LOADING

Type to search

În cautarea parintelui Teofil Paraian

În cautarea parintelui Teofil Paraian

Share

Acum un an, pe 29 octombrie, trecea la ceruri unul dintre cei mai mari duhovnici ai României – părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus. Despre viaţa sa ai putea să scrii un roman. A venit pe lume în 1929 într-un sat din Făgăraş, într-o familie de plugari, l-a întâlnit pe părintele Arsenie Boca la 13 ani, a făcut Facultatea de Teologie la Sibiu, şi s-a călugărit la Sâmbăta de Sus la 24 de ani.

 

Apoi a petrecut decenii în mânăstirea pe care nu o va mai părăsi decât pentru a se odihni în cimitirul ei sau pentru a se întâlni, după 1989, cu tinerii din amfiteatrele facultăţilor noastre.
Dar cel mai interesant aspect al vieţii sale a fost acela că părintele nu a văzut niciodată lumina. Era orb din naştere. Tocmai de aceea întâlnirea cu el era şocantă, pentru că nu aveai nicidecum senzaţia că stai de vorbă cu un nevăzător. În primul rând dogorea bucuria, aceasta se răsfrângea din vorba lui domoală, din anecdotele cu care îşi presăra discursul şi, mai ales, dintr-o nevăzută şi misterioasă prezenţă, care parcă îi dubla trupul. Nu sunt un om duhovnicesc şi de aceea nu pot avea pretenţia că am „văzut” harul dumnezeiesc care îi radia din sufletul şi corpul robust. Dar mărturisesc că omul acesta avea o taină – nu era niciodată singur! Şi nu la oameni mă refer. Ei îl înconjurau mereu ca o maree, care nu ştie de reflux. Nu. Altceva îl însoţea mereu pe părintele. O prezenţă diafană, o lumină discretă, care, cred eu, era totuşi evidentă oricărui credincios care intra în contact cu dânsul – Lumina lui Dumnezeu. Ei îi datora depăşirea handicapului cu care se născuse. De altfel, întrebat ce simte în legătură cu faptul că este orb, părintele a dat o replică fantastică: „Dragă! (tot timpul îşi puncta discursul cu acest „dragă!” rostit cu un accent ardelenesc inconfundabil, rotund ca dealurile podişului acesta însorit de oameni şi Dumnezeu) Dacă în viaţa veşnică îmi va spune Dumnezeu că eu voi rămâne orb şi acolo, atunci o să îi spun: Slavă Ţie Doamne!”. Nu cred că veţi mai găsi vreun nevăzător care să rostească un astfel de cuvânt. O veşnicie în întuneric?! Nu! Nu vă faceţi iluzii. Părintele nu îşi dorea asta. De altfel, şoca mereu atunci când spunea că e sigur că Hristos îl va mântui. Părintele se aştepta să rămână orb faţă de orice altă realitate creată, fie ea şi a raiului, în afară de cea dumnezeiască. Pentru că, pe Dumnezeu, cred eu, l-a văzut întreaga viaţa. În termeni umani, părintele Teofil Părăian a fost orb. În termenii credinţei, noi suntem nevăzători, pe când el avea cea mai ascuţită privire lăuntrică din toată mânăstirea.

 

Întâlnirea mea

I-am intrat pentru prima oară în chilie cu gândul să îi iau un interviu. Doamne, ce întâlnire! Părintele nu era protocolar. Deloc! Aşa că, pentru început, m-a strâns în braţe. Îndelung. Parcă eram fiul său întors dintr-o călătorie care se prelungise anormal. Poate că aşa şi era. Prima reacţie la aceasta îmbrăţişare, aş îndrăzni să o numesc maternă?, a fost… o uşoară jenă. Obişnuit cu rigoarea ascetică a marilor noştri părinţi, nu ştiam cum să reacţionez la aşa efuziune debordantă de sentiment. Drept pentru care mă cuibărisem mirat, cu capul pe umărul său, aşteptând ca scena să se termine. Dar nu! După ce mi-a aşezat capul pe un umăr, părintele a schimbat poziţia şi acum adăsta pe celălalt! Secunde… Zeci? Nu ştiu cât a trecut. Ştiu doar că, în timp, tembela mea minte a cedat, şi a fost gata să ia această îmbrăţişare ca atare. Şi atunci am început să simt căldura părintelui. Bună ca un cozonac făcut de bunica, firească, la fel ca salutul pe care oamenii şi-l dau pe uliţele satului, bărbătească, pentru că părintele te strângea zdravăn!

 

Trecerea la Domnul

Au trecut anii şi pe părintele l-am întâlnit din ce în ce mai rar.  Ne vedeam pe la conferinţe (pe care le ţinea cu asiduitate, încă de la începutul anilor 90, când ieşise el în căutarea tinerilor, nemaiaşteptând să vină ei la mânăstire) sau când îi mai luam câte un interviu. Apoi am auzit că e bolnav, apoi că s-a făcut bine, pentru ca, în cele din urmă, în octombrie anul trecut, să primesc vestea morţii sale.
A murit la fel cum a trăit, cu acel fermecător amestec de umor şi înţelepciune care l-a caracterizat tot timpul. Când ucenicii veneau la patul de spital invocând medici celebri, tratamente miraculoase, care să îl vindece şi să îi prelungească viaţa el răspundea senin: „Dragă, eu nu am venit la spital ca să trăiesc, ci ca să mor!” Iar părintelui Sabin Vodă, care l-a „vânat” mai bine de un deceniu cu microfonul său i-a spus: „Părinte, sunt pe ultimele clipe ale vieţii. Dar să ştii că o fost fain în viaţa asta. Mi-o plăcut în viaţa asta. Dar acum trebuie să plec la Hristos.”
Un om care rosteşte astfel de cuvinte nu se poate să moară! Convins de adevărul acestor cuvinte, am plecat, la un an de când a fost aşezat în cimitirul mânăstirii, în căutarea părintelui. Auzisem că, încă din timpul vieţii, avva dăduse naştere unui pui duhovnicesc – Mânăstirea Oaşa din Alba.

 

Ucenicii

La Oaşa nu ajungi uşor. Trebuie să te cocoţi pe crestele munţilor Şureanu, printre prăpăstii tăiate în stâncă, lăsând în cale pâraie repezi de munte şi peisaje superbe. Oaşa e un cuib de vulturi. Odată ajuns, priveliştea răsplăteşte toate eforturile. Un lac imens, de un albastru pur, luceşte printre crestele brazilor, la un pas de mânăstire. Un aer rece şi limpede îţi taie răsuflarea – eşti la 1400 de metri altitudine.
Când am sosit, părinţii roboteau pregătind masa. Au urmat ceasurile de odihnă, înainte de slujba care aici începe la 3 dimineaţa, ca un asalt al rugăciunii pentru biruirea beznelor de tot felul. Aşa se face că, doar spre dimineaţă, am putut vorbi cu câţiva fii duhovniceşti de-ai părintelui Teofil. M-am trezit pentru liturghie pe la 5-6 dimineaţa; trecuseră ceasuri bune de când părinţii se rugau în biserică. Acum ziua muşca vârtos din umbrele nopţii. Peste brazi lucea deja o geană de lumină. În biserica … plin. Nu numai de călugări, care cântau dumnezeieşte la cele două strane, ci şi de mirenii care s-au trezit cu noaptea în cap şi sufletul spre rugăciune.
După liturghie iau cu asalt primul monah care doreşte să îmi vorbească. Un părinte tânăr, care poartă acelaşi nume cu al povăţuitorului său – Teofil. Îmi spune franc că nu îmi poate da un interviu despre părintele, dar că acceptă stăm de vorbă. În aer pluteşte aceeaşi prietenie pe care o răspândea  în jur marele duhovnic. Dialogul curge firesc, fără sincope; deşi nu ne ştim, ieromonahul Teofil se poartă de parcă am fi fraţi. Într-un fel şi suntem… în Hristos.
Cel mai important lucru la părintele? „Dreapta socoteală, regina tuturor virtuţilor. Părintele o avea, şi dacă o avea pe ea, să ştiţi că le avea şi pe celelalte. Dânsul avea un echilibru în tot ce făcea. Pe cei care îl căutau pentru că îl considerau făcător de minuni sau văzător cu duhul îi dezamăgea, parcă dinadins.”  Părintele Teofil îmi spune un fapt tainic. De multe ori cârtea atunci când Bătrânul, cu felul său nonconformist de a fi, îl şoca.
Odată a mers să se spovedească. A aşteptat anume, rămânând ultimul, tocmai pentru a putea discuta cu dânsul fără să mai aştepte după altcineva, deşi ştia că la ora 13 părintele se retrage. Dar, s-a gândit că pentru el se va face o excepţie şi se va „întinde” la taifas. Când a ajuns la scaunul spovedaniei, părintele l-a întrebat direct: „Pe mine nu mă laşi să mănânc?!” „Într-o primă fază am fost supărat”, îşi aminteşte tânărul Teofil. „Eu venisem cu probleme grave şi uite în ce nimicuri se blochează părintele, care, după mintea mea, trebuia să fie la o mare măsură ascetică şi… să nu mai aibă nevoie de mâncare la oră fixă. În realitate primisem o profundă lecţie de discernământ. De echilibru spiritual. Toate trebuie făcute după rânduială, iar masa, pentru un călugăr într-o obşte, are rânduiala ei.” În alte rânduri ucenicul pleca supărat de-a dreptul, lăsând în urmă mânăstirea Sâmbăta cu gândul că duhovnicul nu îi rezolvase problemele, nu îi dăduse nicio dezlegare logică. Apoi, se întâmpla ceva minunat. Pe drum inima i se uşura, şi, până să ajungă acasă, devenea inexplicabil de fericit. Problemele erau aceleaşi, nimic nu se schimbase, dar părintele Teofil le dezlegase tocmai acolo unde e nevoie de cea mai puternică intervenţie – în inimă. „Şi dacă ar fi doar acest lucru, îşi aminteşte tânărul ieromonah, ar fi suficient să îl socotesc un om ales, un om al Dumnezeu.”
Primesc lecţia ca pe o povaţă pentru viaţă. În fond, de câte ori nu am căutat răspunsuri cu mintea cercetându-i pe marii noştri duhovnici? Şi răspunsurile erau cu mine, mai aproape decât îmi imaginam, doar că ceea ce eu căutam cu mintea, se putea afla cu inima. Dar drumul acesta, de la minte la inimă, îi plăcea părintelui Teofil să spună, citându-l pe părintele Arsenie Boca, e cel mai lung drum din lume…
P`rintele Pantelimon
A trecut ceva timp de când mă tot învârt în jurul bisericii discutând cu Teofil „cel tânăr”. Soarele s-a iţit pe cer şi monahii se zoresc deja la ascultări, după o noapte de priveghere. Plec prin mânăstire încercând să îl găsesc pe părintele Pantelimon, iconar şi teolog. Când îl întâlnesc mă izbeşte vorba lui, ruptă parcă din a părintelui, ca şi cum ar fi crescut în acelaşi sat. L-a întâlnit la conferinţele A.S.C.O.R. şi apoi, o perioadă, nu s-au mai văzut. L-au impresionat atunci verva poetică a marelui duhovnic şi puterea sa interioară. Dânsul citise enorm, nu numai teologie, ştia mii de versuri, ceea ce era uimitor pentru un călugăr, mai ales că era nevăzător. „Poate că aveai griji, sau necazuri, atunci când veneai la conferinţele lui, dar toate acestea se suspendau pentru că, dincolo de tot ce spunea, era harul pe care-l avea şi puterea pe care o emana. O putere care era contagioasă şi care se putea transmite întregii săli. Nu puteai să rămâi indiferent în prezenţa părintelui Teofil!” Au trecut apoi anii adolescenţei şi părintele Pantelimon şi-a început căutarea spre Dumnezeu impulsionat de această primă întâlnire; era student la Belle Arte şi a ajuns în A.S.C.O.R. şi aşa a fost primit la scaunul spovedaniei de către părintele Teofil, la care se mărturiseau mare parte din membrii organizaţiei.  Aici a înţeles unul dintre marile cuvinte ale dânsului „Ce faci, te face!” Pentru că, îmi spune părintele Pantelimon, „nu conta prea mult în relaţia duhovnicească cu el analiza fină la spovedanie. Părintele dorea, dincolo de orice regrete, să faci ceva concret. Să ai un ideal, şi, apoi, să îţi potriveşti practica duhovnicească pe măsura acestuia. Şi, mai presus de toate, era convingătoare dragostea cu care te învăluia şi bucuria cu care te îmbrăţişa, nu aşa, dintr-o formalitate. Când te îmbrăţişa simţeai că Dumnezeu te-o luat în braţe. Era uimitor şi faptul că ne ţinea minte pe noi, tineri neînsemnaţi. Avea o memorie transfigurată de har! În plus, îţi lăsa o mare libertate. Nu îi plăcea să uniformizeze oamenii. Nu voia ca ucenicii săi să fie copiile sale xerox.”
Ascultându-l pe tânărul monah îmi revin în minte clipele petrecute lângă părintele Teofil, chilia micuţă în care stăteam de vorbă. Ore întregi. Un ceas, special conceput pentru nevăzători, dădea din timp în timp ora exactă, rostindu-le neutru în limba italiană. Pe masă un nelipsit reportofon. Rafturile pline de cărţi şi casete audio. Părintele Teofil a lecturat în viaţa lui mai mult decât toată obştea de la Sâmbăta la un loc. S-a folosit de orice mijloace pentru asta, alfabet Braille (avea în acest tip de scriere toată Biblia, în limba germană) casete audio, benzi de magnetofon, şi, mai apoi, cd-uri.
Discutam despre orice, părintele era un om cult, nu avea bariere şi nici prejudecăţi. Veneam pentru un interviu şi ajungeam să îi spun de probleme personale. Insista pe faptul că suntem prieteni, ceea ce mă dezarma complet. Eu, prieten cu un mare duhovnic…

 

Staretul Iustin

Părintele Pantelimon îmi spusese că întreaga obşte de la Oaşa devenise „ucenica” părintelui Teofil Părăian. Şi mi-a indicat să vorbesc pentru asta cu părintele stareţ. I-am întrebat pe câţiva călugări unde este. Era deja amiază şi eu mă zoream să plec, deşi documentarea nu face casă bună cu graba. În cele din urmă, tot întrebând în stânga şi în dreapta, l-am găsit. Pe tractor… La început nu prea mi-a venit să cred că monahul acela, îmbrăcat într-o dulamă jerpelită, cu un fes negru pe cap, poate fi stareţul obştii. Apoi i-am văzut ochii albaştri, inconfundabili, şi l-am recunoscut din câteva poze. Deşi are două licenţe, se poartă simplu şi firesc. Nimic din aroganţa călugărului care se crede foarte învăţat. Dimpotrivă, mi-a spus că s-a născut la sat şi se socoate încă… ţăran. Când l-am întâlnit, trăgea de zor de volanul unui tractor, chinuindu-se să parcheze o remorcă plină cu lemne. „E cel mai greu lucru la şofat. Dacă nu nimereşti bine unghiul, din două mişcări blochezi remorca. Nu am tractorist! A plecat cu treabă şi eu sunt printre puţinii din mânăstire care ştie să îl conducă.”
Greu să obţin interviul. Şi totuşi, îl rog frumos, îi spun că nu am timp şi, în cele din urmă, se înduplecă, însă doar pentru jumătate de ceas. În realitate am vorbit mai mult. Ucenicii părintelui Teofil sunt ca dânsul – mereu ocupaţi să facă ceva, fiecare cu ascultarea lui, dar, în acelaşi timp, foarte atenţi cu pelerinii. Aici la Oaşa nu vei întâlni feţe speriate sau care să sperie. Parcă orice mirean care a poposit în mânăstire trebuie îmbăiat în puţină dragoste, înmuiat cu prietenie pentru ca, la sfârşit, să se poată cufunda în rugăciune.
„Salvarea noastră este prin înălţarea interioară” începe părintele Iustin cuvântul său. „Nu prin atitudini exterioare, care sunt un model sectar. Nu este normal să vrei să îi schimbi pe alţii, câtă vreme nu te-ai schimbat pe tine mai întâi, în profunzime. Din păcate, noi, cei de astăzi, avem o astfel de atitudine. Şi de aceea lumea ajunge să ne judece.”
Mâ gândesc, în timp ce îl ascult, la drumul prin viaţă al părintelui Teofil. Era înzestrat, se născuse cu o capacitate intelectuală deosebită, mult peste medie, dar şi cu o râvnă pe măsură. Lipsa vederii parcă l-a ambiţionat în loc să îl frâneze. Când încă nu împlinise treizeci de ani trecuse prin toate lecturile esenţiale unui călugăr. Cu toate acestea, el nu a „ieşit” din chilia sa ca să dea sfaturi. Viaţa sa e un lung şir de tăceri, pe care noi nu le-am surprins pentru că l-am întâlnit în ultima sa perioadă, când a vorbit cât pentru anii în care nu a scos un cuvânt în public. Dar când a început să ţină conferinţe avea deja peste 60 de ani! 60 de ani în care a adunat în carnea minţii sale, idei, fapte, oameni, întâmplări, şi, mai ales, multă rugăciune. S-a schimbat radical pe sine şi, de aceea, a reuşit să îi schimbe pe mulţi alţii.

 

Parintele Iustin era un taran autentic

„Eu sunt de la sat şi m-am luptat tot timpul să salvez ţăranul din mine, pentru că l-am iubit foarte mult”, îşi continuă părintele stareţ povestea. „Am moştenit credinţa de acolo, de la părinţii mei, dar în liceu am pierdut-o, am ajuns ateu. Treptat mi-am revenit, însă biserica noastră ortodoxă nu mă mai atrăgea. Şi atunci l-am întâlnit pe părintele Teofil. Îl recomandase un alt părinte, Modest, un văr al meu, care era călugăr la Sâmbăta de Sus. Mi-a spus că e un părinte orb, iar eu m-am gândit atunci că, dacă nu vede, e un călugăr trist şi aş putea să îi fac o bucurie spovedindu-mă la dânsul. Mi-a trecut prin minte şi că e un om simplu, neînvăţat, pentru că nu are cum să citească. Având toate aceste idei preconcepute, întâlnirea a fost şocantă. Mi-am dat seama de la bun început că stau în faţa unui munte duhovnicesc, nici nu îmi venea să cred că am întâlnit un om atât de mare. După aceea ajunsesem chiar să mă gândesc să nu mai merg la dânsul pentru că e un păcat ca el să îşi piardă timpul cu mine, un om atât de mic.”
Părintele stareţ Iustin e un om robust, un ţăran tăiat din acelaşi material uman din care a fost croit şi părintele Teofil Părăian. De altfel aceasta este şi explicaţia lui pentru tăria pe care duhovnicul de la Sâmbăta a avut-o. Era un ţăran autentic. „Părintele Teofil o dus valorile satului nostru pe culmile spiritualităţii ortodoxe. Ce îl caracteriza pe ţăranul român îl caracteriza şi pe părintele Teofil. În primul rând bucuria, căci oamenii de la sat sunt oameni bucuroşi, plini de viaţă.  Apoi comuniunea, dacă îşi culegeau strugurii nu îi culegeau singuri, ci se uneau familie cu familie. Şi dragostea faţă de natură, faţă de animalele de lângă casă. Noi, când ne-am vândut vaca, pe Joiana, am plâns toată casa! Nu în ultimul rând, echilibrul; ţăranul e un om echilibrat, şi părintele era un ţăran autentic. Şi în ţăranul autentic cred că sunt cuprinse virtuţile acestui neam. Când spun ţăran autentic, spun român autentic, pentru că în ţăran e cuprins românul.”
Ascultându-l pe părintele stareţ încep să înţeleg taina avvei Teofil, duhovnicul cu păr cărunt şi surâs de copil. E taina acestui popor. Copilăros şi totuşi călit în multe vitregii ale vremilor. Senin în faţa morţii, dar luptând pentru viaţă. În stare să lucreze toată ziua pentru o bucată de pâine, dar nelipit de cele materiale, dovadă că nu s-a priceput niciodată la neguţătorie. Sunt calităţi care s-au sedimentat încet, prin mii de ani de încercări şi suferinţe. Care nu înfrâng un neam, dacă el are credinţă în Hristos. Pentru că în El nu moartea, nu tristeţea, ci viaţa, bucuria, au ultimul cuvânt. Şi, întotdeauna, ultimul cuvânt e cel mai important.