LOADING

Type to search

Veniti de luati bucurie – o întâlnire peste timp cu Părintele Teofil Părăian

Veniti de luati bucurie – o întâlnire peste timp cu Părintele Teofil Părăian

Share

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei a organizat în perioada 4-5 mai 2011 manifestarea intitulată „Veniţi de luaţi bucurie”, închinată Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian. Conferenţiarii, ierarhi şi teologi din ţară şi străinătate, s-au întâlnit cu un public cald şi cultivat, împreună cu care au evocat personalitatea unuia dintre cei mai iubiţi duhovnici români. În interviul următor, realizat chiar în sala unde s-au ţinut prelegerile, am încercat să surprind o fărâmă din taina care l-a făcut atât de căutat pe părintele Teofil. Mi-au răspuns la întrebări un teolog (d‑l Costion Nicolescu) şi un jurnalist (părintele Sabin Vodă de la Radio „Reîntregirea”) care a editat o serie de cărţi de interviuri cu duhovnicul de la Sâmbăta.

 

Părinte Sabin Vodă, l-aţi întâlnit pe părintele Teofil Părăian atunci când eraţi student? Ce impact avea asupra unui tânăr?

Părintele fascina prin lumina chipului şi prin bucuria pe care o iradia. Şi cred că era aproape de tineri pentru că era tânăr la suflet. Ştim că virtutea întinereşte, şi părintele se şi declara de fapt un tânăr de mai multă vreme. Asta-i fascina pe tineri: bucuria şi spontaneitatea pe care o avea, mai ales la întrebări. Făcea conferinţe pentru ei, era un adevărat spectacol duhovnicesc.

Domnule Costion Nicolescu: prima întâlnire, prima impresie.

Prima întâlnire e foarte veche, dinainte de ’89 – că noi, acum, aşa împărţim timpul: înainte şi după ’89 –, când am fost o dată la mănăstirea Sâmbăta şi l-am întâlnit. Era cunoscut şi atunci, dar nu ca după ’89, când a început să umble foarte mult prin diferite oraşe ale ţării şi să conferenţieze, şi sigur că te impresiona prin ceea ce spune toată lumea, prin bucuria, prin lumina asta a lui. Transmitea un curaj, o bunăstare extraordinară, din simpla întâlnire. Sigur, atunci am stat puţin de vorbă, ne-a condus puţin – era acolo şi un fel de expoziţie, cu icoane ale părintelui Arsenie Boca, care era la index în vremea aceea – şi ne-a spus câte două-trei cuvinte despre mănăstire. Pe urmă, l-am cunoscut, indirect, din convorbirile duhovniceşti – Culegerea de convorbiri duhovniceşti ale părintelui Ioanichie Bălan, unde era unul din fruntaşii, în momentul acela, ai călugărilor din Transilvania, nu prea mulţi, în condiţiile în care mănăstirile se rezumau la două-trei, nu erau mai multe pe atunci. Şi sigur că, din punctul meu de vedere, foarte atractivă este prezenţa lui în câmpul duhovniciei acesteia mănăstireşti, deoarece este puţin atipic; are o spontaneitate, aşa cum spunea părintele Sabin, şi, în acelaşi timp, are un tip atipic de a răspunde, cu o libertate extraordinară, care nu este întotdeauna călugăreşte corectă, dar… păstrând exigenţa faţă de ceea ce înseamnă viaţă călugărească şi reguli monahale. Dar răspunsurile sale sunt neaşteptate, de multe ori cu umor – are un umor, aşa… ardelean, cum se spune, şi totodată şi puţin ţărănesc, a venit cu el de acasă. Şi asta ţinea totdeauna publicul, adică sălile erau totdeauna foarte treze, vii, reacţionau, şi de aici şi iubirea extraordinară. El mergea repetat în aceleaşi locuri şi lumea nu se plictisea, venea în acelaşi număr mare, umplea sălile şi bucuria le era aceeaşi. Adică la alţii se întâmpla ca, după două-trei întâlniri… „ratingul” să fie mai mic. La el, era asigurat întotdeauna. Era o prezenţă cu totul aparte în câmpul de duhovnici ai noştri, mari duhovnici, să le spunem, care nu era sărac. Nu era sărac, în fine, s-au mai dus între timp, dar probabil că vin alţii din urmă, dar era aparte, cu totul aparte.

Părinte Sabin Vodă, pe lângă faptul că l-aţi întâlnit şi v-a influenţat viaţa, v-a fost duhovnic până în ultimele clipe din viaţă. Cum era la scaunul de spovedanie? Ce te întreba? Ce făcea cu tine? Cum te privea?

Părintele a fost foarte îngăduitor. Era un duhovnic îngăduitor cu neputinţa omenească, deşi avea şi exigenţe.

Ţinea foarte mult la câteva puncte de conduită, pe care le impunea ucenicului.

Da. Prima condiţie era să mergi la biserică. Dacă nu mergeai la biserică, nici nu stătea de vorbă cu tine şi, de altfel, avea vorba aceasta părintele Teofil: Pe cei care nu merg la biserică, la păgâni îi număr.

Adică el nu te spovedea dacă nu mergeai la biserică?

Nu. Spunea: „N-avem ce discuta. Te duci la biserică şi după ce mergi la biserică, vii la mine”. Se întâmpla, erau oameni, mai ales bărbaţi împinşi de soţiile lor: „Du-te şi spovedeşte-te şi tu, că-i post!” şi părintele întreba: „Mergi la biserică?” Era prima întrebare pe care o punea celor pe care nu-i cunoştea. Şi dacă omul spunea: „Nu prea”, atunci zicea: „Nu mai avem ce discuta, ne oprim aici, te duci la biserică şi apoi stăm de vorbă”.

Altfel, părea un om extrem de maleabil.

Avea principii şi repere. Primul era să mergi la biserică. Apoi, nu stătea de vorbă cu fumătorii. Spunea: „Te laşi de fumat şi apoi stăm de vorbă”. Considera că un om care are o patimă mică, din patima aceea mică se pot naşte alte patimi mari. Însă părintele era foarte cald în spovedanie, iar cu cei apropiaţi spovedania era cu totul specială, în sensul că ne spovedeam, practic, îmbrăţişaţi. Stăteam, cumva, la urechea stângă a părintelui, şi îmbrăţişaţi de părintele şi noi îl îmbrăţişam pe părintele şi aşa ne spovedeam, într-o caldă îmbrăţişare duhovnicească. Şi la final, totdeauna părintele ne punea să spunem rugăciunea Cuvine-se cu adevărat – aici, poate vă aduceţi aminte că amintea părintele Teofil de o întâmplare cu o femeie care, după ce s-a spovedit, părintele a zis: „Ştii să zici Cuvine-se cu adevărat?”, şi a zis: „Da”. Părintele a zis: „Spune!” şi ea a zis: „Cuvine-se cu adevărat”. Părintele a zis: „Nici nu ştii despre ce vorbeşti”. Şi ea repetă după el: „Nici nu ştii despre ce vorbeşti!”. Ăsta era nivelul oamenilor. Dar părintele cerea, la cei care se spovedesc, şi de fapt asta este rânduiala din Molitfelnic, pe care, din păcate, noi, preoţii, nu o prea facem – în Molitfelnic se spune că preotul zice rugăciunea Cuvine-se cu adevărat, dar părintele cerea asta tocmai ca să vadă dacă cel care se spovedeşte ştie rugăciunea către Maica Domnului. Şi apoi urma o îmbrăţişare caldă şi prelungă cu părintele, şi e singurul lucru care acuma pot să spun că îmi lipseşte. În rest, părintele e prezent în inima mea, pe părintele îl regăsesc în cărţile sale, în înregistrările sale. E o prezenţă vie, îl simt că mă ajută, simt că atunci când cer ajutorul părintelui în rugăciune, îmi răspunde şi am, acolo, sus, un ajutor mare.

Domnule Costion Nicolescu, sunteţi teolog. Parte din cărţile părintelui, mă gândesc, le-aţi parcurs. Cum vi se pare, din punctul acesta de vedere? El, într-adevăr, putem spune că nu a scris decât foarte puţin, pentru că nu era văzător, dar în acelaşi timp, opera lui e foarte vastă.

Da… nu pot să spun că am citit decât o mică parte din cărţi. Într-un fel, m-a descurajat numărul mare de titluri. Din fericire, el a beneficiat de mijloacele acestea moderne de înregistrare, de filmare şi prezenţa lui va rămâne şi în felul acesta, cu vocea lui inconfundabilă, cu accentul lui, cu ridicările de ton, cu coborârile, care spun mai mult decât textul. Nu mai spun, chipul – noi avem aici un chip, într-o lumină extraordinară –, chipul lui. Eu trăiesc într-un cartier de orbi, „Vatra luminoasă”, unde înainte erau orbi, era o fabrică pentru orbi, şi-i văd pe orbi. El depăşise acest handicap. Realizase că asta e starea lui normală, cum mărturiseşte, şi atunci el aici se afla acasă, nu bâjbâia.

Nu-ţi dădeai seama că e nevăzător, dacă nu-ţi spunea cineva asta.

Probabil că ai fi văzut, până la urmă, dar în comportamentul lui nu vedeai. Adică puteai să vezi că, practic, este, dar altfel nu era deloc nevăzător. Sigur că se poate detecta, în spatele acestor, să spunem, contribuţii, care sunt conferinţe, cuvinte, predici, răspunsuri la întrebări, un sistem coerent de gândire, format îndeosebi prin Filocalie şi din alte cărţi duhovniceşti, prin cultura sa generală, şi se vede că el a reflectat mult, încât se poate, până la urmă, detecta o teologie foarte coerentă, în spate. În acelaşi timp, rămâne farmecul exprimării acesteia, care a fost verbală, formată însă în aşa fel încât poate fi transcrisă fără mari modificări. De multe ori, între limbajul oral şi cel scris sunt diferenţe. Nu poţi să pui în scris discursul oricui. La el era foarte bine aşezat, întemeiat şi, cum spunea părintele Sabin, avea nişte repere limpezi. După ce avea reperele astea limpezi, se mişca cu o libertate extraordinară. Şi libertatea asta plăcea şi făcea bine. Sigur că numai când eşti foarte familiar cu Sfinţii Părinţi, cu Sfânta Evanghelie, sigur că putem spune că la el, ochii din afară fiind închişi, se deschideau cei dinăuntru mai mult. Şi pe mine mă uimeşte – eu am memoria slabă! – cât de bine ştia şi Sfânta Scriptură, dar şi numeroasele slujbe, dar şi citate din Sfinţii Părinţi, din Filocalii ş.a.m.d., pe care le dădea foarte firesc, natural, nu cum de multe ori ne străduim noi, le notăm, le citim pe fişe, şi atunci cu greu. Deci putem detecta în scrierile lui o teologie foarte coerentă, care se poate exprima, să zicem, într-o lucrare de către cineva care face o exegeză în mod sistematic; altfel, rămâne bucuria exprimării în felul părinţilor, să zic, ai pustiei, al duhovnicilor mari care nu au făcut tratate, dar de la care au rămas cuvinte, învăţături, apoftegme, pilde de viaţă, care te încălzesc mai mult, adesea, decât un tratat de teologie, care are şi el raţiunea lui şi prezintă interesul lui, dar care nu are căldura acestei exprimări care s-a făcut totdeauna în faţa oamenilor. Această comunicare nu dintr-un birou sau de la o masă de scris, ci din faţa oamenilor, se simte. Se vede comunicarea cu omul, iubirea care iradiază, aşteptarea, dăruirea, toate astea se văd în spusele lui şi pe urmă în transcrierea lor.

Părinte Sabin Vodă, aş încheia cu Sfinţia voastră, întrebându-vă, pentru că sunteţi şi om de radio, iar părintele v-a fost interlocutor pe durata a 15 ani. Cum era ca invitat?

Era fascinant, în primul rând pentru că puteam să abordez cu el orice temă şi, de fapt, spunea părintele că la orice oră – şi la 12 noaptea –, dacă cineva l-ar fi solicitat la un interviu, pe orice temă, era dispus şi disponibil. De multe ori chiar îi surprindea pe diverşi reporteri care îi solicitau telefonic un interviu şi întrebau: „Când am putea să îl facem?”, şi zicea: „Acum!”

Deci el, efectiv, pentru Hristos, ar fi dat oricând şi oriunde un interviu.

Da, aşa este şi de când sunt în Alba Iulia, de zece ani, de câte ori venea la conferinţe, trei ore erau rezervate pentru interviuri la radio. Deci era program, când venea la Alba Iulia. De aceea, am realizat peste o sută de interviuri, pe diverse teme, cu părintele Teofil, care s-au concretizat până acum în cinci cărţi, ultimele trei având ataşat şi câte un CD în format mp3. A fost o idee pe care am avut-o şi pe care a îmbrăţişat-o şi părintele şi chiar şi-a dorit mult ca tot ce mai scot cu Sfinţia sa să aibă şi CD-ul ataşat.

Vă mulţumesc.