LOADING

Type to search

Evocari: Avva Mina, ieroschidiaconul de la Râşca. Interviu cu părintele David Peniuc

Evocari: Avva Mina, ieroschidiaconul de la Râşca. Interviu cu părintele David Peniuc

Share

Dacă aţi zăbovit vreodată asupra istoricului unei bătrâne mânăstiri româneşti aţi observat, desigur, lungile perioade când obştea a fost răstignită de tăvălugul istoriei. Turci, tătari sau, mai aproape de noi, domni ca Al. Ioan Cuza, ori dictatori precum Gheorghe Gheorghiu Dej, au distrus lavre întregi, ucigându-le sau alungându-le vieţuitorii. Totuşi, monahismul românesc, în ansamblul său, a rezistat. E o taină adâncă aici. O taină pe care am vrut să o desluşesc într-un dialog de iarnă cu părintele David Peniuc de la Râşca, un tânăr ieromonah care a intrat în viaţa monahală după 1989. Se cuvenea să îl întreb cum a reuşit să umple golul lăsat în urmă de moartea bătrânilor, care sunt, pe zi ce trece, tot mai puţini. Prilej pentru dânsul să îşi aminteasca de unul dintre ei – părintele Mina.

 

Falia dintre generaţiile de călugări se astupă de la sine prin păstrarea tradiţiei vii. Aşa cum există o tradiţie a învăţăturilor bisericii, care întotdeauna a fost în complementaritate cu învăţăturile scrise, tot aşa în monahism există întotdeauna, pe lângă nevoitori, „fragmente” din vieţile şi duhul lor. Acestea rămân într-o mănăstire şi trec, dacă vreţi, din generaţie în generaţie.

Se păstrează învăţăturile lor şi rânduieli de vieţuire prin ucenicii lor, pentru că întotdeauna bătrânii au avut câte un ucenic de chilie. Prin acesta viaţa lor radiază în întreaga obşte. Şi fiecare ia ceea ce i se potriveşte, pentru că niciodată nu o să poţi imita întocmai viaţa unui bătrân, dar fiecare ia câte o bucăţică şi duce mai departe nevoinţa călugărească. În felul acesta, atunci când un bătrân se stinge, moştenirea lui rămâne vie în toţi ceilalţi din obşte, nu numai într-unul, doi sau trei. Într-un fel sau altul, el rămâne parte din obştea aceea.

Credeţi că tinerii, care au intrat în mânăstire după ’89, deşi nu i-au întâlnit personal pe bătrânii generaţiei interbelice, moştenesc cumva, prin alţii, crâmpeie din vieţile acestora?

Sunt convins că duhul celor care s‑au stins înainte de jumătatea anilor ’90, când a fost acest val de tineri care au venit în mănăstiri, duhul acelor bătrâni călugări i-a chemat pe tineri în mănăstiri. Pentru că monahismul este un fel de vieţuire tainic, începând cu slujba de consacrare, şi apoi cu tot ceea ce ţine de viaţa monahului. Atunci, şi chemarea la mănăstire, tot într-un chip tainic se întâmplă. La fel şi duhul acesta de care vă vorbesc, duhul bătrânilor monahi, rămâne şi lucrează în chip tainic într-o mănăstire, câteodată mai puternic decât cel al unui om viu. 

Ca-n poemul acela al lui Radu Gyr: Ne vom întoarce într-o zi 

„Ei”, părinţii cu viaţă îmbunătăţită, n-au plecat niciodată. Sunt prezenţi permanent. Cred cu tărie în asta şi-n faptul că există o continuitate a cinului monahal, o continuitate desăvârşită, chiar în locuri, cum este cazul mănăstirii Râşca, unde, în două rânduri, au fost ucişi toţi călugării şi aproape 30 de ani a încetat orice viaţă monahală… Totuşi, duhovniceşte, aceasta nu s-a întrerupt nicio clipă. Vatra monahală se păstrează şi palpită până când se reînnoieşte obştea. Mânăstirea trăieşte prin duhul părinţilor care s-au nevoit acolo.

Dumneavoastră credeţi în această realitate. Dar o şi simţiţi?

Am simţit-o pentru că am cunoscut doi asemenea părinţi, am apucat să-i cunosc chiar spre sfârşitul vieţii lor, în ultimii ani de viaţă, unul dintre ei trecând chiar prin situaţia de care aţi pomenit la început: a fost dat afară în timpul decretului din ’59.

Cum se numea?

Părintele ieroschidiacon Mina. A fost dat afară de la mănăstirea Slatina, apoi a trăit în lume. Nu a putut păzi voturile monahale: s-a căsătorit, a avut copii în lume; apoi soţia lui a murit, copiii s-au rânduit la casele lor, un băiat a ajuns chiar preot. După aceea, părintele văzând că de acum copiii nu mai au nevoie ca el să fie în preajma lor, s-a gândit să se reîntoarcă în mănăstire. A venit la mănăstirea Râşca, a luat schima mare, pentru că a avut un moment de cumpănă al sănătăţii, când a fost aproape să moară, şi după aceasta Maica Domnului l-a păstrat în viaţă. Eu l-am cunoscut pe bătrânul acesta atât de trecut prin toate şi am învăţat că ceea ce se imprimă în tine atunci când te răstigneşti, practic, în faţa altarului, în formă de cruce, la slujba consacrării în călugărie, nu se mai şterge niciodată. Rămâne o pecete care creşte în tine, fie că tu eşti dispus să cooperezi, fie că tu nu eşti dispus. Dar atunci când revii în mănăstire, pecetea aceea se reactivează imediat şi începe să lucreze cu o mare putere. Şi părintele Mina a fost pentru mine un mare exemplu de vieţuire călugărească.

Deşi vă raportaţi la un om care nu şi-a respectat voturile! 

Exact!

Atunci de ce e mare exemplul?

E o anumită înţelepciune şi un anumit echilibru pe care l-au căpătat oamenii aceştia. Şi trebuie să cunoşti un om de felul ăsta, să-i fii un pic în preajmă, ca să-ţi dai seama cât de greu este – şi de fapt imposibil! – să-i judeci pe oameni. De fapt nu ai cum să judeci. Viaţa unui om este atât de complicată, mai presus de orice judecată, mai puţin judecata lui Dumnezeu, desigur. Dar ceea ce am văzut la părintele Mina, trăirea lui călugărească, nu am vazut la nimeni altcineva. Vorbim, repet, de un monah care, aşa cum v-am spus, nu a putut să-şi respecte voturile; asta şi datorită vremurilor şi datorită propriilor slăbiciuni omeneşti. Dar, în momentul în care a venit în mănăstire, a fost un exemplu desăvârşit de răbdare.

Era foarte bolnav. Avea picioarele umflate, aproape nu putea merge deloc. Dar făcea eforturi şi venea la biserică şi în timpul săptămânii, nu numai duminica. Sincer vă spun nu-mi dau seama cum mergea omul ăsta, pentru că picioarele lui erau vinete şi umflate, exact ca nişte butuci. Apoi, spre sfârşitul vieţii, a suferit de o boală de stomac foarte chinuitoare, dar nicio clipă nu şi-a pierdut zâmbetul. Era schimnic, avea o rânduială de rugăciune foarte aspră, practic, toată ziua şi-o petrecea în rugăciune, citind la Psaltire şi făcând acatiste şi făcându-şi pravila călugărească. Nu-şi încuia niciodată uşa de la chilie, oricine putea intra la el. Veneau diverse bătrâne din sat, mai veneau şi tineri care mai auziseră de părintele, veneam şi noi, cei din obşte, mai intram pe la el.

Lumea simţea cumva sfinţenia vieţii lui…

Lumea simţea ceva… nu ştim ce, nu putem să spunem sfinţenie. Este un duh al omului care începe să radieze probabil atunci când el este în perfectă consonanţă cu Duhul lui Dumnezeu şi cu voia lui Dumnezeu. Când s-a încredinţat cu totul lui Hristos atunci acesta începe să lucreze prin el şi asta se simte.

Şi ce simţi, părinte?

Iubire, blândeţe, bunătate şi un fel de pace, nici nu ştiu cum să vă spun…toate acestea la un loc Câteodată veneam la dânsul fără un motiv anume. Nu era tipul de călugăr bătrân care să vorbească, să-ţi dea cuvinte de folos, nu era un vorbitor.. mergeam câteodată, de la ascultare, şi pur şi simplu stăteam un pic, zece minute sau un sfert de oră. Întotdeauna avea fructe la chilie. Îi aduceau oamenii fructe şi întotdeauna le împărţea şi îţi dădea câte ceva când veneai la dânsul; dar ce vreau să spun e că întotdeauna când veneam îl întrerupeam de la rugăciune. Fiindcă el era permanent la rugăciune. Şi niciodată nu îţi lăsa senzaţia că l-ai întrerupt, că l-ai deranjat. Imediat se ridica, îţi ieşea în întâmpinare, el deschidea vorba, ca nu cumva să te facă să te simţi prost. De câte ori încercam să abordez o temă mai duhovnicească, întotdeauna încerca să pareze. Fie că vorbea despre altcineva, fie că începea să povestească despre un stareţ pe care l-a cunoscut el când era tânăr… niciodată nu vorbea despre sine, despre lucrarea lui duhovnicească. În schimb, permanent, îmi povestea despre păcatele pe care le-a făcut. Câteodată mă simţeam un pic ciudat – eu, la vremea aceea, eram frate de mănăstire; după aceea am devenit călugăr, apoi diacon şi nu aveam căderea să ascult mărturisirile unui schimnic.

Părintele era şi preot?

Nu. Era diacon, ieroschidiacon. Dar el se mărturisea dintr-un preaplin al smereniei. Şi-mi spunea păcatele, păcate din tinereţe sau de pe parcursul vieţii lui, ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu preţui nimic din ceea ce sunt eu, ca om! Preţuieşte, dacă vrei, ceea ce este de la Dumnezeu în viaţa mea!” – o smerenie desăvârşită…

Foarte firească! Noi întotdeauna ne smerim silindu-ne şi lucrul acesta se simte şi se vede…

Da, probabil că, la un moment dat, Dumnezeu te învaţă, prin încercările prin care treci şi mai ales strângându-se anii, te învaţă că smerenia este viaţă, te învaţă smerenia ca mod de viaţă. Cred că dacă l-aş fi întrebat pe părintele Mina ce este smerenia, sincer vă spun, nu cred că ar fi putut să-mi dea un răspuns. Nu cred că ar fi putut să-mi dea o definiţie a ei. El aşa trăia, asta era viaţa lui. 

Cum a plecat la Domnul?

A plecat la Domnul după două săptămâni de suferinţe destul de mari. Nu a vrut să fie dus la spital, poate nici nu ar fi avut mare rost. În orice caz, era imobilizat la pat şi a avut dureri, deci nu s-a stins foarte lin. Dar, în ultimele zile, era într-o stare între somn şi trezie. Treceam pe la dânsul destul de des. Nu mai mânca aproape deloc, mai bea foarte puţină apă – îi atingeam aşa, de buze, un pic de lichid. Dar ce este frumos este că a murit într-o dimineaţă, după slujbă – noi avem în fiecare zi slujbele de la ora 6 la ora 9, Acatistul, Sfânta Liturghie, – aşteptând parcă să ne strângem toţi la el la chilie. Am venit eu – veneam de obicei imediat după slujbă ca să văd ce mai face; am văzut că încă mai răsuflă şi am stat un pic lângă dânsul; după aceea a venit părintele Serafim, după aceea a venit părintele de la bucătărie şi încet, încet, au venit toţi ca să vadă ce mai face părintele Mina. Când ne-am strâns la el în chilie, atunci şi-a dat ultima suflare. Ca şi cum ar fi aşteptat să fim toţi de faţă.

Poate chiar aşteptase!

Cred că da… cred că a aşteptat să fie înconjurat, să fie în obşte. Ceea ce şi-a dorit toată viaţa. A vrut să se întoarcă în mănăstire, să trăiască viaţă de obşte, asta era familia lui duhovnicească. Ăsta a fost părintele Mina.