LOADING

Type to search

Rugaciunea de noapte în pustia Sinaiului cu părintele ieroschimonah Iacob Bârsan

Rugaciunea de noapte în pustia Sinaiului cu părintele ieroschimonah Iacob Bârsan

Share

Când vorbim de Locurile Sfinte şi de mănăstirile din Orientul ortodox, părintele Iacob Bârsan de la mănăstirea Putna este de neocolit. Anii petrecuţi în pustia Sinaiului şi apoi la mănăstirile din Ţara Sfântă, au făcut din părintele Iacob un personaj de pateric contemporan. Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este cea mai veche mănăstire ortodoxă. A fost ridicată de împăratul Justinian în anul 527. Ştim cu toţii cum arată, poate o mică parte dintre noi am reuşit să şi intrăm în ea, dar cum se trăieşte cu adevărat în Sinai nu pot şti decât cei care au trăit acolo. Părintele Iacob a avut binecuvântarea ca între anii 1997 şi 1999 să trăiască în obştea de la Sfânta Ecaterina…

 

…să ştiţi că prin Locurile Sfinte noi românii ne făcusem faimă de oameni buni la toate. Mi-aduc aminte cum la un moment dat venise la Sfânta Ecaterina, la Sinai, o delegaţie din Grecia şi, cum li s-a defectat un motor, au hotărât să aducă un mecanic de la Cairo. Dar cum eu mă pricepeam puţin la motoare, i-am spus mitropolitului să mă lase să văd ce pot face. Şi până seara, rezolvasem defecţiunea la motor. Apoi seara trebuia să se servească masa, dar cum era ditamai delegaţia şi cum eu ştiam cum „gătesc” beduinii, m-am băgat printre ei, să mai schimb gustul mâncării. Şi când m-a găsit un călugăr pe acolo, mă întreabă: „Da’ ce faci aici?” „Vreau să văd şi eu cum fac ăştia mâncare!” Şi când a fost de servit peştele la masă, mitropolitul a vrut să le mulţumească beduinilor, dar ei au spus: „Lui Abuna să‑i mulţumiţi, că el a făcut!”. Şi aşa mi-am început eu traiul la Sinai.

Bucuriile pustiei
Aproape tot timpul simţeam o mare bucurie în suflet. Bucuria pe care am avut-o acolo nu ştiu dacă am avut-o în alte mănăstiri. Despre aceste bucurii nu am mai vorbit cu nimeni până acum, dar acum, pentru că aţi întrebat, am să vi le să spun. Slujbele la Sinai erau cam aşa: începeam slujba la patru dimineaţa şi se termina pe la şapte jumătate. Aveam liber de la şapte până la nouă, că veneau turiştii, şi după aceea, stăteam în biserică, cu rândul. Când era vorba de făcut pâine, făceam pâine o dată pe săptămână şi să ştiţi că venea şi mitropolitul, care locuia în mănăstire, la frământat, de fiecare dată când îi venea rândul. Şi munceam în comun. Tot ce era nevoie – partea mecanică, instalaţii, unde era de făcut ceva, totdeauna eram căutat şi aveam mare bucurie pentru lucrul acesta. Bucuria cea mai mare pentru mine era însă, vara. Iarna stăteam la chilie. Acolo nu se încălzesc chiliile cu nimic, nu este sursă de încălzit, nu sunt sobe, iarna e mai rece în camerele cu zid de piatră. Numai că nu ai timp să-ţi fie frig. Că nu prea ai timp de stat. Vara însă, era frumos şi cald. Eu îmi găsisem un loc, în spatele mănăstirii, unde era o piatră cu o scobitură naturală, parcă era un fotoliu. Acolo era locul meu. La ora zece, se închideau porţile mănăstirii. Eu, de fiecare dată când îmi terminam treaba, mă duceam şi stăteam acolo, pe „fotoliu”. Stăteam pe pietrele alea, încălzite toată ziua de soare ca pe un cuptor… şi mă cuprindea aşa o bucurie… Mai ales noaptea, să stai acolo să te rogi… Şi când începeau să bată clopotele pentru deşteptare, atunci deschideau şi poarta mănăstirii, că în afara mănăstirii, erau şi pelerinii care veneau şi ei la slujbă. Atunci mă duceam şi eu. Astea au fost cele mai mari bucurii: să stai să te rogi, noaptea, în linişte.

Sinai – locul înroşit ca un cuptor
Mănăstirea Sfânta Ecaterina este vizitată de foarte multă lume şi vin fel şi fel de neamuri; până şi budiştii vin să urce în vârful Sinaiului ca să se închină la soare. Aici este şi o tradiţie să vezi răsăritul de soare de pe Sinai; este foarte frumos să vezi soarele cum iese ca un glob de jar din Marea Roşie. Aşa se vede răsăritul de soare. Vin şi evreii, vin şi musulmanii, care şi ei se numesc fiii lui Avraam, vin toate seminţiile aici. Majoritatea sunt într-adevăr creştinii, care vin, mai ales, pentru sfânta Ecaterina. Sunt zeci de mii de turişti care vin uneori vara; e un puhoi de lume prin mănăstire şi peste tot, dar, în acelaşi timp, surprinzător, nu te oboseşte nimeni! Este o pace a locului, pe care n-o găseşti în altă parte. Când urci pe Muntele Sinai, pietrele, muntele întreg parcă ar fi fost un cuptor încins şi ars de foc, pietrele sunt înroşite… Din avion, locul unde sfântul prooroc Moise a primit Tablele Legii, în fulgere şi trăsnete, se vede înroşit ca un cuptor încins. Şi din satelit se poate observa lucrul ăsta: locul unde a stat Moise este mai înroşit, şi de acolo pornesc parcă raze, în toţi munţii dimprejur; raze, cum ar porni razele soarelui dintr-un glob, dintr-un centru. Asta am văzut. Dar mai ales este bucuria pe o simţi, este ceva care nu se poate spune în cuvinte omeneşti, când urci pe Muntele Sinai şi te apropii acolo, în locul ăla, şi te rogi… Liniştea locului… Sfinţenia lui. Acolo nu putem să uităm că a fost leagănul Ortodoxiei. Acolo au fost primii sfinţi părinţi, pustnici, care au pus în practică rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii. Sfântul Ioan Scărarul cât de frumos scrie despre rugăciune, despre liniştire! Şi ucenicii lui… Sunt multe mănăstiri în Sinai; din păcate, acum sunt ocupate de beduini, nu au vieţuitori… La sfântul Ioan Scărarul a fost mănăstire înainte, acuma este un paraclis micuţ.

Sfintenie româneasca  a Sinai
Mitropolitul, după un timp de vieţuire împreună, a întrebat dacă eu am avut ocazie să-l cunosc pe părintele Juvenalie, un părinte care a trăit în vremea sfântului Ioan Iacob, pe când era la Iordan, şi pe care mitropolitul îl cunoscuse. Spunea mitropolitul despre părintele Juvenalie: „Am cunoscut un român sfânt, un părinte sfânt, pe părintele Juvenalie.” El singur s-a poreclit, şi-a luat numele Străinul. Când îl întreba cineva: „Cine sunteţi?” zicea: „Eu sunt Juvenalie Străinul.” „Aşa vă cheamă?” „Da, eu am fost străin şi-n casa părinţilor mei, de mic am fost străin şi pe mine străinătatea m-a ajutat foarte mult.” El făcea şi la bătrâneţe, aproape de 80 de ani, două drumuri pe zi, cu pelerinii, pe munte; atât de râvnitor era. Şi coborând o dată de pe munte, pe scările care sunt abrupte, de la Poarta Sfântului Ştefan, unde stătea şi mărturisea, a alunecat şi a căzut. Şi-a rupt un picior, din şold; a fost operat, şi-a revenit şi tot n-avea linişte. Când veneau pelerinii, din dragoste, se ducea cu dânşii, şi a căzut din nou, după care l-au dus la un metoc din Atena, la mănăstire, şi a murit acolo. Dar multă evlavie avea mitropolitul la dânsul şi la români, în general. Îmi spunea adesea: „Măi, voi, românii, sunteţi buni la toate! Când ai venit aici, te-am întrebat: ce ştii să faci? Dar acuma te întreb: ce nu ştii tu să faci?” El, când a văzut că un călugăr ştie să facă şi mecanică, şi reparaţii, şi sudură, şi instalaţii, şi pâine, şi bucătărie, şi de toate, a rămas surprins. La dânşii, călugării au câte o ascultare fixă: la bucătărie, la stăreţie, la sufragerie, la biserică, şi atât. În rest, de cele mai multe ori, până şi la bucătărie şi la brutărie au oameni plătiţi. Eu de multe ori mă gândesc la liniştea de acolo şi m-aş duce oricând. Nu ştiu ce va mai fi. Mitropolitul este bolnav, este în vârstă… în prezent, e multă, multă vânzoleală. Dar eu tot m-aş duce. Eu am multe amintiri, şi de la Sinai, şi de la Ierusalim, şi de la Ierihon, sau Hozeva pentru că am fost un fel de pelerin ortodox, trimis. De cele mai multe ori am fost trimis cu ascultare şi am făcut ascultare. Pentru asta am fost şi foarte liniştit pe unde am fost şi cred că de aceea am avut şi atât de multe bucurii…
Părinte ieroschimonah, în ultima vreme, sunt voci care spun că sfântul Ioan Iacob Hozevitul ar fi fost în legătură cu, sau ar fi sprijinit biserica pe stil vechi din România. Dumneavoastră l‑aţi cunoscut pe ucenicul său, pe părintele Ioanichie Pârâială, ştiţi ceva în legătură cu acest ­lucru? 
Eu am trăit lângă ucenicul sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, eu l-am şi îngropat. A murit pe braţele mele. Nu vorbea niciodată de rău nici de stilişti, nu vorbea de rău nici de noi, de biserica ortodoxă din ţară. Părintele Ioanichie Pârâială a pătimit foarte mult, chiar şi atunci când a plecat în 1937 la mănăstire; până când a plecat el în mănăstire, erau multe neînţelegeri între preoţi: unii au rămas pe calendarul vechi, unii au trecut pe calendarul nou.
În ţară?
În ţară! Părintele Ioanichie Pârâială era ucenicul unui alt Ioanichie, pustnic din Munţii Buzăului. Şi duhovnicul lui a fost reclamat de un preot că ţine rânduiala calendarului vechi, n-a vrut să treacă pe calendarul nou. Şi pustnicul ăsta bătrân a fost arestat, şi au fost legaţi şi ucenicul şi duhovnicul şi au fost duşi din post în post, până la Bacău: că nu se supun, că fac dezbinare între creştini – dar nu era adevărat!
După aceste încercări părintele Ioanichie Pârâială ar fi vrut să se ducă într-o mănăstire, dar nu mai avea încredere, nu ştia unde să se ducă. Aşa că s-a dus direct la Ierusalim. Şi-a vândut pământul şi căsuţa, erau numai doi fraţi, părinţi nu aveau, muriseră – şi el şi cu sora lui – ucenica unei maici care trăia tot prin Munţii Buzăului, pustnică – şi-au vândut pământul şi, cu banii ăştia, au plecat cu vaporul la Ierusalim şi s-au stabilit pentru totdeauna în Ţara Sfântă.
A rămas foarte categoric în problema calendarului, la Ierusalim el se ţine pe vechi. Dar nu-i contrazicea pe ceilalţi. Şi spunea şi despre sfântul Ioan că a ţinut legătura cu biserica din ţară. Vedem asta şi din poeziile şi scrierile lui că n-a fost împotriva Bisericii din România…
A Bisericii Ortodoxe Române, care era pe nou.
… da, care era pe nou. Dar fiind acolo, în Ţara Sfântă, ţinea pe vechi. Dar n-a fost categoric. El avea evlavie să ţină aşa, dar n-a vorbit de rău în nicio scriere şi nicăieri n-a vorbit de rău calendarul nou, şi nici nu a spus că nu trebuie să ne supunem calendarului nou. Acuma, au mai ieşit nişte curente care mai discută de calendar; sunt multe influenţe şi de la mănăstirile care ţin de Slătioara, de stilul vechi. Eu, când eram la Ierusalim, am vorbit o noapte întreagă cu mitropolitul lor Vlasie. A venit la Hozeva, eu am stat trei ani jumătate la Hozeva; şi acolo am vorbit o noapte întreagă cu el, până dimineaţă la ora patru, legat tot de problema calendarului, la care n-a avut cu ce să mă contrazică.
Eu am rude, surori de-ale lui tata, căsătorite şi trecute pe stilul vechi, şi se duc la ei, la Slătioara. Dar au fost neînţelegeri chiar între noi. Ei au o obişnuinţă, un zelotism al lor, şi ne judecă pe noi, care suntem cu calendarul nou, că suntem într-o erezie, suntem schis­matici; spun că nu suntem pe drumul cel bun. Noi ne-am supus rânduielii sfinţilor părinţi, dacă aşa au numit, şi sinodul, şi schimbarea calendarului, noi o ţinem aşa, că n-o ţinem numai noi! Aşa se ţine. Sfântul Munte, ţine calendarul vechi, iar în Grecia, în ţară, se ţine calendarul nou. Călugării din Sfântul Munte, cât stau în Sfântul Munte, slujesc pe calendarul vechi; când coboară în Grecia, respectă sărbătorile pe calendarul nou şi slujesc şi au comuniune între dânşii, nu-i dezbinare. Am discutat problema asta cu mitropolitul Vlasie, şi am spus: „Patriarhul nostru vă cheamă la unire, de ce nu vreţi să primiţi?” Începea să spună că în timpul dinainte, în vremea comuniştilor, până în ’90 (asta era în ’92, când am vorbit cu el), au fost mulţi preoţi trecuţi, care au fost misionari, duşi în străinătate, cu alte misiuni, au mai fost securişti – securişti hirotoniţi! Eu n-am putut să-i dau vreun nume, nici el nu mi-a dat vreun nume, de vreunul din ăştia, că i-ar fi cunoscut.
Deci, la sfântul Ioan Iacob nu găsim nici în scrierile lui, nici în învăţăturile lui, ceva împotriva calendarului nou. Vorbeşte foarte mult despre preoţie, sfaturi, de duhovnici, să ascultăm de preoţi, să ascultăm de duhovnici. El a fost hirotonit cu aprobarea Patriarhiei Române, la Ierusalim, la Locurile Sfinte. Într-adevăr, el n-a mai venit în ţară niciodată, nu cred că din cauza problemei calendarului. Şi sărăcia, şi boala, şi râvna lui… dacă s-a rupt de ţară, s-a dus pentru totdeauna acolo. Şi-a dorit viaţa pustnicească.
Şi părintele Ioanichie, ucenicul sfântului, la fel trăia? Adică nu era rupt de Biserica Ortodoxă Română?
Nu, nu era rupt de Biserica Ortodoxă Română, ţinea legătura. Pe toţi pă­rinţii care veneau, îi ajuta, le dădea cărţi scrise cu viaţa sfântului, poeziile sfântului, traduceri. În schimb era aspru şi nu tolera abaterile canonice. Fiind cald, unii preoţi români care veneau la Hozeva se mai dezbrăcau, se îmbrăcau numai la intrarea în mănăstire. El n-avea evlavie la unii ca aceşti, nu le săruta mâna la niciunul, niciodată. Părintele Ioanichie Pârâială era foarte supărat şi pe preoţii care se bărbieresc. Îi primea, le vorbea şi îi sfătuia, însă nu avea evlavie la ei.
În schimb, în ceea ce priveşte calendarul nu era aşa. Ar fi putut să mă contrazică pe mine, doar venisem tot din România unde ţineam stilul nou; în schimb el mi-a spus: „Tu eşti singurul român la care eu am evlavie”, şi mi-a sărutat mâna. Eu îi sărutam mâna pentru că îl respectam – nu era preot, era monah, dar îi respectam bătrâneţea şi-l aveam ca pe un sfânt – a fost doar ucenicul sfântului Ioan, şi eu nu mă îndoiesc de sfinţenia lui. Când îi sărutam mâna, şi el îmi săruta mâna înapoi, zicând: „Eşti preot!” Deci, el n-a făcut deosebirea că eu sunt făcut preot de biserica care ţine pe nou. Dar mi-a şi spus: „Tu eşti singurul preot român căruia eu i-am sărutat mâna, să stai cu mine aici. Tu să mă îngropi!”
Şi acuma, unde este îngropat părintele Ioanichie?
Părintele Ioanichie este îngropat la Hozeva chiar la intrarea în mănăstire, lângă zidurile ei; e un zid cu scara de urcare spre mănăstire, iar el e îngropat chiar lângă potecă, la patru metri de poteca pe unde se urcă înspre mănăstire. E un cimitir, mai sunt şi alţi călugări, câţiva călugări greci; în rest, nu mai sunt alte morminte. Chiar eu i-am săpat groapa, după cum îmi spusese.

1 Comment

  1. Anjas 28 februarie 2014

    Asta e ceam mai frumoasa sabaatorre crestina, cind auzi glasul copiilor astia mici cintind colinde te minunezi, si stii ca inca se mai pastreaza traditia aceasta frumoasa!