LOADING

Type to search

„Liturghia – infuzie de viata veşnica”. Interviu cu părintele ieromonah Dionisie de la Mânăstirea Albac

„Liturghia – infuzie de viata veşnica”. Interviu cu părintele ieromonah Dionisie de la Mânăstirea Albac

Share

Sfânta Liturghie a fost pentru părintele Dionisie Ignat, după cum însuşi mărturisea, o temă care l-a preocupat încă din tinereţe. Lucrarea sa de licenţă a fost chiat despre Sfânta Liturghie: „Lucrarea tainică şi valoarea spirituală a Sfintei Liturghii în viaţa credincioşilor”. Apoi, după hirotonie, cuvântul pe care Înaltpreasfinţitul Andrei (arhiepiscopul de Alba Iulia, n.n) i l-a spus înainte de a-l trimite în parohie a fost: „Părinte, să nu ai ­Liturghie la care să nu se împărtăşească cineva!”

 

Pentru noi creştinii ortodocşi, în special, Liturghia are o importanţă covârşitoare. Este, dacă vreţi, nu ştiu dacă termenii sunt prea potriviţi, bucătăria în care se pregăteşte mâncarea pentru viaţa veşnică. „Cine nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă în el”, ne-a spus Mântuitorul. Practic, Liturghia şi Împărtăşania sunt viaţa noastră. Mai mult, Liturghia este cea care ţine lumea, după cum spun Părinţii.

În Epistola a doua către Tesaloniceni în capitolul 2, când se vorbeşte despre venirea lui antihrist, se spune că este Ceva şi Cineva care ţine ca lucrarea aceasta groaznică pe care o pune la cale antihrist să nu se desfăşoare în toată amploarea ei. Dacă luăm în considerare termenii greceşti care se referă la acest Ceva şi Cineva, putem înţelege că acel Ceva care ţine pe antihrist să nu se manifeste în toată puterea este Sfânta Liturghie, iar acel Cineva este Hristos euharistic din acea Liturghie. De aceea spun că noi, creştinii prin Sfânta Liturghie nu facem altceva decât să ne infuzăm viaţă veşnică.

Acest lucru înseamnă în primul rând participarea la Liturghie şi o participare care trebuie să se împlinească în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Părinte Dionisie, cum trebuie să se pregătească un creştin pentru a participa deplin la Sfânta Liturghie şi bineînţeles pentru a se putea împărtăşi?

Aceasta este o problemă care de multe ori o înţelegem, de multe ori nu o înţelegem şi din pricina aceasta cumva stăm departe de această masă, de acest ospăţ care este Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie. Eu aş zice că pregătirea pentru Liturghie ar trebui să fie ca şi pregătirea pentru un oaspete pe care îl iubeşti şi pe care îl aştepţi să-ţi vină în vizită. Ori, aceasta presupune o pregătire nu după puterea fiecăruia, ci aş spune mai degrabă după măsura dragostei pe care o are fiecare. Hristos primeşte, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi pe cel care a postit tot postul, primeşte şi pe cel care a postit mai puţin, primeşte şi pe cel care făcut metanii şi pe cel care nu a făcut metanii. Însă şi în post şi în metanii trebuie pusă măcar o picătură de dragoste. Hristos doreşte ca pregătirea noastră să pornească din inimă. Spune şi în Vechiul Testament prin prooroc: „poporul acesta Mă laudă doar cu buzele, dar în inima lor nu.”

Să vă spun ceva din viaţa mea. Când eram mic mă trimetea mama în posturi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Nu ştiam ce-i spovedania, ştiam că trebuie să mă duc să-i spun la domn părinte acolo ce rele am făcut eu în legătură cu fraţii mei sau cu colegii la şcoală sau cu părinţii. Aşa am dus-o până în tinereţe, fără însă să-mi pun alte întrebări. Dar la un moment dat am observat că de fiecare dată când ieşeam din biserică eram cu mintea mai limpede, eram mai cu pace în suflet. Şi odată mi-a venit aşa un gând, zic „mă, da’ eu stau aici în biserică ca un butuc, nu înţeleg nimic”.

Ca un spectator.

Exact, eram la un spectacol frumos, îmi plăcea, dar nu înţelegeam, parcă era într-o altă limbă. Şi atunci m-am dus la părintele duhovnic de atunci, părintele Ioan Turcu, şi i-am spus: „Părinte, uite simt că stau la Liturghie ca la un spectacol la care nu înţeleg nimic. Există vreo carte care să explice Sfânta Liturghie? Ce e cu fumul acela pe care îl faci matale, de ce trebuie să dai dumneata cu cădelniţa încolo şi-ncoace, ce înseamnă discul, ce înseamnă potirul, ce înseamnă că ieşi pe acolo şi intri pe dincolo?” Nu ştiam. Şi părintele mi-a dat atunci „Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii” şi „Viaţa în Hristos” de Sfântul Nicolae Cabasila. Cartea aceea a fost, cu adevărat,  luminătoare pentru mine. Citeam, citeam şi simţeam cum se face tot mai multă lumină în mintea mea. Şi într-o săptămână am citit-o şi duminica următoare, dacă până acum stăteam undeva în spatele bisericii mai la întuneric, mai la dos, ca să pot să-mi spun eu rugăciunile mele acolo, în duminca aceea m-am dus exact în faţă să văd tot. Şi am înţeles atunci ce înseamnă când cădeşte preotul, când iese cu Sfintele Daruri…. Din momentul acela am început să citesc şi poate acesta este un lucru care ţine de pregătirea noastră pentru Liturghie. Cred că ar trebui să ştim ce se întâmplă acolo, să ştim că acolo sunt nişte rânduieli, că nu mă pot duce oricum la Biserică, aşa cum nu mă pot duce oricum la o nuntă. Că acolo, în biserică, este cu totul altceva, este un loc sfânt, este Casa lui Dumnezeu. Părintele Rafail Noica spunea că niciodată Părintele Sofronie nu a amintit cum trebuie să stai în biserică, însă duhul puternic, duhul stăpânului casei, te făcea să te porţi în conformitate. Şi spunea că erau femei care veneau, acolo la Essex, într-o duminică într-un fel şi în a doua duminică deja ziceai că s-au schimbat total; au înţeles că acolo este altceva.

În primul rând acest lucru contează cel mai mult: să înţelegem ce se întâmplă acolo. Sunt unii oameni care au o anumită trăire la Liturghie şi nu pot să şi-o explice. „Părinte – zice – când aţi spus „Pace tuturor”, am simţit că a intrat în mine ceva, m-a cuprins dintr-o dată o linişte, o pace”. Aceasta e slujba, aceasta e Liturghia,  înseamnă că omul respectiv a avut fereastra deschisă. Este, însă, şi câte unul care nu ştie ce să mai facă, care zice că n-are aer la slujbă. „Păi, deschide omule geamul şi o să ai aer, deschide fereastra sufletului şi o să vină Hristos, o să vină harul, o să vină pacea, o să vină bucuria”.

Dar pentru acest lucru şi noi preoţii trebuie să facem o cateheză. Acum, Slavă lui Dumnezeu, nu mai putem spune că nu avem mijloace.

Există multe cărţi.

Există şi conferinţe. Am fost la Sibiu şi îmi spune un unchi de-al meu: „Părinte, zice, trei ore am stat uite aşa, nu m-am mişcat”. Şi după aceea să vezi întrebări: da’ aia cum e, da’ aia cum e? Deci, pe lângă cateheze, cred că ar trebui să punem mâna şi pe câte o carte şi să citim. Dacă vrem să ne împărtăşim de viaţa veşnică, dacă vrem să ştim ce se întâmplă la Liturghie, atunci chiar că trebuie să ne documentăm. Cartea aceasta a sfântului Nicolae Cabasila „Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii” este cea mai recomandabilă, mai e şi „Euharistia” lui Alexander Schmemann, şi altele.

Post şi Spovedanie

Apoi, pe lângă cateheză, trebuie având în vedere şi postul; postul în sensul de curăţire trupească.  Aşa cum ne spălăm când mergem la o nuntă, sau când mergem la o întâlnire cu cineva sau când aşteptăm pe cineva curăţim toată casa, aşa şi la Liturghie ne spălăm, ne curăţim când ne împărtăşim, adică postim. De ce să postim? Nu pentru că Dumnezeu cere neapărat să postim. Un oaspete care te iubeşte mai mult cât îl iubeşti tu, îţi intră chiar şi în coliba ta, cu aceeaşi dragoste. Ţin minte o bătrânică de Lăzeşti, care atunci când mergeam s-o împărtăşesc, vă spun avea casa „lună”, „bec”. Avea o singură cămăruţă, nu vedeai o firmitură pe masă, toate erau aranjate, totul şters, mirosea frumos a tămâie casa. Zic: „da, uite aşa se aşteaptă să vină Hristos”. Toate acestea ţin însă şi de conştiinţa omului; chiar şi cateheza, spovedania, postul, toate ţin de o conştiinţă pe care sau cu care ar trebui să trăim noi, într-o continuă aşteptare a lui Hristos. Cateheza, postul,  spovedania sunt mijloacele prin care ne pregătim să-L întâlnim pe Hristos.

Părinte Dionisie să intrăm acum şi în chestiuni practice legat de ceea ce spuneaţi. Şi anume că aminteaţi de post, aminteaţi de spovedanie ca mijloace de pregătire pentru participarea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Ce relaţie poate să existe între post, spovedanie şi împărtăşanie?

Spovedania, postul şi împărtăşania au fost o preocupare de a mea de când am fost hirotonit, pentru că Înaltul mi-a spus să nu ai Liturghie la care să nu se împărtăşească cineva. Or, i-am spus că lucrul acesta nu pot să-l iau ca un canon, pentru că nu ţine numai de mine, eu fac ceea ce ţine de mine ca preot şi ca învăţător să le spun oamenilor, dar contează mult şi dorinţa lor şi efortul lor. Eu vreau să îi conştientizez de ce se întâmplă acolo şi atunci unul din primele lucruri de care m-am izbit a fost spovedania. La început eram preot într-un sat în Apuseni, Lăzeşti se cheamă, unde biserica era la vreo 5 km. Şi pur şi simplu sâmbătă seara oamenii nu puteau veni două ore până la biserică, ca să se spovedească zece minute, iar după aceea să mai facă încă două ore, la deal, până acasă. Duminica, aveam biserica plină, era un sat de vreo sută de familii. Nu puteam să-i chem nici duminica devreme; în biserică pe atunci nu era centrală, era frig, mai ales în postul Crăciunului, dar şi-n cel al Paştelui, de multe ori. Apoi erau multe pomelnice. În plus, dacă aş fi spovedit înainte, mă tulburam şi eu, şi nu mai puteam să săvârşesc cum se cuvine Sfânta Liturghie. Şi atunci soluţia găsită a fost ca toţi cei care doreau să se împărtăşească duminica viitoare, duminica aceasta după slujbă să rămână să se spovedească. S-a pus problema că este timpul prea lung de la o duminică la cealaltă, este mult şi o zi, este mult şi trei minute dacă este s-o luăm aşa. Dar oamenii au înţeles, cel puţin aceia de acolo, ca şi cei pe care-i spovedesc acum, au înţeles că spovedania nu este sudată de împărtăşanie, în sensul că este obligatoriu înainte de împărtăşanie să te spovedeşti. Ceea ce este „obligatoriu” este să trăieşti tot timpul cu gândul la Dumnezeu. Şi atunci oamenii aceia trăiau pe parcursul unei săptămâni postind, rugându-se, tot timpul trăiau cu gândul: „mă, duminică îmi vine Hristos în vizită, intră Hristos în casa mea”. Şi dacă pe parcursul acelei săptămâni li se întâmpla să se certe cu cineva sau să facă vreun păcat mai mare, duminică dimineaţa când veneau cu prescura, cu lumânarea îmi spuneau: „Uite, părinte am făcut cutare şi cutare lucru, mă mai pot împărtăşi?” Şi atunci eu, ca preot, îi spuneam te mai împărtăşeşti sau nu te mai împărtăşeşti.

Părinte, ce ne-aţi spus acum este o experienţă personală pe care aţi trăit-o şi care a dat şi roade.

Este o soluţie pe care am găsit-o eu la munte, acolo. Pentru că la oraşe, la parohiile adunate pot să vină oamenii sâmbătă seara să se spovedească.

Iar cu referire la post, oamenii tot timpul îmi spuneau: „părinte, dar n-am postit” şi atunci fiind o problemă care mă obseda, în ’96 când am ajuns în Sfântul Munte, l-am întrebat pe stareţul Efrem de la Vatopedu: „Părinte stareţ, eu sunt preot de parohie într-un sat de munte şi vă rog să-mi spuneţi care este rânduiala care trebuie s-o ţină în legătură cu postul creştinii care vor să se împărtăşească mai des?” Şi atunci părintele mi-a spus aşa, zice: „Cei care postesc miercurea şi vinerea, care ţin cele patru posturi integral şi care nu sunt certaţi cu nimeni se pot împărtăşi în fiecare duminică fără să mai fie nevoie să postească chiar înainte”.

Să postească în plus…

Să postească în plus. Dar dacă le-am cere trei zile, aceasta înseamnă joi, vineri şi sâmbătă, însă sâmbăta prin canoane se spune că nu se posteşte.

De altfel, nici noi preoţii nu postim.

Poate şi noi preoţii punem greutăţi mai mari pe spatele oamenilor, decât cele pe care noi le purtăm. Şi cum mă tot frământam am zis: „hai să vedem cât postesc aceştia?”. Şi am luat 49 de zile Postul Paştilor, 40 de zile Postul Crăciunului, mai sunt 15 zile Postul Adormirii Maicii Domnului, mai sunt să zicem media 10 zile Postul Sfinţilor Apostoli, miercurile şi vinerile din timpul… şi au ieşit  vreo 240 de zile de post în cursul unui an. Păi, e mai mult decât jumătate din totalul zilelor anului!

Cred eu, părinte, că datorită realităţii istorice prin care am trecut, mulţi creştini nu mai mergeau la Biserică şi atunci când venea la un preot să se spovedească un om care poate nici nu mergea săptămânal la biserică, care nici nu ţinea posturile, atunci bineînţeles că trebuie să-i ceri poate o săptămână de postire.

Bineînţeles că aceluia îi ceri postul,  adică o curăţire trupească.

Poate de la regulile acestea, de la excepţiile acestea s-a ajuns la o regulă.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte foarte frumos despre vrednicie şi nevrednicie, şi despre post. Dacă cineva are putinţa de a se apropia de Sfânta Masă, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfinţirea Sfintelor Daruri. Şi aceasta nu pentru că nu s-a apropiat, ci pentru că i-a stat în putinţă şi nu s-a apropiat. Cum să credem că iubeşte Sfintele Taine, cel care având putinţa să le primească, nu se osteneşte să le primească. Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune că sunt unii care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijenţă şi amână primirea Sfintei Împărtăşanii sub pretextul respectului şi al pietăţii, în realitate însă din lipsă de evlavie şi din răceală duhovnicească. Acest refuz care pare a porni din pietate nu este decât o cursă şi o pricină de sminteală care duce la cădere. Sfântul Ioan Casian spune: mai bine este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică cu inima smerită ca un remediu pentru slăbiciunile noastre, crezând şi mărturisind că nu merităm acest har, decât să ne înălţăm în noi înşine, prin convingerea deşartă că cel puţin vom fi vrednici o dată pe an. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ştim că nimeni dintre noi nu este scutit de greşeli, nimeni nu se poate lăuda că ar avea o inimă curată. Şi asta o spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Eu am biruit lumea”. Acesta înseamnă că dacă noi vrem să biruim lumea, trebuie să-L avem în noi; nu noi cu puterile noastre, cu metaniile noastre, cu postul nostru, nu noi biruim lumea. Vino Tu Doamne în mine şi ajută-mă să pot birui.

Minunea Liturghiei

Şi am avut bucuria să văd, pot să spun o minune, referitor la cum lucrează Sfânta Liturghie în viaţa noastră. Era anul 2002, în toamnă, când la noi la mănăstire a venit o cunoştinţă, o româncă căsătorită cu un belgian. Ea era însărcinată, şi atunci i-am zis dacă nu ar vrea să ţină post cât timp stă la mănăstire ca să se împărtăşească. Ea se cam codea, dar atunci i-am zis „Mă, uite, nu pentru tine, dar pentru acela mic care‑l porţi în pântece, el e vrednic, dar pe el n-am cum să-l împărtăşesc decât prin gura ta. Dacă tu mănânci sfinţenie, se sfinţeşte şi el, dacă tu fumezi, îl afumi şi pe el.” A înţeles femeia şi a postit. Soţul ei, catolicul, zice „hai, că postesc şi eu, să vad cum e postul, la voi, la ortodocşi”. La slujbă, la Liturghie, soţul femeii vine şi el, chiar dacă nu ştia o boabă româneşte. Mai mult, în momentul în care soţia a venit să se împărtăşească, porneşte şi el. Soţia îl opreşte, belgianul îi răspunde puţin cam revoltat…, la sfârşitul slujbei, la mirungere, văd că iarăşi are loc o mică discuţie mai aprinsă între ei… Ce se întâmplase? Soţul doamnei era foarte revoltat de faptul că nu i permisese să se împărtăşească; mai mult, refuzase să meargă şi la mirungere, reproşându-i soţiei: „tu nu ai înţeles că din toată slujba asta, cel mai important este ce ţi-a dat preotul cu linguriţa, mie de ce nu mi-a dat?”. Omul îşi dăduse seama de acest lucru fără să înţeleagă un cuvânt din slujbă. După slujbă îmi reproşează şi mie faptul că el nu a primit Împărtăşania. Îi explic faptul că nefiind ortodox nu poate să primească. Şi zice el: „Dar ce trebuie să fac ca să fiu ortodox?“ „Unii primesc numai mirungerea, alţii prin botez.“ „Da, dar eu sunt botezat“, spune Frank, aşa îl cheamă pe belgianul respectiv. Îi explic puţin care e diferenţa. Iar el mă întreabă: „Cât durează un botez?“ „Cam jumătate de oră – o oră.“ „Mă botezi acum?”

Eram împreună cu părintele Savatie Baştovoi, şi la îndemnul părintelui, am vrut mai întâi să-l botezăm în Trotuş, care e mai jos de mănăstire. Dacă Trotuşul nu era foarte tulbure cred că îl şi botezam. Aşa am ales să fac puţină cateheză cu el şi, cum în Belgia, în regiunea în care trăiau, preot era chiar un prieten de-al meu, l-am trimis să vorbească cu acesta. Şi în 2003, m-am dus în Belgia şi, când am făcut botezul fetiţei lor, l-am botezat şi pe Frank al nostru, şi după botez a putut şi el să se împărtăşească. Trec câteva luni şi în postul Paştelui primesc un telefon de la Frank: „Părinte, unde scrie în Biblie că trebuie să postim?”. Îi explic cum este cu rânduielile în biserică, şi îmi zice: „Păi tu crezi că eu pot să postesc cu pâine şi gem şi să lucrez şi noaptea?“ „Stai, măi omule, zic, tu de patru săptămâni, de când a început postul, mănânci numai pâine şi gem?“ „Păi, da“, zice. „Păi nevastă-ta nu-ţi face mâncare de post?“ „Nu ştie să facă decât cartofi prăjiţi.”

Şi lucra omul nostru în trei schimburi, lega lăzi. Şi în ziua de astăzi, duminică dimineaţa Frank se scoală, îmbracă fetiţa şi îşi întreabă soţia, românca mea, născută ortodoxă, „Vii la biserică?“ – “Nu, mergeţi voi.” Şi îşi ia fetiţa şi merg duminică de duminică la biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc.

(continuare în numărul viitor)