LOADING

Type to search

Copilul care a rupt blestemul neamului omenesc

Copilul care a rupt blestemul neamului omenesc

Share

Naşterea Maicii Domnului e o sărbătoare a începutului anului bisericesc, despre care putem spune că deschide şirul marilor praznice ale anului bisericesc. De câte ori noi prăznuim Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, sau Botezul, sau un alt eveniment, nu doar comemorăm, nu doar ne amintim un eveniment oarecare, sau îl celebrăm – în sensul în care celebrăm ziua de naştere a unuia din noi, ci împreună suntem chemaţi să ne împărtăşim de o putere pe care Domnul vrea să ne-o dăruiască.

 

Aşa cum în însuşi momentul istoric s-a întâmplat, bunăoară, la Schimbarea la Faţă, când ni se face chemarea să înţelegem că această lumină taborică s-a apropiat de noi, tot aşa şi noi trebuie să ne-o împropriem, trebuie să tindem spre ea, să înţelegem că Domnul vrea să ne-o împărtăşească; să înţelegem că n-a fost doar un eveniment istoric, undeva, şi s-a încheiat. Nu întâmplător, în zilele noastre, în Muntele Taborului, în ziua Schimbării la Faţă se pogoară un nor, în chip minunat, un nor care adevereşte exact lucrul acesta: că Domnul repetă, aproape, un eveniment istoric în timp, nu în sensul a ceea ce a fost atunci, dar acea putere vrea să ne-o dăruiască şi nouă, şi ne-o transmite şi nouă, şi ne învaţă, în aceste momente, nu doar să încercăm să ne sugerăm ceva, ci, prin rugăciune, să ne împărtăşim de acea putere.
Asemenea la Iordan, când, în ziua Bobotezei, Iordanul se întoarce înapoi – iarăşi, o minune deosebită! După aceea, la Înviere, când în Sfântul Mormânt are loc această minune a venirii Sfintei Lumini. Putem spune că, în ziua prăznuirii Maicii Domnului, noi suntem chemaţi să primim bucuria familiei drepţilor Ioachim şi Ana, bucuria familiei întregului neam omenesc, care aştepta un semn binecuvântat al lui Dumnezeu.
Începe, prin Naşterea Maicii Domnului, să se împlinească făgăduinţa pe care Domnul a făcut-o Evei, că se va sparge acel blestem – acel blestem pe care nu l-a dat Dumnezeu în vreo clipă de mânie sau răzbunare, ci acel blestem pe care Eva şi l-a pus asupră-şi, în momentul când a ieşit din binecuvântarea lui Dumnezeu, din puterea cuvântului lui Dumnezeu, care o învăţa: „Să nu faci asta, că vei muri!” Ca şi cum îi spun eu copilului meu: „Să nu pui mâna pe sobă, că te vei frige!” Tu nu te-ai fript pentru că eu, părintele tău, m-am răzbunat pe tine, că nu m-ai ascultat; ci tu te-ai fript, că nu ai ascultat acel cuvânt care te păzea de o putere a stricăciunii, a bolii, a morţii. Eva a intrat în acest blestem, şi cu ea Adam, şi noi toţi, în momentul în care a ieşit din puterea cuvântului lui Dumnezeu.
Iată că, prin sfinţii părinţi Ioachim şi Ana, încep să se arate zorii risipirii acestui blestem. Oameni cu viaţă sfântă, oameni care şi-au dus crucea aceasta grea a neputinţei de a avea copii, neputinţă care era privită aproape ca un blestem, ca o ruşine, în Israel… Se pare că în momentul în care – se pare, spun, pentru că aşa mărturiseşte şi Tradiţia şi noi credem lucrul acesta; chiar dacă nu avem nişte dovezi scrise, credem în Tradiţia pe care am preluat-o – înfăţişându-se la templu, nu li s-a primit darul, pe motiv că nu aveau copii. Şi atunci, în loc să fie un strigăt de revoltă din sufletele lor – că, „Doamne, iată, am slujit Ţie atâta timp şi uite, acum nici măcar asta nu putem face! Ne simţim osândiţi şi nedreptăţiţi şi frustraţi şi…”, în loc să fie asta, din ei se naşte cu nădejde rugăciunea fierbinte, rugăciune pe care Domnul, sigur, o ştia şi fără ca ei să fi spus; dar în momentul în care în ei s-a copt această nădejde şi speranţă până la sfârşit, Domnul a făcut cu putinţă ceea ce era cu neputinţă la aşa oameni în vârstă: zămislirea şi, ulterior, Naşterea Maicii Domnului.

 

Prunca

Curăţia Maicii Domnului, puterea ei de a sluji în deplină feciorie – feciorie nu doar în sensul că n-a cunoscut bărbat, ci în sensul că nicio poftă din lumea aceasta nu a putut să biruiască în ea setea de a sluji lui Dumnezeu, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a se minuna de Dumnezeu, aşadar, puterea aceasta a Maicii Domnului a început încă din momentul zămislirii ei, cu credinţa în Dumnezeu, cu inimă curată, din drepţii părinţi Ioachim şi Ana, încât Naşterea Maicii Domnului este arătarea minunii lui Dumnezeu. Din nişte sfinţi părinţi bătrâni, care nu mai gândeau a avea copii, care-şi purtau cu durere, aproape ca pe un blestem, neputinţa de a avea copii, iată, răsare această lumină: a avea un copil. Şi noi ştim acum că nu orice copil, ci un copil care avea să rupă desăvârşit blestemul neamului omenesc.
Bucuria Naşterii Maicii Domnului este bucuria întâlnirii: a voinţei lui Dumnezeu de a învia pe Adam, de a mângâia pe Adam, aşadar întâlnirea voii lui Dumnezeu cu întâlnirea voii omului, prin sfinţii părinţi Ioachim şi Ana, de a se jertfi voii lui Dumnezeu, de a spune aşa cum trebuie să spunem şi noi, din adâncul nostru: „Facă-se voia Ta!”, chiar atunci când noi nu înţelegem deplin voia lui Dumnezeu.
Vom prăznui puţin mai târziu intrarea Maicii Domnului în biserică. Iată, prunca aceasta, la numai doi-trei ani, este închinată în templu. Cât de sfâşietor! Singurul copil, dobândit la bătrâneţe, să-l duci pentru totdeauna, să-l închini Domnului! Cât de sfâşietor pentru mamă, cât de sfâşietor pentru tată! Şi, în acelaşi timp, sunt convins: nu cu durere, nu cu plânsete, nu cu vaiete au făcut sfinţii părinţi lucrul acesta, ci cu încredinţarea că Dumnezeu, Care i-a binecuvântat, va spori şi bucuria lor şi va purta de grijă acestei dumnezeieşti pruncuţe – ceea ce s-a şi întâmplat.
Iată, dar, că minunea Buneivestiri, în care Facă-se mie după voia Ta! deschide porţile cerului, pentru Adam şi pentru noi, minunea aceasta începe încă din minunea pe care o vedem: a Naşterii Maicii Domnului. Şi de aceea, acest moment este un moment de bucurie, în care suntem chemaţi să ne bucurăm, dar şi să ne reevaluăm nădejdea. Să înţelegem că Dumnezeu iubeşte pe om şi caută să ne scape din orice fundătură, din orice neînţelegere, atunci când vom şti – asemenea sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana – să spunem: „Facă-se voia Ta!”, să spunem asemenea Maicii Domnului, în deplină libertate şi împreună-lucrare cu Dumnezeu, să spunem: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău.”

 

Noi şi sarbatoarea Naşterii Maicii Domnului

Cum întâmpinăm această sărbătoare? Cu rugăciune, bineînţeles; cu credinţă şi cu înţelegere că ceea ce Dumnezeu a lucrat atunci, Dumnezeu lucrează şi acum, în istorie; în această istorie, în care trăim sfâşiaţi de fel de fel de crize, de foarte multă viclenie, de foarte multă minciună, de fel de fel de frustrări, cu toată durerea pe care neamul omenesc a adunat-o, în mii de ani, şi pe care noi avem a o duce, durere care vine din înstrăinarea, din ce în ce mai mult, a omului de Dumnezeu. Şi această durere să înţelegem că o putem vindeca atunci când ne vom întoarce la Dumnezeu, atunci când vom căuta să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, aşa cum a lucrat – neaşteptat! – în viaţa sfinţilor părinţi, în viaţa, să zicem, a Maicii Domnului, pentru că viaţa Maicii Domnului începe să nu mai fie doar viaţa ei, ci viaţa ei împreună cu viaţa Domnului, viaţa ei împreună cu viaţa noastră, pentru că în ea, întreg neamul omenesc şi-a aflat lumina şi izbăvirea.

A consemnat
Laura Isabela Aivăncesei