LOADING

Type to search

Leul Ardealului a adormit sub Cer

Leul Ardealului a adormit sub Cer

Share

Leul Ardealului, care a impresionat cetatea şi biserica prin măreţia simplităţii sale, îşi doarme acum somnul de veci în catedrala oraşului pentru care şi-a jertfit tinereţea. Vlădica Bartolomeu Anania nu va rămâne în conştiinţa bisericii doar ca un mare predicator sau ca un autentic om de cultură. Pentru mulţi credincioşi el este şi va fi doar Părintele.

 

Un episcop ortodox este Prea Sfinţit sau, dacă e în fruntea unei ahiepiscopii, Înalt Prea Sfinţit. Cele două apelative descoperă strălucirea ascunsă a harului Duhului Sfânt care lucrează prin ierarhi din momentul hirotonirii. În afara acestora, covârşindu-le cumva prin căldură şi împlinindu-le prin complementaritatea harismelor, orice slujitor al Domnului este numit de către credincioşi – părinte. Simplu, trimiţând la paternitatea jertfelnică a Mântuitorului, care ne-a avertizat că „păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”, apelativul părinte presupune mai mult decât cinstirea pe care o incumbă titulatura de Prea Sfinţit. Asta pentru că, prin el, credincioşii se recunosc drept fii duhovniceşti. Şi, pentru a naşte astfel de “pui” ai împărăţiei cerurilor, ai nevoie nu numai de o viaţă sfântă, ci şi de o inimă caldă, de o vocaţie a înfierii, care nu se poate manifesta decât întru împreună pătimire cu cel pe care îl călăuzeşti. Părintele Bartolomeu a avut toate aceste calităţi. Într-un interviu acordat cu ani în urmă Eugeniei Vodă avea să spună că şi-a găsit întotdeauna mângâierea în alinarea suferinţelor semenilor săi: “îmi place să fac medicina sufletului. Nu e mai mare bucurie pentru un om decât aceea de a-şi bucura semenul. Şi sunt foarte fericit când vine cineva la mine cu o povară sufletească sau cu un necaz şi pot să îi spun măcar o vorbă bună de încurajare şi de mângâiere şi el să nu dispere, chiar dacă este în fundul prăpastiei.”

Un om vertical cu preocupari universale

Un astfel de scop l-a urmărit şi atunci când, în 1945, a bătut la porţile Facultăţii de Medicină din Cluj Napoca pentru a lua contact cu suferinţa brută şi a învăţa să îi iubească pe oameni. Călugărul intrat pe porţile mânăstirii Antim la 20 de ani şi scriitorul debutant în poezie la 14 ani avea să facă disecţii şi să înveţe anatomie, urmând între timp şi cursuri la Conservator. Mintea sa într-o continuă căutare se întindea curioasă spre cosmos încercând să culeagă seminţele Logosului. Venea la cursuri în rasă propovăduind tăcut folosele credinţei. Cine ştie ce ar fi ajuns, dacă în vremea răzmeriţei studenţeşti din 1946 colegii săi nu l-ar fi văzut ca un lider, cerându-i să-i conducă în lupta lor împotriva comunismului? Şi părintele Bartolomeu s-a luptat pentru idealurile lor. Ar fi putut, călugăr râvnitor la studiu, dornic de cunoaştere şi slujire, să se retragă într-un colţ până când trecea viforniţa. Dar nu îi stătea în caracter. De altfel, firea sa de luptător a ieşit la iveală încă din seminar când a intrat în Frăţiile de Cruce, adeziune care i-a adus şi doua arestări, în anii 1941 şi 1942. Avea să spună mai târziu despre acea adeziune adolescentină: ”După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fişa cu calificativul legionar, un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viaţă întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost şi am rămas pe dreapta.”

Greva de la Cluj nu s-a terminat printr-o arestare, dar părintele a fost înlăturat din facultate. Şi-a continuat însă studiile începute la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi apoi la Academia Andreiană din Sibiu şi le-a finalizat printr-o licenţă luată în anul 1948.

Urmează apoi o perioadă de slujire a bisericii, datorată unei întâlniri providenţiale cu Patriarhul Justinian, la Bistriţa vâlceană, în toamna lui 1948, un ierarh pe care l-a iubit şi respectat, împreună cu care a colaborat timp de 25 de ani.

Slujirea jertfei

A ocupat în tot acest timp felurite funcţii în aparatul administraţiei bisericeşti: intendent al Palatului Patriarhal, inspector patriarhal şi director al bibliotecii patriarhale. De asemenea a fost asistent al profesorului Theodor M. Popescu la catedra de Istorie Bisericească Universală şi, între anii 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară şi Socială a Clerului la Curtea de Argeş.

Multă vreme apropierea de patriarh a însemnat evitarea ghearei Securităţii, care a planat asupra lui mereu. În 1958 inevitabilul s-a produs – a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Din acei ani de detenţie, petrecuţi în mare parte la Aiud, s-au născut şi primele acuze de colaborator al Securităţii. Grigore Caraza, fost deţinut politic, l-a atacat în mod direct în memoriile sale, spunând că părintele Bartolomeu ar fi condus reeducarea de la Aiud. A fost însă apărat constant de nume celebre ale detenţiei, precum Traian Popescu, Marcel Petrişor sau părintele Grigorie Băbuş. Ultimul îmi povestea în urmă cu ani de zile, cu lacrimi în ochi, cum l-a îngrijit pe părintele Anania după ce fusese torturat în anchete, fiind adus mai mult mort decât viu în celulă. “Doar aceste suferinţe şi ar fi suficient să mă plec în faţa Înaltului” mărturisea părintele care împărţise greul temniţei cu viitorul mitropolit de la Cluj.

Relaxarea politicii comuniste din anii `64 i-a adus părintelui Bartolomeu graţierea. Din cei 25 de ani de condamnare executase 6, timp în care memorase zece mii de versuri compuse de către el, printre care şi două piese de teatru – Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole.

Patriarhul Iustinian îl va reinstala în funcţia de director al bibliotecii patriarhale şi apoi îl va trimite în SUA, pentru a sluji Arhiepiscopia Ortodoxă Română de acolo. Această perioadă, între anii 1965 şi 1976, îi va aduce noi acuze de colaborare cu regimul comunist din ţară. Avea să îmi spună, într-un interviu acordat în anul 2006, că nici comuniştii şi nici legionarii nu l-au iertat pentru că nu s-a înregimentat şi l-au acuzat continuu – legionarii de comunism, iar comuniştii că ar fi fost legionar… De aici şi valurile de denigrări care au găsit un teren prielnic în rândul românilor ortodocşi de peste ocean, divizaţi în două episcopii – una aflată sub ascultarea Sinodului de la Bucureşti, iar cealaltă, care se dorea autonomă, aflată sub conducerea lui Valerian Trifa. Pentru cei din urmă, orice nou venit de la Bucureşti nu putea fi decât un colaborator al Securităţii.

Părintele Bartolomeu a revenit în ţară după zece ani de slujire pe noul continent. Între timp fusese hirotonit preot, ridicat în treapta de arhimandrit şi primise mai multe distincţii bisericeşti. În ţară i-au fost publicate scrierile şi i-au fost puse în scenă piesele Mioriţa, Meşterul Manole şi Steaua Zimbrului.

În 1977, la un an după întoarcere, avea să treacă la Domnul Patriarhul Justinian Marina, cel care i-a fost mentor şi alături de care părintele a slujit biserica vreme de un sfert de veac.

Nu se va adapta colaborării cu noul patriarh Iustin Moisescu, pe care l-a văzut drept un ierarh temător, prea puţin decis să apere biserica în faţa unei stăpâniri care devenea din ce în ce mai agresivă. Se va pensiona, retrăgându-se la mânăstirea Văratec, la şase ani după venirea din America, timp în care a ocupat funcţia de director al Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1982 Uniunea Scriitorilor i-a acordat premiul de dramaturgie pentru opera Greul Pamântului

Solitudine şi pastorire

Părintele Bartolomeu a iubit solitudinea. Eugeniei Vodă îi spunea că însingurarea este benefică, pentru că te apropie de Dumnezeu, şi de aceea o practica frecvent. Văratecul a fost o perioadă de creaţie şi rugăciune. Aici va pune bazele proiectului diortosirii Sfintei Scripturi, în care părintele se va angaja total timp de 11 ani, începând cu ajunul Crăciunului anului 1990 şi terminând cu publicarea noii versiuni a Bibliei în anul 2001.

Revoluţia din decembrie 1989 i-a adus şi o implicare activă în viaţa bisericii, fiind unul dintre membrii Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de părinţii Daniel Ciubotea, Constantin Galeriu, Dumitru Stăniloae, Constantin Voicescu şi Iustin Marchiş, împreună cu mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconschi şi Sorin Dumitrescu.  

Activitatea aceasta nu viza însă accederea în ierarhia superioară. De aceea, în 1993, va părăsi cu greu Văratecul pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, cedând doar în urma insistenţelor repetate ale prietenilor săi, Grigorie Băbuş şi Dumitru Stăniloae. Va spune că se întoarce în administraţia bisericii, ca un “bătrân ostaş” înţelegând că trebuie să slujească la fel cum făcuse întreaga viaţă. Spiritul său neatârnat a înţeles mereu că robia lui Hristos este singura cale către libertate. Şi a pus mereu în practică acest principiu. Fără osebire.

Şi Hristos i-a răsplătit îndelunga răbdare. La zeci de ani după ce luptase pentru libertatea civilă din Cluj Napoca, se reîntorcea în oraş ca slujitor al libertăţii interioare.

Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu nu a fost un ierarh comod. Vocea sa profetică a înfierat abuzurile politicienilor, dar şi ale ierarhilor (vezi opiniile sale în cazurile Tanacu şi Corneanu, diferite de al Sinodului B.O.R.) ştiind să fie, totodată, blând cu cei neputincioşi sau aflaţi în suferinţă. De aceea clujenii, tineri sau bătrâni, l-au iubit şi i-au fost alături.

În luna noiembrie a anului 2005 lua fiinţă Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, structură născută dintr-o dorinţă a majorităţii ierarhilor ardeleni, cărora părintele Bartolomeu le-a ieşit în întâmpinare, deşi şi-a atras numeroase critici pentru acest gest. Dar nu de ele ţinea cont vlădica, ci de glasul lui Dumnezeu, cel care l-a îndemnat şi la sinceritatea necruţătoare din Memoriile publicate în anul 2008 la Editura Polirom şi încununate de un Premiu Special al Uniunii Scriitorilor, un an mai târziu. În anul 2010 Cluj Napoca îi oferă titlul de “Senior al cetăţii” iar Academia Română îl alege ca membru de onoare. Pe 31 ianuarie acelaşi oraş va privi cum bătrânul ostaş îşi începea călătoria către cer. Un cer pe care îl purtase în inimă întreaga viaţă.

“A fost extraordinar ca prezenţă! Avea spirit de fineţe, inimă bună şi caldă. Nu jignea pe nimeni, era un om de mult bun simţ. A fost un tovarăş de luptă. Era aprig doar în lumea ideilor (în rest) era foarte mângâietor.” Sunt cuvintele pe care părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul vlădicului, le-a rostit după trecerea sa în veşnicie. Ce ai mai putea adauga după ele? Poate doar tăcerea care, după spusa Sfântului Isaac Sirul, este de fapt limba pe care o vom vorbi cu toţii în împărăţiile luminii, întru care se odihneşte acum  sufletul tânăr al bătrânului ostaş Bartolomeu.