LOADING

Type to search

Lacrimi la racla Sfântului Ioan Iacob. 50 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ioan Iacob

Lacrimi la racla Sfântului Ioan Iacob. 50 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ioan Iacob

Share

Smerenie, asceză, rugăciune. Cele trei coordonate prin care ne-am obişnuit să-i privim pe sfinţi. Dar oare nu e prea puţin? Nu suntem noi cei care pierdem duhovniceşte dacă nu vedem în sfinţi întreaga lucrare a lui Dumnezeu? Dacă nu vedem bunăoară curajul lor. Şi nu numai curajul mucenicilor, ci al oricărui sfânt cuvios, şi chiar al oricărui călugăr. Aşa precum este (şi spun “este”, pentru că nu putem folosi trecutul când vorbim despre sfinţi) Cuviosul şi Ioan Iacob. Curajul lui ca la 19 ani să aleagă calea grea a călugăriei, cu toate că avea şi posibilitatea studiilor. Curajul de a pleca la 23 de ani în Ţara Sfântă într-un loc pe care nu îl cunoştea (să ne gândim cu câtă grijă ne pregătim noi, astăzi, scurta călătorie spre Israel). Curajul de a înfrunta toate greutăţile unei vieţi printre străini, într-o lume păgână, mult diferită de ceea ce vedem noi astăzi acolo. Toate acestea pentru dorul de Dumnezeu.

 

Viata în Tara Sfânta

Viaţa sfântului Ioan Iacob de la Neamţu sau de la Hozeva este din fericire cunoscută astăzi de cei mai mulţi dintre creştinii noştri. Venit în Ţara Sfântă în anul 1936, s-a stabilit pentru început în mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Betleem, apoi s-a retras lângă Marea Moartă, la pustiul Qumran, acolo unde s-au găsit manuscrisele de la Marea Moartă. În timpul războiului, sfântul Ioan a fost dus, împreună cu mai mulţi străini într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, în Ierusalim, unde a stat un an de zile, apoi s-a reîntors la mănăstirea Sfântul Sava din pustia Iudeii. A fost numit egumen la schitul românesc de pe Valea Iordanului unde a trăit până în anul 1953, când, luând binecuvântare de la Patriarhul Ierusalimului din vremea aceea, s-a mutat pe Valea Hozevei, în peştera Sfânta Ana. Peştera în care a trăit timp de peste şapte ani Sfântul Ioan, nu este un loc oarecare din zona Hozevei, este chiar peştera în care s‑a nevoit mama Maicii Domnului, Sfânta Ana, în vremea în care se ruga pentru a dobândi un prunc. Şi ştim cu toţii că în urma acestor rugăciuni pe care Sfânta Ana le-a făcut acolo, în pustie, a venit pe lume Fecioara Maria. Şapte ani a trăit cuviosul în această peşteră, care devenit apoi mormântul său, până în anul 1980, când moaştele sale au fost descoperite, prin vedenie, de către un arhimandrit grec. Din peştera Sf. Ana a fost luat trupul neputrezit al Sântului Ioan Iacob, în 1980, şi mutat în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, care se află pe Valea Hozevei, în bisericuţa cu hramul Sfântului Arhidiacon Ştefan, întâiul mucenic. Racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Iacob se află în această mică bisericuţă, care nu întâmplător se află chiar sub peştera în care a vieţuit Sfântul Ilie Tezviteanul.
Sfântul Ioan Iacob aşteaptă, cu smerita-i şedere, pe care a avut-o în toată viaţa sa pământească, pe toţi închinătorii care trec prin Ţara Sfântă. Este multă pace acolo, în Valea Hozevei, este un duh de rugăciune şi de multă sfinţenie, din tot văzduhul acela şi din toate stâncile acelea care, la prima vedere, îţi par străine şi ostile, neavând nici un pic de vegetaţie; sunt stânci golaşe, arse de soare; ici-colo, vezi crăpături în stâncă, crăpături care nu sunt altceva decât peşteri în care au vieţuit miile de sihaştri, de călugări, în primele veacuri creştine, până la venirea perşilor, în anul 614.
Sfântul Ioan Iacob, stând acolo, în peştera Sfânta Ana, a scris foarte multe poezii, pe care noi, monahii, le considerăm ca fiind cele mai umilicioase poezii care se găsesc în literatura duhovnicească a Ortodoxiei româneşti. În poezia Sfântului văd reflectat tot dorul pe care l-a avut toată viaţa, toată dorinţa lui de a vieţui departe de lume, în înstrăinare totală de oameni, cu gândirea aţintită mereu spre Dumnezeu. Toate locurile din Ţara Sfântă unde el s-a retras,  Sfântul Sava, pustia Qumranului, pustia Hozevei, sunt zonele cele mai aride din tot spaţiul Ţării Sfinte. Nu departe de Ierusalim, la aproximativ 25 km, în pustia Iudeii, el a fugit de strălucirea acestei lumi, ca s-o caute pe cea cerească. A căutat, prin rugăciune şi prin smerita lui viaţă, să îşi apropie cerul de pământ. Într-unul din versurile sale, exprimă foarte frumos următoarele gânduri:

În tăcerea cea de noapte,
Toate când se odihnesc,
Apa murmură în şoapte,
Ca un cântec românesc.

Văd în aceste versuri toată dragostea lui pe care a avut-o faţă de poporul român, faţă de ţară, unde, de îndată ce a părăsit-o, la vârsta de 23 de ani, vieţuind în Ţara Sfântă încă 24 de ani, nu s-a mai întors niciodată. Toată viaţa lui a fost un dor nesfârşit faţă de tărâmurile în care se născuse şi de unde plecase, ca monah, în căutarea fericirii cereşti.

 

Rugaciunea catre Sfântul

Ducându-mă de multe ori în Valea Hozevei, cu pelerinii, ca ghid însoţitor, am avut ocazia să însoţesc grupuri şi mai mari, şi mai mici de pelerini; uneori mergeam şi de câte două-trei ori pe săptămână în Valea Hozevei, cu pelerinii români, şi sigur că în toţi aceşti ani am avut mari bucurii duhovniceşti împreună cu aceşti călători, închinători, despre care mi-e greu să vorbesc în câteva cuvinte.
O întâmplare mi-a rămas, însă foarte pregnant în amintire. Este un moment de seară, când mersesem cu un grup mic de pelerini de la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, însoţiţi de un preot care venise să doneze câteva epitrahile brodate cu fir de aur, pentru Sfântul Ioan Iacob, şi o icoană a sfântului, foarte frumoasă, împodobită cu tricolorul României. Am coborât în valea aceea, împreună cu acest mic grup de pelerini, cântând troparul sfântului, în lumina frumoasă a amurgului, şi intrând acolo, în bisericuţă, ne-am închinat şi am citit Acatistul Sfântului. Nu sfârşisem încă Acatistul, când a venit un alt mic grup de preoţi ruşi. Ei veniseră tocmai din Rusia, să-l vadă pe Sfântul Ioan Iacob. Şi ne-a mişcat profund trăirea lor, atât de vie, cum s-au aşezat în genunchi şi au început să plângă la racla sfântului. Apoi, noi necunoscându-ne – era prima dată când ne întâlneam, acolo, am făcut o rugăciune; am cântat – noi în limba română, dumnealor în limba rusă; ne-am miruit cu ulei de la candela sfântului şi am simţit că aceasta i-a plăcut sfântului cel mai mult. Mulţi s‑au întrebat de ce oare sfântul nu vine acasă, în România. Noi nu putem răspunde la această întrebare. Sunt raţiuni dumnezeieşti, nu omeneşti, dar vă spun că, stând el acolo, în Valea Hozevei, sfântul acesta al românilor este de mare folos tuturor pelerinilor care trec pe acolo. Iată cum, neştiuţi, au venit greci, au venit ruşi, americani, oameni din tot spaţiul ortodox al lumii, să se închine la racla Sfântului Ioan Iacob. Şi am văzut că s-a creat atunci o comuniune spirituală între noi, fără graniţe. Noi nu mai eram acolo ruşi, români, greci, americani, eram creştini întru Hristos, veniţi să ne închinăm la racla unui mare nevoitor. El este aproape contemporan cu noi şi sigur că este un exemplu pentru noi, toţi, nu numai monahi, ci şi pentru mireni, modul lui de vieţuire atât de plăcut lui Dumnezeu.

 

Minunile Sfântului

Dacă ar fi să mai îmi amintesc din câteva întâmplări minunate ce s-au petrecut acolo, aş spune că un lucru general valabil pentru Sfântul Ioan, este acela că s-a arătat de multe ori, multor oameni, de pretutindeni, nu numai acolo, în Ţara Sfântă, ci şi pe alte meridiane ale lumii. Sfântul Ioan Iacob este mult ajutător, grabnic ajutător chiar, tuturor acelora care cred în sfinţenia lui. Aş vrea să vă amintesc aici o întâmplare foarte frumoasă, cu o creştină ortodoxă româncă, care trăieşte de mai mulţi ani în Ierusalim, şi care a avut ocazia să participe la momentul în care Sfântul Ioan Iacob a fost coborât din peştera în care vieţuise şi adus în mănăstire, şi pus în raclă. Atunci a fost o mulţime de pelerini acolo şi, nebăgată în seamă de lume, ea a reuşit să ia bocancii sfântului. Toată lumea care a fost la racla sfântului ştie că el are acuma în picioare nişte bocanci roşi de vreme, albiţi de praful acelor stânci golaşe, fără şireturi; sunt bocancii pe care i-a purtat toată perioa­da şederii acolo, în pustia Hozevei şi poate cine ştie de când. Şi femeia acesta, cumva din evlavie, i‑a luat bocancii acasă şi i-a pus într-un dulap de mare cinste. Însă, la o vreme, sfântul i s-a arătat în vis şi a certat-o şi i-a spus: „Femeie, să-mi aduci bocancii mei înapoi!” Ea îi dusese unii noi, mai înainte, spunând că, să fie frumos îmbrăcat acolo, în raclă, să aibă toate lucrurile noi şi frumoase. Dar atunci când sfântul i s-a arătat în vis, ea s-a înfricoşat foarte tare, a luat bocancii îndată şi s-a dus cu ei la Hozeva, la stareţul mănăstirii, unde i-a pus, şi până astăzi bocancii Sfântului sunt în racla lui. Îmi amintesc de o altă minune a sfântului povestită de unul din şoferii care duceau pelerini şi credincioşi prin diferite locuri din Ţara Sfântă. Acesta a dus un grup de credincioşi noaptea la priveghere la Hozeva, dar fiind foarte obosit a ales să nu coboare la biserică, ci să rămână în maşină să se odihnească. În timp ce dormea a auzit o bătaie în geam. S-a trezit brusc, şi l-a văzut pe sfântul Ioan care, cu un glas mustrător, i-a poruncit să meargă la slujbă, la priveghere şi să nu mai doarmă. Înfricoşat, omul, cu toată bezna din jur, a alergat până la biserică şi toată noaptea nu s-a dezlipit de racla cu moaştele sfântului.
O altă întâmplare este legată de un pustnic român din munţii noştri, din munţii Moldovei. Acesta mi-a povestit cum, în nevoinţele sale din munţi, Sfântul Ioan Iacob i s-a arătat pe o cărare şi i-a spus: „Îmi place foarte mult ce faci tu aici. Mergi pe calea pe care ai ales-o, căci pe aceasta am mers şi eu în viaţă. Mult am suferit, multe lacrimi au curs pentru această cale pe care am ales-o, dar Dumnezeu mi-a dat multă bucurie. Mergi pe calea pe care ai ales-o!”

De câte ori priveam în zare,
Simţeam, de mic, aşa un dor
Ca să colind pământ şi mare,
Să fiu departe călător.

Vedeam în zarea depărtată
Un cer de-a pururea senin,
O lume nouă, mai curată,
O viaţă fără de suspin.

S-a dus degrab’ copilăria,
Ca visul cel înşelător
Şi, după dânsa, bucuria
S-a dus ca pasărea în zbor.

În lumea asta zbuciumată
Am căutat limanul sfânt
Pe care l-am visat o dată.
Dar nu se află pe pământ.

Aceleaşi valuri sunt pe mare,
Aceeaşi viaţă cu dureri,
Aceleaşi băuturi amare
Aflăm şi astăzi, ca şi ieri.

Un singur ţărm rămâne-acum,
Străin de valul cel lumesc:
Ierusalimul cel din ceruri.
În calea lui să mă grăbesc.

La el nu este nici durere,
Nici întristare, nici suspin,
Acolo nu-i apus de soare
Şi cerul veşnic e senin.