LOADING

Type to search

100 de ani de la naşterea Sfântului Ardealului (29 septembrie 1910 – 29 septembrie 2010)

100 de ani de la naşterea Sfântului Ardealului (29 septembrie 1910 – 29 septembrie 2010)

Share

Anul acesta, pe 29 septembrie, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea părintelui Arsenie Boca. Timp de jumătate de veac, neamul nostru, şi odată cu el omenirea întreagă, au trecut prin marea teroarea a ideologiilor totalitare. Alături de poporul nostru oprimat, în acele clipe de grele încercări, s-au aflat câţiva bărbaţi ai lui Hristos, care au schimbat, poate, soarta acestei ţări. Datorită lor am reuşit să ne păstrăm credinţa nealterată, bisericile deschise şi copii botezaţi.

Între ei, părintele Arsenie Boca este o figură aparte. Nu numai prin harismele sale excepţionale (este poate duhovnicul de secol XX cu cele mai multe minuni săvârşite), ci şi prin cultura şi scrierile sale, care au rămas după moartea sa drept călăuză spre Hristos.

„Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca” împreună cu Mânăstirea „Sfinţii Brâncoveni” de la Sâmbăta de Sus au încercat, la sfârşit de septembrie, o incursiune în viaţa şi teologia „sfântului Ardealului”, reunindu-i pe cei care l-au cunoscut într-un simpozion dedicat aniversării centenarului. Mărturii au fost atunci multe, dar spaţiul revistei nu a permis decât publicarea celor pe care le veţi regăsi mai jos. Tustrele reuşesc, în felul lor propriu, retrasarea unei „Cărări a Împărăţiei” spre care ne-a călăuzit părintele.

 

Î.P.S. Laurentiu Streza, Mitropolitul Ardealului

O comemorare istorică a unui eveniment se consumă o dată cu evenimentul. Însă comemorarea de astăzi este o comemorare liturgică, de aceea ea se poate repeta mereu şi la aceeaşi intensitate. Liturghia este cea mai amplă comemorare a Mântuitorului Iisus Hristos. Este o comemorare şi a persoanei, dar şi a evenimentului din viaţa persoanei respective, pentru că se actualizează în fiecare sărbătoare. Deci sărbătoarea nu este doar un prilej de amintire a evenimentului, ci şi un mijloc de a deveni contemporani cu acel eveniment.

Simpozionul acesta, pentru că este legat direct de pomenirea părintelui, mâine, prin Sfânta Liturghie şi apoi prin slujba parastasului, este o astfel de comemorare liturgică. În cadrul acestuia noi vom deveni, pentru moment, contemporani cu foarte multe elemente din viaţa părintelui, amintite de unii sau de alţii. Însă elementul esenţial al acestui început de comemorare este acela de a stabili lucrurile aşa cum trebuie ele să fie stabilite. Totdeauna, în diferite manifestări, există şi obiecţii, există şi extrema cealaltă, a exaltării, a depăşirii limitei sau a promovării unor elemente care nu sunt fireşti. Şi iată, de exemplu, vă arăt acum cărticica aceasta care nu are nicio valoare (este vorba de o broşură cu un acatist adresat părintelui n.red.). E mai mult o necinstire a părintelui Arsenie, decât o cinstire a lui. Pentru că un acatist – şi vă spune o persoană care are dreptul să vă spună: în Sfântul Sinod, eu sunt preşedintele comisiei liturgice – se alcătuieşte de o persoană sau de un grup de persoane cu harismă, pe baza unor date concrete, păstrându-se elementele necesare ale teologiei. Aici sunt lucruri care‑l necinstesc pe părintele, pentru că este asemănat cu Dumnezeu! Trebuie să caut formula aceea: „Bucură-te, cel pe care mama, când te-a avut în pântece, soare a avut”… Soarele e una şi Hristos, Unul! Noi, care am venit aici, n-am venit să ne exprimăm exaltarea, ci smerenia în faţa unui om care a fost chipul smereniei. L‑am cunoscut personal. Dacă aş vorbi colateral, atunci aţi putea să spuneţi: „Lăsaţi să spună alţii!” Dar eu l-am cunoscut dintru începutul vieţii noastre de familie, l-am cunoscut în momente esenţiale şi am cerut sfatul dânsului. L-am auzit pe părintele Teofil – Dumnezeu să‑l odihnească! – deseori spunând sau citându-l pe părintele Arsenie. Mi-a plăcut, de exemplu, de câte ori repeta, spunea că părintele spunea că în mintea strâmbă, şi lucrul drept se strâmbă. Auzi! După cuvintele astea poţi să vorbeşti două zile şi două nopţi, fără să te opreşti. Eu cred că dacă am repeta mereu aceste mici formulări ne-am folosi mai mult decât dacă am încerca să-i facem un acatist.

Acum eu aş vrea să vă explic dumneavoastră, pentru că mulţi m-au întrebat, ba mi-au trimis şi adeziuni – parcă am fi la vot, să alegem! – mi-au venit acasă teancuri de adeziuni pentru canonizarea părintelui Arsenie. Dar declararea ca sfânt a unei personalităţi o face Dumnezeu – nu biserica! Instituţia bisericii este obligată să constate şi apoi să facă cercetări în momentul în care există o pietate a credincioşilor, care nu se bazează pe o exaltare, ci pe o experienţă reală; credincioşi care merg la mormântul părintelui, credincioşi care îşi îndreaptă atenţia sau rugăciunea către părintele, şi simt ajutor. Ei simt într-adevăr, sau au fost părtaşi, unor evenimente pe care le putem numi chiar minuni, pentru că fiecare are discernământul de la Dumnezeu să constate când e o faptă obişnuită şi când e o faptă minunată. Dacă în viaţa noastră s-a întâmplat o minune, şi minunea aceasta se datorează tocmai mijlocirii unui părinte, acela îţi rămâne în suflet. Echilibrul acesta ni l-a dat părintele ca o mărturie şi ca o sarcină de a-l apăra, de a apăra principiul acesta statornic al smereniei, al pregătirii din tot sufletul pentru lucrarea aceasta misionară, care n-a fost uşoară şi nu e uşoară nici acum; cu atât mai mult poate că atunci ne mai fereau şi comuniştii de anumite lucruri, acum s-au deschis toate porţile; nu mai există nici un fel de ocrotire fără atenţia noastră, fără trezvia noastră. Dacă nu suntem pregătiţi, nu suntem atenţi, putem să fim loviţi din toate părţile. Şi aş vrea să închei cu un lucru pe care l-am primit acum, aşa mi l-a spus părintele nostru patriarh Daniel, fiind aici, la Sâmbăta; discutam despre mănăstiri, despre ambianţa pe care o creează o mănăstire, apoi şi de problemele pe care le avem în anumite mănăstiri şi a spus: „Mănăstirile noi sunt vulnerabile. Mănăstirile vechi au un atu în plus, pentru că nimeni nu ştie, numai Dumnezeu, câţi părinţi din mănăstire sunt acuma sus şi se roagă pentru cei care ostenesc aici”. Atunci am simţit aşa un curaj, o ocrotire din partea lui Dumnezeu, şi de fiecare dată când vin la Sâmbăta, sau când mă duc într-o mănăstire, mi‑amintesc de acest cuvânt şi l-am pus în rândul lor şi pe părintele Arsenie. Sunt părinţii noştri care au plecat, au fost împreună, părintele Serafim, părintele Arsenie, şi cu alţii, începând de la primii ctitori, Dumnezeu ştie câţi sunt sus şi câţi se roagă pentru noi.

Iată, un simpozion de acesta nu încearcă doar să pună grămadă, într-o ordine cronologică, nişte evenimente din viaţa părintelui Arsenie. Tocmai, că nici n-am început. Va vorbi P.S. Daniel câteva repere bibliografice, biobibliografice, dar acestea sunt doar ele­men­te complementare. Esenţialul este mărturia pe care fie­ca­re dintre noi suntem în stare să o aducem sau pregătirea deosebită pe care o avem fiecare de a recepta, de a primi în sufletul nostru mesajul pe care părintele ni-l trimite astăzi, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa. Naşterea unui om e un eveniment ceresc. De aceea Biserica pune un atât de mare accent pe ferirea de păcatul pruncuciderii. Încă dinainte ca mama să ştie că are în pântece un prunc, Dumnezeu creează sufletul şi-l trimite. Dumnezeu a creat un suflet, l-a trimis la vreme potrivită şi iată că părintele a ajuns, cu toată greutatea vieţii, cu toate elementele acestea care au fost rânduite de Dumnezeu ca să le biruiască, şi pe care le-a şi biruit, pentru ca noi, astăzi, să avem un model.

P.S. Daniil Partoşanul, episcopul „Daciei Felix”

Părintele Arsenie era recunoscut ca sfânt încă din timpul vieţii. Bineînţeles că sfinţia sa, în adânca-i smerenie, n-a acceptat aşa ceva. Însă poporul nostru l-a simţit, a simţit autenticitatea în părintele Arsenie. Oamenii vin la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie, caută cărţile sfinţiei sale, scrierile sale, pentru că găsesc ceva autentic, găsesc o apă vie, găsesc o apă proaspătă, limpede şi curată de izvor. De aceea, cultul părintelui Arsenie, care este în creştere, şi care ne impresionează şi cred că este un fenomen unic în Ortodoxia de astăzi, în Europa de astăzi, cultul părintelui Arsenie trebuie să ne invite la celălalt punct al discuţiei noastre: responsabilitatea faţă de părintele Arsenie. Cui revine această responsabilitate? Personalitatea, moştenirea, influenţa… În primul rând, responsabilitatea faţă de părintele Arsenie o are, bineînţeles, biserica noastră, în întregul ei corp, ierarhic şi teologic, şi al clerului şi al credincioşilor, dar o are şi mănăstirea Prislop, care este binecuvântată prin prezenţa mormântului părintelui Arsenie acolo; o are, de un an de zile aproape, noua episcopie a Devei şi Hunedoarei, şi Prea Sfinţitul Părinte Episcop Gurie care este un părinte care are evlavie la părintele Arsenie şi care, la plinirea vremii, va trebui să îna­inteze Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Laurenţiu dosarul bine pregătit şi întocmit pentru canonizarea părintelui Arsenie. Bineînţeles, sunt perfect de acord cu ce a spus Înalt Prea Sfinţitul – unii oameni au luat-o razna. Unii oameni s-au pripit, se pripesc, se grăbesc. Acatistul părintelui Arsenie nu poate fi scris decât de faptele sfinţiei sale. Ceea ce circulă şi se colportează, mai puţin din evlavie şi mai mult din interes comercial, nu face cinste părintelui Arsenie. Dezaprobăm acest lucru care nu are binecuvântarea Sfântului Sinod – un acatist trebuie să fie o icoană liturgică, o icoană de cuvinte care să exprime în sinteză personalitatea unui sfânt.

Astăzi, pe părintele Arsenie eu îl văd pe Taborul neamului românesc, împreună cu sfinţii neamului nostru, cu Hristos Domnul, cu Moise, cu Ilie, cu Petru, Iacob şi Ioan, îl văd un sfânt între sfinţi. Îl văd pe părintele Arsenie astăzi ca fiind mâna lui Hristos întinsă neamului românesc – altui Petru care se scufundă în valuri. În fiecare veac, Dumnezeu întinde mâna Sa şi direct, şi prin sfinţi, prin aleşii Săi, neamului, neamurilor, poporului ortodox, neamului nostru românesc. Vremurile s-ar putea să fie mai dificile decât ne dăm noi seama, furtuna să fie mai mare, mai intensă, mai de lungă durată decât noi putem percepe. Nevoia rugăciunii lui Petru: „Doamne, scapă-mă!” este la fel de mare şi cred că o mână a lui Hristos întinsă către neamul nostru românesc este personalitatea părintelui nostru Arsenie – moştenirea lui spirituală, scrierile sfinţiei sale, duhul curat ortodox şi neofilocalic pe care l-a imprimat prin viaţa sa, prin scrierile sale, prin pictura executată, prin sfaturile sfinţiei sale. Îl mai văd şi-l contemplu pe părintele Arsenie astăzi călăuzindu-ne împreună cu Hristos pe drumul spre Emaus şi al neamului, şi al societăţii noastre, şi al familiei, şi al bisericii, şi al fiecăruia dintre noi în parte, personal. Trupul părintelui Arsenie şi duhul sfinţiei sale sunt la Prislop, dar şi aici, la Sâmbăta, dar şi la Drăgănescu, şi la Sinaia şi nu numai. Din 1948 până astăzi sunt 62 de ani de când părintele Arsenie a plecat din Sâmbăta; este primul simpozion dedicat sfinţiei sale, într-un fel o întoarcere a părintelui Arsenie la Sâmbăta, deşi nu cred că duhovniceşte va fi plecat vreodată de aici. De aceea, accentul cade pe duhul părintelui Arsenie. Osemintele sunt în mormânt, la Prislop, într-un sicriu nou, de stejar, aşteptând hotărârea lui Dumnezeu, decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, faţă de care părintele Arsenie atât în timpul vieţii, şi cred că şi după moarte, a făcut şi face ascultare desăvârşită.

Preot Prof. Dr. Simion Todoran

Este o bucurie deosebită ca astăzi, în această zi şi-n acest loc, să ne-ntâlnim pentru a vorbi despre cel care a fost considerat, şi este considerat, sfântul neîncoronat al Ardealului, părintele Arsenie Boca. Este o bucurie că părintele Arsenie ne adună încă o dată, aşa cum ne adună, an de an, la Prislop, şi nu numai în 28 noiembrie, ci aproape în fiecare zi din cursul unui an, mănăstirea Prislop este loc de pelerinaj. Este foarte greu să vorbesc după Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Sfinţitul, care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Arsenie, şi dacă părintele episcop Daniil spune că l-a cunoscut în 26 octombrie ’79, eu am avut ocazia să-l cunosc în 16 iunie ’79, deci mai devreme. Erau Rusaliile. Un grup de studenţi şi tineri din Ţara Făgăraşului am plecat spre Drăgănescu, aflând că acolo este un călugăr vestit, deosebit de cult, un om care, dacă se uită la tine, îţi spune exact ceea ce nu te aştepţi să-ţi spună. Şi atunci, fiind în anul patru de teologie, cu aprobarea părintelui duhovnic – actualul mitropolit – i-am spus că vreau să vin la Făgăraş şi să plec mai departe şi a fost de acord; am ajuns la biserica Drăgănescu şi prima mea întâlnire cu părintele Arsenie a fost o întâlnire de senzaţie. Pur şi simplu, am rămas marcat şi mi-am spus că dacă l-aş fi cunoscut mai devreme pe părintele Arsenie, cu siguranţă alte hotărâri aş fi luat. Pentru că eu m-am dus cu un scop acolo: să-l întreb dacă să mă căsătoresc sau să mă duc mai departe la teologie, să văd ce fac. Părintele, fără să vorbească prea multe, mi-a spus aşa: „Este bună!” Şi i-a spus soţiei: „Numai să te ia în căsătorie!” Gata, s-a făcut! L-am ascultat pe părintele şi am simţit atunci, spun încă o dată, în prezenţa şi lucrarea părintelui, un fior haric, pe care-l simţi atunci când trăieşti momente deosebite. Nu pentru că mi-am făcut eu nişte imagini sau o anumită închipuire despre părintele, dar pur şi simplu, prezenţa dânsului – era într-o cămaşă albă, într‑un pulovăr alb şi avea un fes alb de lână pe cap. Claritatea cu care vorbea, privirea pe care o avea, m-au pătruns în întregul fiinţei mele şi atunci am zis: cu adevărat, omul acesta are ceva! Mai târziu, atunci când m‑am ocupat, împreună cu maica Zamfira, de prima ediţie a „Cărării Împărăţiei”, care a apărut în ’95, am găsit, în a doua ediţie, o descriere pe care o face Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu. Şi spune că dânsul, tânăr fiind, atunci când s-a întâlnit cu părintele Arsenie, această întâlnire i-a marcat viaţa pentru totdeauna. Deci, iată că îmi vine această confirmare nu numai de la mine, ci şi de la Înalt Prea Sfinţia Sa, şi lucrul acesta l-am simţit apoi şi mi l-au exprimat şi alţi oameni care l-au cunoscut pe părintele Arsenie. Ce m-a frapat la părintele Arsenie este faptul că, tânăr fiind, după câteva întâlniri pe care le-am avut cu dânsul, mi-a spus nişte lucruri pe care apoi le-am urmat cu sfinţenie. Este vorba de pregătirea teologică. Este vorba de ataşamentul meu faţă de valorile teologice de atunci şi dintotdeauna. Era vorba de traiectoria pe care trebuia să o urmez eu. Intrând la doctorat, şi fac o paranteză, i-am spus: „Părinte, vin să vă întreb, nu ştiu, la Bucureşti se intră foarte greu. Noi, de la Sibiu, când mergem la Bucureşti, suntem puşi în inferioritate acolo.” „Du-te, că vei intra.” Vă spun exact ce mi-a spus şi aşa a şi fost, am intrat acolo. La doctorat mi-a spus: „Uite, ia legătura cu părintele Stăniloae!” Părintele Stăniloae se mutase la Bucureşti şi, prin nepotul dânsului, Dumitrel, pentru că l-am avut prieten încă de la Sibiu, am intrat în casa părintelui Stăniloae şi am luat legătura cu dânsul, încercând să aflu mai multe din tainele teologiei şi,  mai ales, să-i înţeleg pe sfinţii părinţi, pentru că părintele Arsenie a spus să-i citesc pe sfinţii părinţi. O teologie fără sfinţii părinţi este o teologie moartă. Nu poţi să faci teologie fără sfinţii părinţi – Patericul, Filocalia şi tot ceea ce înseamnă spiritualitate ortodoxă. Părintele m-a atras şi apoi, fiind în Bucureşti, mi-a dat bilet de voie să mă duc şi la mănăstirea Prislop şi să-l caut şi pe dânsul la Sinaia. Mi‑a mai spus ceva: „Prietenia noastră o să te coste.” „Cum adică?”, am zis. „O să te coste, o să ai necazuri.” N‑am avut necazuri mari, dar am avut câteva. Am fost selecţionat, să zic, să particip la Adunarea a şaptea a Consiliului ecumenic al Bisericilor la Vancouver, în calitate de tânăr teolog, ca reprezentant al tinerilor ortodocşi din România. Şi n-am plecat… Dar n-a fost problemă, asta, a fost un prim obstacol. Mi-am pregătit teza de doctorat. Al doilea obstacol a venit pentru că trebuia să susţin teza şi mi-a dispărut manuscrisul cu tot ce am avut, pur şi simplu nu l-am mai avut. A trebuit să încep din nou să muncesc. I-am spus părintelui, întâlnindu-mă, toate acestea, şi a spus: „Nu-i nimic, rabdă, că Dumnezeu te va ajuta!” La un moment dat, venind P.F. Teoctist într-o delegaţie prin Alba Iulia am vorbit cu părintele Sabin Verzan, Dumnezeu să-l odihnească, i-am spus: „Părinte, nu mai pot să suport aici, că-mi este greu! Vreau să mă întorc înapoi, undeva în Bucureşti, şi să lucrez pe acolo.” Mi s-a aprobat cererea, m-am dus la părintele şi i-am spus: „Uite, ce-am făcut!” „Nu-i bine, rămâi acolo!” „Dar vreau să fac teologie, că am făcut doctoratul…” „Vei face teologie şi la Alba Iulia!” N‑am înţeles atunci de fapt. Mai târziu au venit evenimentele: un seminar, o facultate mai puţin strălucită ca la Sibiu sau în alte părţi, dar cu ambiţie şi cu seriozitate, se face teologie cât se face, Dumnezeu ştie! Dar cuvintele părintelui s-au împlinit.

Am mai văzut în părintele, apoi, câteva lucruri extraordinare. La un moment dat, când făcea retuşurile înainte de a se sfinţi biserica de la Drăgănescu, în 1983, eu eram încă în Bucureşti; părintele a venit şi a locuit la mine. Maica Maria şi alte maici mergeau la Drăgănescu, veneau, şi-i spuneau ce se întâmplă. N-a fost invitat la sfinţirea bisericii, deşi dânsul a pictat-o! Nu se putea atunci, prin ’83, cum să fie Arsenie Boca prezent acolo, la o Liturghie, el, prezent acolo, credincioşii – mulţi, n-a fost invitat…

Şi mi-aduc aminte, să ştiţi, a stat la mine acasă şi se purta absolut normal, incredibil de normal! La un moment dat, trebuia să-l servim la masă. Am plecat la serviciu, a rămas acasă; aveam primele două fetiţe, din cele patru pe care le avem. Părintele a rămas acasă şi le-a îngrijit, le-a dat de mâncare, până am venit noi – deci a ştiut să facă şi pe doica. N-aveam un pat… Şi atunci am adus un pat de la facultate. Părintele era înalt, avea un metru optzeci şi… era bine făcut, şi s-a pus în pat şi picioarele îi ieşeau afară, aşa. Zic: „Părinte, mi-e ruşine, acum, ce să fac?” „Nu-i nimic!”

Înainte de a muri, cred că am fost printre ultimii care l-am văzut. Maica Zamfira era plecată la Bucureşti şi nu primea pe nimeni. L-au chemat pe părintele şi am stat la discuţie chiar binişor. Când ne-am despărţit, mi-a spus aşa: „Nu ne mai vedem niciodată. În Împărăţia lui Dumnezeu…” I-am spus: „Părinte, dar am nevoie, acuma e momentul… este atât de greu pentru noi. Ce facem?” Şi mi-a spus un cuvânt pe care l-am reţinut toată viaţa şi care a funcţionat: „Acolo unde mă voi duce, am să te ajut mai mult.” Am luat poziţie de la început împotriva celor care încearcă să mistifice şi să pună în gura părintelui cuvinte neadevărate. Dau un exemplu, am citit într-o revistă, o mărturie a unui credincios. Am fost la înmormântarea părintelui şi spune: „I-am văzut unghiile smulse, ochii scoşi – a fost schingiuit de Securitate” – nu-i adevărat! E o minciună sfruntată! Ce-o fi văzut? Pe ce părinte? Nu ştiu! Dacă vă uitaţi în poza de la înmormântare, când l-am scos pe părintele din biserică, la slujbă am fost şase preoţi. Printre preoţi, sunt în poză şi eu. N-am văzut unghiile scoase.

Aşa că să lăsăm ca Dumnezeu să lucreze şi memoria părintelui acum, la o sută de ani, va fi cinstită dacă vom şti să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Eu zic, părintele s-a remarcat prin faptul că a fost extrem de serios. Tot ce a făcut, a făcut ca pentru Dumnezeu. N‑a făcut la voia întâmplării, n-a făcut repede. S-a implicat şi a cercetat, a ascultat, a făcut ascultare deosebită. Părintele Arsenie a fost ca cei care sunt geniali şi a avut încă ceva în plus faţă de toţi. Ăsta a fost părintele Arsenie. Părintele Bodogae spunea aşa: „A fost senzaţional! Apărea şi dispărea!” Părintele profesor Ică aşa mi-a spus, la o întâlnire din ’70, când şi dânsul a fost invitat, a apărut şi a dispărut. Sigur că sunt cuvinte pe care le putem înţelege, nu le putem înţelege… vă mărturisesc din experienţa mea: a venit la Alba Iulia, tot la nişte sărbători legate de Rusaliile Domnului, şi l-am văzut pentru câteva clipe, şi… nu l-am mai văzut! M-am întâlnit după câteva zile, la Sinaia, şi l-am întrebat: „Aţi fost?” Zice: „Da, am fost. Şi‑n timpul rugăciunii, m-am ridicat atât de la pământ”. Deci, avea o concentrare deosebită. Ştiu că postea, ştiu că se ruga, ştiu că făcea lucruri profunde.

 Ceea ce trebuie să facem este să-i păstrăm o serioasă şi profundă amintire, şi mai ales să‑i punem în practică sfaturile. Şi el spunea un lucru, şi ăsta cred că ni se potriveşte: „Să-ţi fereşti capul de două lucruri: de prostie şi de frig!”