?
– Pentru că erau mari. „Pentru că au iubit mult!” Erau capabili să iubească mult. Poate că din cauza aceea au făcut şi păcatele mari. Oamenii care‑s mărunţi, sunt mărunţi la toate – însă şi ei sunt creaţia lui Dumnezeu şi aici mă opresc… Nu am în vedere pe cineva, ca să judec. Dar nu păcatul ne face să fim mari, ci capacitatea noastră de a ne goli nu numai de păcate, ci mai ales de noi înşine! Dacă eu, într‑un anumit moment, ajung să mă lepăd de păcate, să‑L ascult pe Dumnezeu în tot ceea ce fac, dar să spun că puţin sunt şi eu ceva, deja acel ceva rămâne gol. Acel ceva nu este El, sunt eu. Şi cum eu sunt nimic, acel ceva rămâne nimic. Şi de acolo oricând îmi poate veni căderea.
Ce înseamnă să zici că eşti nimic? Înseamnă să mergi chiar pe marginea prăpastiei deznădejdii. Când un tânăr sau un om, chiar bătrân, ajunge să nu mai facă un păcat, viaţa lui parcă nu mai are nici un farmec; deja e searbădă, ajunge să deznădăjduiască. Când omul se leapădă de anumite păcate, simte că se smulge din el ceva. Însă toate acestea sunt mai uşoare, până ce ajunge să se desprindă chiar de el, să spună: „Eu nu sunt. El este. Eu sunt nimic”. Despre acest moment spune Sfântul Siluan că e iadul smereniei. Iar Sfântul Antonie cel Mare întrebând: „Cine poate să scape de cursele vrăjmaşului?”, primeşte acelaşi răspuns: „Smerenia!”, Sfinţii Părinţi definind astfel calea mântuirii drept un abis al smereniei. Acest abis înseamnă momentul în care eu mă pierd pe mine, însă paradoxul este că mă regăsesc, aşa cum zice Apostolul Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Mă regăsesc în planul lui Dumnezeu, mă regăsesc exact cum a vrut Dumnezeu să fiu, acela adevărat.
Ioan Botezătorul a avut curajul, a putut să o facă. Chiar să coboare el însuşi la iad, pentru că avea Lumina. Şi anume: pentru că Hristos este în mijlocul nostru, cu El putem să ne dăm drumul până la iad. Predica lui Ioan, ca Înaintemergător şi Botezător al Domnului, e compusă din două părţi, amândouă foarte importante şi care se susţin reciproc: pocăinţa şi epifania. Cum nu poate exista o pocăinţă adevărată fără Hristos, nici vederea lui Hristos nu se poate realiza fără pocăinţă. Efortul pocăinţei, curăţirii, lepădării de toate, chiar şi de noi înşine, de tot ceea ce înseamnă eu, încât într‑o zi să nu mai putem spune eu. Eu – care eu? Hristos! El este eul cel mai profund, cel adevărat. El este persoana întâi! Fără pocăinţă, fără lepădare nu‑L putem vedea pe Hristos. Însă a mă pocăi, a‑mi vedea păcatele şi a‑mi vedea singur nimicnicia până la a mă pierde pe mine, înseamnă a deznădăjdui până la iad. Nu pot să mă lepăd atât de mult fără să mă pierd. Îmi văd pieirea. Îmi văd moartea sufletului. Văd că sufletul meu piere, că nu mă mai regăsesc nicăieri. De mă voi sui la cer, Tu eşti acolo, de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti. Cum? Aici Dumnezeu, dincolo tot Dumnezeu; eu n‑am făcut nimic? Nu. Până într‑o zi, când voi avea curajul să recunosc: Da, eu singur nu sunt; El este. Aceasta este puterea lui Ioan. Pe de‑o parte, pentru ca oamenii să‑L poată primi pe Hristos, Ioan îi ajuta să se golească de toată întinăciunea, până şi de ei înşişi. Pe de altă parte, pentru ca omul să se poată goli de sine fără a se pierde în iadul deznădejdii, Sfântul Ioan Înaintemergătorul le oferea pe Hristos. Această capacitate a misiunii sale îl făcea pe Sfântul Ioan Botezătorul să poată duce lucrurile până la capăt, cu Hristos omul să poată duce pocăinţa până la chenoză. Dar şi invers: Hristos este arătat lui Israel şi oamenii Îl primesc integral, cu condiţia ca ei să se pocăiască, să se golească integral. Dacă omul nu reuşea să se lepede de el însuşi, nu putea avea parte de Hristos, aşa cum Hristos i‑o va spune lui Petru. Spălarea picioarelor Apostolilor, pe care Hristos o face, explicându‑i lui Petru, este chenoza, este golirea pe care şi Petru a acceptat‑o mai greu. Ori te lepezi de tine ca să‑L primeşti pe Hristos, ori Îl refuzi şi te lepezi de Hristos, refuzând pocăinţa şi lepădarea de sine. Aici una din cele două lumi trebuie să cadă. Petru că trebuia să renunţe la raţiunile lumii ca să aibă parte de Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Pocainta şi chenoza

 

– În viaţa de zi cu zi, cum facem această chenoză a noastră, această spălare a picioarelor celorlalţi? Acolo era un gest concret, dar care ducea mult mai în adânc.
– Trebuie să avem capacitatea şi curajul sau îndrăzneala de a renunţa la ideile şi la judecăţile noastre şi să‑L lăsăm pe Hristos să ne spele, adică să ne golească de noi şi să ne umple de El.
– Da‑i greu! Şi lui Petru i‑a fost greu, darămite nouă…
– Să socotim că noi nu putem să ne spălăm. Să credem că noi nu suntem în stare să ne pocăim. Şi aşa să ne punem cu totul la îndemâna lui Dumnezeu. Să ne oprim din a mai fi, din a mai crede că suntem cineva. Să nu mai avem încredere că putem ceva. Să nu avem încredere în ideile noastre, nici în teologia noastră, nici în filozofia noastră de viaţă, şi să ne alipim de Domnul. Spun bătrânii: „Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească!” Acest exerciţiu de a mă lepăda zilnic de părerea mea, de a cere sfatul altcuiva, este cuceritor şi în faţa lui Dumnezeu, pentru că Îi las loc lui Dumnezeu.
Iată cât de cuceritor poate fi faptul de a‑i asculta pe oameni. Părintele Serafim de la Sâmbăta, un mare duhovnic, eclipsat poate de personalitatea Părintelui Arsenie Boca – dar între sfinţi nu există comparaţie, fiecare are aura lui, nu are nevoie de aureola celuilalt –, a fost un om deosebit. Duhul lui se simte şi acum acolo, la fel cum duhul Părintelui Arsenie se simte în toată zona Făgăraşului. Părintele avea o atitudine deosebită, nu cred că a mai avut‑o cineva, mie mi se pare genială! Când venea un om la el şi spunea: „Uite, părinte, ce problemă am…”, Părintele, după ce îl asculta şi îi dădea sfat, la urmă ca un copil îl întreba: „Oare am zis bine?” Astfel îl dezarma. Păi, dacă şi eu sunt de acord că părintele a zis bine, cum să mă duc acasă şi să nu fac ce a zis? O spunea cu atâta sinceritate şi nevinovăţie, căci el era convins că are nevoie de confirmarea celuilalt. El nu spunea: „Oare m‑ai înţeles?” Adică: „Stai, dragă, eu am zis bine, dar tu eşti destul de deştept ca să mă înţelegi?” Nu, Părintele spunea: „Oare am zis bine?” Adică: „Verifică‑mă şi tu! Oare pot să fiu eu între tine şi Dumnezeu? Oare simţi că a vorbit Dumnezeu? Oare am zis bine?” Cred că noi, duhovnicii, ar trebui să probăm mai des acest gest al chenozei şi smereniei.

 

De la marturisirea pacatelor la golirea de sine

Vedeţi, la noi, în monahismul românesc, am avut o tradiţie foarte cuminte. Sfântul Gheorghe de la Cernica vorbea în testamentul lui despre Împărtăşanie. Era perioada aceea în care la Athos se excomunicau călugării din cauza discuţiilor referitoare la deasa sau rara Împărtăşanie. Cuminţenia românilor a făcut ca, în aceeaşi perioadă, ei să nu vorbească despre aceasta. Nici Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, nici Sfântul Grigorie Dascălul, nici Sfântul Gheorghe de la Cernica n‑au pus problema desei sau rarei Împărtăşanii, ci accentul îl puneau pe spovedanie. Referitor la Împărtăşanie important este nu când, nici cât, ci cum. Nu aşa‑i corect să întrebi? Primesc pe cineva la mine – nu de câte ori, ci cum? Sunt pregătit? Valoarea unui eveniment poate fi evaluată de timpul şi de intensitatea pregătirii lui.
Faptul că Împărtăşania se repetă – nu‑i ca şi Cununia, Hirotonia sau Botezul – are o singură motivaţie: să ne împărtăşim mai adevărat, după cum se roagă preotul după ce se împărtăşeşte: „Dă‑ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” Acesta este scopul pentru care eu revin la Sfântul Potir: să mă împărtăşesc mai adevărat şi tot mai adevărat, până în Ziua cea neînserată. Dar Ziua cea neînserată când trebuie să înceapă? Ziua Împărăţiei lui Dumnezeu începe când eu mă împărtăşesc adevărat. Când Hristos este tot în mine, pentru că nu mai este niciun loc în mine în care să nu fie El. Ca să fie Hristos în mine plenar, ca să nu mai fie niciun loc în mine în care să nu fie Hristos, nu înseamnă să mă împărtăşesc mai mult, ci mai adevărat. Nu Hristos nu e adevărat, nu Hristos nu e plenar, ci eu nu am în mod plenar locul disponibil pentru Hristos. Eu mai am locuri pe care trebuie să le golesc. De aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica vorbea despre douăsprezece precestuiri, şi explica de ce. Nu vorbea despre des sau rar, ca şi primejdie. Nu‑i niciuna primejdioasă. Primejdia e nepregătirea, lipsa de pregătire, despre care vorbea şi Apostolul: „De aceea sunt mulţi dintre voi bolnavi şi unii dintre voi au şi murit”, pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie! Vedeţi? Diavolul caută să ne ducă într‑o zonă în care discutăm despre discuţii care nu au substanţă. „A, nu, că eu vreau des!”; „Ba eu vreau rar!” – dar şi acolo, şi dincolo e voia mea. Ce trebuie să vreau eu este ce vrea Hristos: să mă pregătesc.
Astfel că Sfântul Gheorghe de la Cernica le spunea ucenicilor prin testament: „Să se spovedească de două ori pe săptămână”. Mărturisirea o dată, de două ori pe săptămână sau zilnică era în tradiţia monahismului nostru ortodox din toate timpurile. Veţi zice că nu era spovedanie. Era tot o golire de sine, pentru că mărturisirea gândurilor duce până la capăt lucrarea duhovnicească a lepădării de sine. Atunci orice aş face, nu mă întăresc în părerea mea! Renunţ la părerea mea. Mă golesc de părerea mea şi întreb pe altul! Antonie cel Mare îl întreba şi pe ucenic. Nu aceasta e problema! Problema e de a fi capabili să‑l ascultăm. Aşa se face că noi putem întreba părinţi duhovniceşti care pot să nu fie preoţi. Nu la ei e problema şi la ce‑mi spun ei. Important: Eu sunt capabil să‑i ascult? De aceea, pentru neputinţa noastră ni se recomandă să căutăm părinţi cu o viaţă îmbunătăţită. Pentru marii părinţi nu e problemă, ei ascultă şi de cei mici, ca şi de cei mari. Aici e nu numai putere, capacitate, ci şi taină. Ei n‑au problema aceasta, să se îndoiască: „Măi, dar dacă spune rău?” Nu! „Doamne, fie voia Ta! Ce zice avva, aceea fac! Ce zice Pavel cel Simplu, aceea fac!” Şi aşa a făcut Antonie. Deci, golirea de noi înseamnă, până la urmă, cel mai important lucru cu care trebuie să ne ocupăm în pregătirea noastră pentru Euharistia de aici şi din ceruri.
Am vorbit numai despre oprire şi golire. Cred că despre restul vorbeşte Jertfa din Sfânta Liturghie, anume cum să‑L cunoaştem pe Dumnezeu. Cred că acesta este începutul duhovniciei. Aşa pot începe eu să înnod o relaţie. Căci aceasta înseamnă religia: relaţia cu Dumnezeu.
Lepădarea de sine este necesară în orice relaţie. De ce credeţi dumneavoastră că soţii nu se mai înţeleg unii cu alţii? Sau părinţii cu copiii? Suntem foarte plini de noi înşine! La noi, la mânăstire, vin oameni cu probleme. Numai că atunci când ajung la noi sunt deja mai blânzi. Au epuizat toate soluţiile, toate puterile, sunt ca mieii, ba mai şi ascultă. De ce credeţi dumneavoastră că nu se mai înţeleg? Vine soţia: „Părinte, m‑a lăsat soţul, că şi‑a găsit pe alta”. „Cum?” „Păi, a devenit patron.” Adică ce are? Are o cârciumioară, sau un butic, sau un taxi, şi e patron, şi plin de sine. Nu mai încape şi soţia. Vine altul: „Părinte, nu mă mai înţeleg cu soţia nicidecum!” „Poate te‑ai schimbat dumneata!” „Nu!” Şi încerc să văd ce are el de spus. „Păi, a plecat în Spania şi de atunci nu mă mai înţeleg cu ea!” Suntem plini de noi! Poate veni chiar vinovatul. Nu neapărat întotdeauna cel care vine e nevinovat. Dar problema e să ajungă să se golească, să‑şi dea drumul, să‑şi dea seama, să înceapă să spună. Să înceapă să‑I spună lui Dumnezeu prostiile lui. De aceea, cred că exerciţiul care lipseşte în ziua de astăzi este această oprire din volbura lumii, ca omul să reflecte, să poată vorbi cu sine şi cu Dumnezeu, ca să se elibereze. Nu mai avem timp să ne oprim. Vedeţi că şi eu greu mă opresc acum.
– Avantajul jurnalistului! Microfonul…
– Părintele Teofil – Dumnezeu să‑l odihnească! – povestea că un copil care adormise în braţele tatălui, la predica unui mare părinte, la un moment dat se trezeşte şi întreabă: „Tati, dar n‑a terminat părintele?” „Ba a terminat, dar nu se poate opri!”

 

A‑l privi pe celalalt prin ochii lui Dumnezeu

Deci cred că omul greu se opreşte. Greu se opreşte din a acumula ceea ce nu trebuie. Sentimentul de a acumula e corect, însă direcţia e greşită. Şi în loc să mă umplu de Dumnezeu, să acumulez harul, binecuvântarea, minunăţia, frumuseţea… Vedeţi în Cântarea cântărilor, setea aceea după celălalt, uitând de sine. Nici mirele, nici mireasa nu vorbesc despre sine, ci fiecare se cucereşte singur pentru celălalt. „Scula‑mă‑voi, mi‑am zis, şi‑n târg voi alerga,/ pe uliţe, prin pieţe amănunţit voi căuta/ pe dragul sufletului meu…” Noi atât trebuie: să‑I facem un pic de loc lui Dumnezeu. Mai ales că suntem în perioada postului de Crăciun (interviul a fost luat în 1 decembrie, n.red.). El vine. El este. Să scoatem din bagajele acestea, din balastul acesta cu care ne‑am umplut noi şi cu care ne‑a ajutat şi lumea să ne umplem, şi să‑I facem cât de puţin loc lui Dumnezeu. Părintele Profesor Ilie Moldovan ar spune: „Să facem o fisură în conştiinţa noastră!” Ceva, măcar ceva‑ceva! Şi, sigur, dacă am putea să contribuim şi noi cu ceva în avantajul oamenilor: aprinzându‑ne, să aprindem…. Sau cel puţin să contribuim ascultând. Deja se creează ceva. Mulţi spun o prostie mare. Vin oameni, spre exemplu, când încep să se spovedească prima dată, şi mărturisesc tot satul sau tot cartierul, numai despre ei nu pot vorbi. Dacă avem răbdare şi îi ascultăm, vin şi a doua oară. Şi a doua oară poate nu mai apucă ei să spună despre toţi, pentru că despre unii deja au spus, şi continuă cu familia. Apoi termină şi cu familia şi, până la urmă, încep cu ei, căci pe ceilalţi i‑au epuizat. Dar pentru aceasta avem nevoie de răbdare.
– Cum se face asta?
– Trebuie să ne fie dragi oamenii. Însă există două feluri în care oamenii ne sunt dragi: atunci când se îndreaptă spre noi sau, mai important, când se îndreaptă spre Dumnezeu. Dacă nu ştiu să se în­drepte spre Dumnezeu, se îndreaptă spre noi. Şi dacă îi iubim cu adevărat, atunci vom putea să‑i ducem la El.
Mai este încă o formă de a îndrăgi oa­menii: Dacă noi suntem îndreptaţi spre Dumnezeu şi vedem cât de mult îi iubeşte Dumnezeu, nu se poate să nu ne fie şi nouă dragi! Iar dacă noi îi iubim pentru Dumnezeu, şi ei încep să‑L iubească, chiar dacă la început o fac pentru noi. Aşa se întâmplă în dragoste. Sunt obiceiuri şi deprinderi pe care cineva încă nu le‑a cunoscut sau poate nu le‑a agreat. Însă dacă începe să iubească o persoană cu obiceiurile acelea, începe să le îndrăgească şi să le practice. Numai de dragul aceluia. Cred că nu putem înţelege niciodată să iubim corect un tâlhar, decât dacă Îl iubim pe Dumnezeu şi vedem cum îi iubeşte El pe tâlhari. Şi atunci îl iubim şi noi corect. Pentru aceasta avem nevoie să cunoaştem Iubirea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu‑Iubirea, aşa cum va mărturisi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Apostolul Iubirii: „Noi am cunoscut şi am crezut Iubirea”.