LOADING

Type to search

Parintele Ghelasie de la Voivodeni (I)

Parintele Ghelasie de la Voivodeni (I)

Share

„Plecarea mea la mănăstire are legătură, pot să o spun acum, cu naşterea mea. Dinainte de a vedea lumina zilei, mama, mergând la mănăstirea Râmeţ, cu care am o legătură sufletească specială, mai ales că acolo este şi sfântul Ghelasie de la Râmeţ, al cărui nume îl port, a primit de la părintele călugăr care era atunci, în 1955, următorul cuvânt: «Fecior vei avea, şi să-i pui numele Ghelasie!»“ Aşa îşi începe povestea părintele Ghelasie Spătăcean, stareţul mănăstirii Voivodeni din judeţul Sălaj. O poveste frumoasă, însă plină de greutăţi – aş spune eu, cum îi stă bine unui monah.

Mama mea nu mi-a pus numele care i s-a zis, şi m-a numit Gheorghe. Iar la plinirea vremii, cum spune Sfânta Scriptură, când Bunul Dumnezeu mi-a rânduit, în 1985, în 21 noiembrie, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, atunci am intrat şi eu, nevrednicul, în mănăstire. Prima dată am intrat în mănăstirea Turnu, în care am stat şase luni, şi de acolo, în 1986, m-am dus la mănăstirea Frăsinei.

– Atunci erau vremuri în care Dumnezeu nu era aşa prezent în viaţa oamenilor, erau şi timpurile comuniste. Dumneavoastră cum de aţi ajuns la Dumnezeu şi cum de aţi ajuns să aveţi dorul acesta după mănăstire?

– Unde Dumnezeu vrea să lucreze, se biruieşte legea firii. Şi vă spuneam mai înainte: de la naştere poate că a fost rânduit pentru mine să am dragostea pentru mănăstire. Dinainte de a intra în mănăstire, cu trei ani înainte, mergeam la sfânta biserică, am învăţat şi eu rânduiala de la strană, aşa cum se învaţă în Ardeal; am avut şi un preot foarte bun, cu două facultăţi: ingineria plus teologia; cunoştea Vechiul Testament şi Noul Testament din scoarţă-n scoarţă, pe de rost. Şi când ieşea la predică în biserică, putea să ţină şi două ore fără să se clintească. Şi de acolo am prins dragoste pentru Sfinţii Părinţi, pentru că părintele foarte mult vorbea despre ei, mai ales din Filocalii şi din Patericul Egiptean.

– Cum îl chema?

– Dumitru Pasencu. Înaltul Antonie Plămădeală, fie iertat, îl ruga de multe ori să-i scoată texte din Noul Testament şi din Vechiul Testament pentru sectanţi, ca să poată să-i combată. Nu-i putea sta nimeni în faţă acestui părinte, fiind cunoscător al Sfintei Scripturi. Şi, din urma predicilor sfinţiei sale, am mers eu la mănăstire. În anul 1985 i-am spus: „Părinte, m-am hotărât să plec la mănăstire”, şi el mi-a spus: „Mai stai, că poate nu-i momentul!”. Am zis că plec, plec, am fost bun plecat. Şi cu toate ispitele din mănăstire, din lume, din viaţă – îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, Maicii Domnului şi sfinţilor, că ei m-au ajutat şi m-au întărit, şi am putut să rezist până astăzi, cu toate încercările vieţii, şi ale lumii şi cele monahale. Şi mă rog Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, sfinţilor, să mă ajute până la ultima suflare, să mor şi în mănăstire. Şi să am şi eu un loc, imediat după poarta raiului, măcar.

Părinţii din Frăsinei

– Aţi ajuns în mănăstirea Frăsinei. Cum este această mănăstire dinăuntrul ei – că noi o ştim mai mult din afară.

– Cei care vin din afară simt foarte mult puterea harului în Frăsinei. Dar să nu uităm că unde nu sunt ispite şi încercări – aşa spun Sfinţii Părinţi, nu este harul lui Dumnezeu. Şi unde este harul lui Dumnezeu, sunt şi ispite şi încercări. Fără ispite şi încercări nu ne putem forma şi nu ne putem cunoaşte cine suntem şi ce suntem. De aceea, eu văd mănăstirea Frăsinei o mănăstire cu o viaţa duhovnicească, o viaţă monahală, cu duh de mănăstire, duh de călugărie şi duh de sfinţenie. Nu dau nume, dar şi astăzi mai sunt părinţi în mănăstirea Frăsinei cu viaţă de sfinţi, dar nu suportă şi nu le place să le zici că ei sunt cu viaţă sfântă. Mi-aduc aminte de părintele Cleopa, că s-a dus un frate la el şi i-a zis: „Prea cuvioase, pot să vă spun şi eu ce cred despre Sfinţia voastră?” „Spune, frate!” „Eu cred că Sfinţia voastră sunteţi sfânt.” La care, părintele Cleopa i‑a zis: „Frate, şi eu cred că dracul a vorbit prin gura ta!”. De aceea, cei care sunt cu darul lui Dumnezeu, ca să nu cadă în extrema părerii de sine, a mândriei şi a orgoliului, atunci din smerenie refuză să le zici că ei ar fi cu viaţă îmbunătăţită sau sfântă. Dar ei o trăiesc. Şi cei care pot să-i vadă, e bine să-i privească ca sfinţi şi să aibă evlavie şi să le zică: „Părinţilor, rugaţi-vă  şi pentru mine, păcătosul!”.

– Dar din părinţii din Frăsinei care acuma nu mai sunt printre noi, din părinţii îmbunătăţiţi, despre care ne puteţi vorbi?

– Cred că îi cunoaşteţi şi dumneavoastră: părintele Lavrentie Şovre, părintele Paisie, părintele Ghelasie Gheorghe (dar el era Ghelasie Popescu), mi-au fost duhovnici, mă spovedeam la sfinţiile lor, şi-n plus, şi astăzi mai sunt, dar nu le dau numele. Chiar şi părintele stareţ are o viaţă îmbunătăţită – să nu mă audă, că… mă blagosloveşte!

– Cum erau la spovedanie părintele Lavrentie, părintele Paisie, cei pe care i-aţi avut duhovnici în primii ani de mănăstire şi după aceea?

– Era un pic de diferenţă între părinţi, fiecare era cu felul său propriu de duhovnicie:  părintele Paisie respecta canoanele cu sfinţenie, părintele Lavrentie era un om mai înţelegător şi te putea atrage ca să nu te sminteşti, să nu îţi pierzi credinţa şi nădejdea, să te depărtezi de biserică sau de mănăstire; părintele Ghelasie avea darurile sale, cu care el te trăgea spre Dumnezeu. Era şi un om cu cultură. Cu toate că am înţeles că unii îl consideră eretic. A fost un om de-o trăire înaltă, şi rugător… Toţi părinţii au fost rugători şi postitori şi nevoitori. De aceea, mănăstirea Frăsinei, pentru mine, e în suflet şi va fi până voi închide ochii. Cu toate că sunt unde sunt, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu, pentru oameni, că era mare nevoie şi în judeţul Sălaj de o oază de mănăstire, o oază de viaţă monahală.

Când ne-am dus, foarte mulţi nu ştiau ce-i aia sfeştanie, nu ştiau ce-i aia să mergi la maslu, să mergi să dai pomelnice, acatiste, ce-i aia canon, ce-i aia rugăciune. Iată că astăzi s‑au învăţat şi cei de acolo şi vin şi la Voivodeni credincioşi. De exemplu, în fiecare lună, a doua vineri, este Taina Sfântului Maslu, seara de la ora şase – au venit şi patru sute de suflete, la un sfânt maslu. Credincioşi şi credincioase care vinerea, până seara, la opt, nu mănâncă nimic, nu gustă apă, se spovedesc şi se împărtăşesc; oameni care, până în ’90, rar dacă aveau vreo treabă cu biserica. Am văzut şi vedem astfel că era mare nevoie de mănăstire şi în părţile acelea. Eu aş considera că a fost voia lui Dumnezeu şi îngăduinţa lui Dumnezeu ca să ajung acolo cu părinţii care suntem, şi să se facă apoi şi celelalte mănăstiri din zonă, cum este mănăstirea Strâmba, acuma, mai nou, şi la Bobota, la Rus, la Marca, la Palan. Viaţa creştinească, duhovnicească începe să se dezvolte şi în judeţul Sălaj.

Între ispite şi voia lui Dumnezeu

– Nu v-a fost greu să părăsiţi Frăsineiul? Cum aţi făcut pasul acesta, ca să întemeiaţi de la zero altă mănăstire?

– Mi-a fost foarte greu! Eu, după un timp, am fost şi la Iezeru, unde am lăsat o biserică – curent electric şi alte îmbunătăţiri. Din anumite ispite şi încercări, n-am putut să mai stau, m-am întors înapoi, în Frăsinei. Dorinţa mi-a fost să mă întorc înapoi la biserica de la Iezer, pe care am lăsat-o. Dar am ajuns să înţeleg că, de fapt, Dumnezeu a îngăduit ispitele acestea ale mele şi toate încercările. Probabil, văzând ce-am făcut la Iezer, S-o fi gândit că acesta poate să facă şi mai mult în Sălaj. Şi într-adevăr, despărţirea de Vâlcea mi-a fost o durere foarte mare, o rană foarte mare, cum se desparte un copil de mamă şi de tată. Dar, cu toate acestea, dau slavă Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor, că m-au ajutat, m-au întărit şi lucrurile merg înainte.

– Dar cum v-a venit ideea să întemeiaţi această mănăstire, la Voivodeni?

– Fiind mâhnit că nu mă pot întoarce înapoi la Iezer, trei ani am pus la sfânta Proscomidie ca Dumnezeu să-mi găsească un loc să mă duc să încep, ca să-mi iasă supărarea din cap, aceea că nu mă pot întoarce înapoi la Iezer. Şi atunci, Dumnezeu mi-a găsit locul acesta, la Voivodeni. Aici a mai fost, până în 1700, un schit de călugări, de pe vremea voievodului Gelu. Dar, cu războiul austro-ungar, atunci când s-au distrus bisericile şi mănăstirile, şi acest schit a fost distrus. Iată că, peste veacuri, rugăciunile călugărilor care au trăit în acel schit au rodit.

În anul 2002, în 15 iulie, ne-a pus Dumnezeu pe un câmp gol – nu exact în locul în care a fost schitul, din pricina faptului că acolo sunt acum foarte mulţi ţigani  şi, ca să nu aibă creştinii de suferit, am hotărât să fim în locul unde suntem acum, zis Dâmbul Oşeiţei, din Voivodeni, un loc minunat şi frumos.

– Revenind puţin la cele duhovniceşti: cu ce necazuri se confruntă oamenii de astăzi? Care sunt patimile care îi luptă pe oameni?

– Grija vieţii de azi, de mâine, de poimâine, situaţiile financiare, iar cele mai grele sunt necazurile, bolile, suferinţele, neînţelegerile, neîmpăcările, pagubele. Să ştiţi că sunt mulţi care vin din credinţă, din evla­vie, care vin cu dragoste pentru Dumnezeu la sfintele mănăstiri. Unii mai vin şi din anumite probleme, dar ei ar trebui să înţeleagă că Dumnezeu le îngăduie acestea ca să se întoarcă către El. Nu îngăduie Dumnezeu numai de dragul de a le îngădui. Faptul că nu trăim creştineşte, că nu trăim ortodox, că nu trăim aşa cum I-ar plăcea lui Dumnezeu, ci trăim departe de Dumnezeu, ne ocupăm mai mult de grija vieţii, grija zilei de mâine, grija copiilor, grija altora… normal că atunci Dumnezeu ne îngăduie aceste încercări. Şi încercările ne sunt de folos, ca să ne întoarcem către Dumnezeu, să fim mai aproape de Dumnezeu. Nu trebuie să fim creştini numai la necazuri, la suferinţe şi la probleme. Trebuie să fim creştini şi la bune şi la rele, cum spun Sfinţii Părinţi: să‑I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, şi pentru bune, şi pentru rele. Dreptul Iov cum a spus? „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, precum a binevoit, aşa a făcut” – şi n-a greşit în faţa lui Dumnezeu. Cât de încercat a fost dreptul Iov!… Poate nouă ni se pare că noi suferim mai mult decât celălalt sau decât dreptul Iov. Fiecare cu părerea sa! Dar pentru toate acestea, trebuie să vedem că Dumnezeu ne îngăduie, pentru că nu am făcut ceea ce trebuia să facem şi n-am făcut cât trebuia să facem pentru sufletul nostru şi pentru mântuirea noastră şi pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de daruri multe de la noi. Are nevoie de sufletul nostru, de credinţă şi să-I fim împlinitori ai poruncilor Lui.

„Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu se mulţumeşte nici cu mult”

– Vorbeaţi de problemele acestea economice, financiare, cu care oamenii vin. Ce sfat le daţi oamenilor? Cum să treacă peste criza aceasta?

– Numai cu credinţă şi cu nădejde, cu post şi cu rugăciune. Şi cine nu se mulţumeşte cu puţin nu se mulţumeşte nici cu mult. Cine-i credincios şi are credinţă şi nădejde la Dumnezeu, mulţumeşte lui Dumnezeu şi pentru puţin, ca şi pentru mult. Şi dacă nu ajungem să folosim aceste virtuţi ale vieţii – credinţa şi nădejdea şi dragostea –, de-am avea lumea toată, tot n-am fi mulţumiţi.

– Dar cum dobândim credinţa şi nădejdea? Acestea sunt nişte cuvinte mari. Omul simplu cum ajunge la ele?

– O mie de mile se încep cu un pas. Pe urmă celălalt, celălalt, celălalt… şi tot aşa. Şi noi, dacă nu încercăm, dacă nu facem primii paşi în credinţă, în nădejde, în rugăciune, în post, în slujbe, în milostenie, nu putem să ajungem să avem credinţă şi nădejde, ca să putem trece peste încercările acestea ale vieţii care au venit peste noi. Şi trebuie să înţelegem fiecare că Dumnezeu ni le-a îngăduit! Că dacă aveam de toate, aşa cum se spune în părţile Zalăului, eram prea buiaci… Având omul de toate, uită de Dumnezeu, uită de biserică, uită să se mai roage, uită să mai postească, uită să se mai spovedească şi uită să mai fie credincios. Sunt care au şi-s şi cu credinţă – dar de ăştia-s mai puţini. Deci, dacă noi am întors spatele lui Dumnezeu când am avut de toate, iată, Dumnezeu ne-a îngăduit aceste vremuri ca să ne întoarcem către Dumnezeu. Faţa către Dumnezeu!…

– Dar este rău să îţi doreşti să ai de toate?

– Dreptul Iov câte bogăţii a avut?

– Multe!

– Dar a avut şi darul milosteniei şi al faptelor bune şi al credinţei şi al nădejdii. El nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea nici când era plin de bube şi stătea pe maldărul de gunoi. Nu şi-a pierdut credinţa! I-a luat Dumnezeu şi copiii, i-a luat toate averile, i-a luat tot, tot, tot, tot, tot, tot… dar credinţa nu. Credinţa şi nădejdea în Bunul Dumnezeu, acestea să nu lipsească, indiferent prin ce trecem: greutăţi, sufe­rin­ţe, boli, lipsuri, pagube… Vremurile care sunt acum… Credinţa şi nădejdea în Dumnezeu le pot birui pe toate şi cu acestea putem trece foarte uşor peste ele. Ca şi dreptul Iov.

– Dar, părinte Ghelasie, mulţi oameni se smintesc atunci când biserica vorbeşte de sărăcie, dar apoi ei văd în diferite locuri bogăţia bisericii; poate, la unii preoţi din oraşe, dar şi la unii călugări…; că mai intri în câte o mănăstire şi vezi câte o maşină luxoasă. Ca să nu mai vorbim de ierarhi! Aceşti oameni, cum să înţeleagă toate aceste sminteli?

– Este foarte adevărat ceea ce spuneţi dumneavoastră. Nu pot să tăgăduiesc, că nu este adevărat. Dar bine este să nu ştie stânga ce face dreapta. Fiecare să se vadă pe sine. Este un cuvânt din Sfânta Scriptură foarte frumos: Nu judeca, să nu fii judecat. Lasă-L pe Dumnezeu să judece pe fiecare. Fiecare să vadă de viaţa lui, de familia lui, de credinţa lui şi de ce are el şi cum are. Să nu se uite în ograda celuilalt. Să se uite în ograda lui şi să se gândească că aşa cum el judecă pe altul, Dumnezeu ne judecă pe toţi. Dumnezeu nu-l întreabă pe el de ce acela a făcut aşa sau altfel, de ce acela şi-a cumpărat maşini, de ce şi-a făcut casă cutare… că Dumnezeu pe fiecare îl întreabă de ceea ce a făcut el însuşi. Noi să ne punem întrebarea: „Ce mă va întreba Dumnezeu pe mine?” Nu-mi cere Dumnezeu socoteală mie pentru ce a făcut acela sau celălalt… îmi cere socoteală pentru ce am făcut eu! Cum spun Sfinţii Părinţi: cel mai mare sfânt şi făcător de minuni este acela care îşi vede păcatele lui şi faptele lui. Cain de ce a ucis pe Abel?

– Din invidie!

– Şi atunci, iată că invidia ne paşte şi pe noi, tindem să ne uităm la celălalt şi nu la noi personal, la propria noastră viaţă, la propria noastră trăire. Dacă noi am fi mai credincioşi şi mai aproape de Dumnezeu, nu ne-am uita ce‑a făcut celălalt. Şi atunci, fiecare să se uite la sine şi să-şi vadă de sine însuşi, şi mai bine să-l compătimească pe cel cu averi şi să se roage pentru el, cu credinţă, ca Bunul Dumnezeu, cu judecăţile pe care le are El, să-l întoarcă pe fiecare către Sine, către credinţă.

(va urma)