LOADING

Type to search

Arhimandrit Melchisedec Velnic: Despre Rugaciunea de pocainta a Sfântului Efrem Sirul

Arhimandrit Melchisedec Velnic: Despre Rugaciunea de pocainta a Sfântului Efrem Sirul

Share

Păşim în Postul Mare, dar depinde cum o facem. Putem să păşim indiferenţi, putem să păşim mai răi, putem să fim neiertători, putem să fim delăsători: aproape să nu ştim că suntem în Post. Putem să petrecem mai departe în nesimţire, păcat care este îngrozitor în ziua de astăzi, şi care stăpâneşte tot mai mult societatea, omenirea. Când spun „nesimţire”, mă refer la nesimţirea faţă de aproapele: când nu mai simţi durerea, când nu mai simţi apăsarea, când nu mai simţi nici bucuria aproapelui şi eşti departe de absolut tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Te închizi în egoismul tău, te închizi în chilia ta, în carapacea ta, ca un melc care se ascunde acolo, în căsuţa lui, şi nu‑l mai interesează ce se întâmplă în jur. Dacă facem în felul acesta, suntem departe de Dumnezeu şi atunci postul nu ne prea este de folos…

 

Postul ne este de folos atunci când îl împlinim aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem Sirul. Nu întâmplător s‑a pus rugăciunea Sfântului Efrem în perioada Postului Mare. În ea cerem să ne izbăvim mai întâi de patru duhuri: „Doamne si Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi‑l da mie”. Dacă cercetăm, vedem că toate duhurile de care aminteşte rugăciunea Sfântului Efrem Sirul lucrează împotriva noastră, împotriva legăturii noastre interioare cu Dumnezeu şi împotriva legăturii cu aproapele. Căci un om trândav, un om leneş, nepăsător, este străin de aproapele său şi, înstrăinându‑se, uşor, uşor, şi cade în păcatul de care am vorbit: păcatul nesimţirii. Când este stăpânit de păcatul trândăviei, păcat condamnat de sfinţii părinţi, omul nu mai simte harul, nu mai simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.

Grija de multe – să nu ne punem încrederea în ceea ce ne înconjoară, ci să ne punem încrederea în Dumnezeu. Dacă vom zice: „eu voi rezolva, eu voi face, eu voi drege”, tocmai atunci nu vom reuşi să facem absolut nimic. Dumnezeu este Cel care lucrează, Cel care rânduieşte, Cel care ne arată că  „fără Mine nu puteţi face nimic”. Şi aşa este, nu putem să facem nimic fără El. Deşi omul are libertate deplină, dacă pune accentul pe ea şi vrea numaidecât ca el să facă ceva – „fac ce vreau eu!” –, în acel moment se desparte de har şi de acea lucrare adânc duhovnicească a harului Duhului Sfânt, care trebuie să se împlinească întru El.

Iubirea de stăpânire, slava deşartă, închipuirea de sine – alte duhuri care ne rup pe noi din legătura cu Dumnezeu şi din legătura cu aproapele. Al patrulea duh este cel al grăirii în deşert. Şi cât de repede suntem porniţi în a‑l grăi de rău pe aproapele! Dacă ne întâlnim doi, imediat suntem tentaţi să vorbim de al treilea. Cred că acest păcat s‑a înmulţit pe faţa pământului mai mult decât oricând. Căci oamenii vorbesc de rău, vorbesc împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui, şi uită să grăiască despre Dumnezeu.

Cercetaţi‑vă dumneavoastră, credincioşii, dar aş vrea să‑i provoc şi pe părinţii şi fraţii din mănăstire să se cerceteze şi ei şi să‑şi pună fiecare problema în modul cel mai serios: atunci când se întâlnesc unul cu altul, atunci când merge la chilia celuilalt, ce le este pe buze? Grăirea în deşert sau vorbirea despre Dumnezeu? Să dea Domnul ca măcar 10% dintre noi să grăim cele duhovniceşti; tare bine ar fi. Dar mi‑e teamă că nici 10% dintre noi, atunci când ne întâlnim, nu grăim cele după Dumnezeu, cele duhovniceşti, ci suntem atraşi la glume, la râs şi la celelalte vorbe deşarte, care nu fac nimic altceva decât să ne răpească pacea lăuntrică şi vorbirea cu Dumnezeu.

Apoi, în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, îi cerem Preabunului nostru Dumnezeu alte patru duhuri. Primul – duhul curăţiei. Cine n‑are nevoie de curăţie? Şi cât de uşor alunecă mintea noastră… Cât de greu este de stăpânit mintea! Ea alunecă lesne la lucrurile cele necurate şi nu se păzeşte întreagă, curată şi sfântă. De aceea, Sfântul Efrem Sirul a spus mai întâi să cerem de la Dumnezeu duhul curăţiei. A zis Mântuitorul Iisus Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” Nu poţi să ajungi la vederea duhului lui Dumnezeu, la cu­noaşterea lui Dumnezeu, cu o inimă îmbâc­sită de gânduri, de fărădelegi, şi de alte răutăţi pe care le agonisim: gânduri potrivnice, uneltiri, invidie, răutate şi toate celelalte.

Al doilea duh – gândul smerit. Ştiţi ce înseamnă a avea gând smerit? A nu te vedea pe tine niciodată mai bun, a nu te vedea pe tine niciodată mai vrednic de ceva, a nu osândi niciodată pe cel de lângă tine, a nu‑l dispreţui, ci a te vedea pe tine mai prejos. Cum frumos aminteşte părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol acel cuvânt din Pateric: „dacă nu te vei vedea pe tine mai prejos decât toată făptura, nu te vei mântui”. Adică să te vezi mai prejos şi decât un vierme, că acela‑i nevinovat şi nu ştie, dar noi ştim, şi nu facem. Noi avem raţiune, dată de Dumnezeu, avem chipul lui Dumnezeu întru noi, şi nu facem ceea ce trebuie. Imediat ne gurguţăm că, dacă avem o haină mai deosebită, atunci, gata, suntem cineva. Ne‑am mai făcut ceva pe lângă casă, am făcut câteva metanii, am citit o catismă la Psaltire, am ajuns mai de dimineaţă la biserică, am fost primul astăzi, am citit miezonoptica, sau mai ştiu eu ce… Desigur, toate sunt bune, este bine să le faci, dar să nu te mândreşti cu ele. Să nu te laşi biruit de gândul slavei deşarte, ci să ai gândul smerit: netrebnic sunt, „eu sunt vierme şi nu om”, după cum spune psalmistul. În ziua de astăzi avem nevoie de smerenie, de gândul smerit, aproape ca de aer.

De smerenie nu putem vorbi fără să avem dragoste şi fără să avem răbdare. Toate trei merg împreună: dacă ai smerenie, ai şi răbdare, ai şi dragoste.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul se încheie: „Aşa, Doamne, Împărate, dă‑mi să‑mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” Cum încheiem rugăciunea „Tatăl Nostru”? „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, şi apoi zicem: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean”. Se aseamănă mult aceste două rugăciuni.

Este de mare folos să învăţăm această rugăciune, şi, ori de câte ori ne vine în minte vreun gând rău, să o spunem, împreună cu stihurile care o însoţesc: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Dumnezeule, curăţeşte‑mă pe mine, păcătosul”. Al treilea stih parcă te umileşte mai mult: „Cel ce m‑ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte‑mă!”. Aici facem apel şi la bunătatea Lui: Doamne, dacă m‑ai zidit, acum, te rog, miluieşte‑mă! Iar în al patrulea ne coborâm cumva în interio­rul nostru şi zicem: „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă‑mă!”

La acestea să cugetăm, pe acestea să le şi împlinim. După o veche tradiţie, la începutul Postului Mare, părinţii din mănăstirea Sfântul Sava de la Ierusalim îşi cereau iertare unul de la altul, îşi puneau câte ceva în desagă şi treceau râul Iordanului. Fiecare mergea în pustie şi se nevoia în prima săptămână într‑o tăcere deosebită. De aceea şi în mânăstiri, în zilele de luni, marţi, până miercuri către seară nu se gustă nimic, ci numai celor care nu pot, celor bolnavi, li se îngăduie să ia câte ceva după apusul soarelui. Şi, aşa cum altădată părinţii noştri petreceau în tăcere şi în rugăciune, aşa trebuie să petrecem şi noi: în smerenie şi cuminţenie adâncă.

Să folosim timpul Postului Mare, să nu‑l irosim, ci să‑l petrecem vorbind mai mult cu Dumnezeu. Însă mai întâi să ne smerim, să‑l iertăm pe aproapele din toată inima, şi apoi să ne rugăm cu umilinţă. Dacă vom face aşa, rugăciunea noastră va fi bine primită înaintea Preabunului nostru Mântuitor. Amin.