LOADING

Type to search

Ispitirea internautilor. Interviu cu Părintele Nichifor Horia, stareţul Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi

Ispitirea internautilor. Interviu cu Părintele Nichifor Horia, stareţul Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi

Share

Internetul este o realitate a lumii în care trăim, alături de telefonul mobil şi de tot mai prezentul televizor. În ultimul timp, el a pătruns şi în spaţiul bisericii. Pe lângă site‑urile oficiale ale episcopiilor sau patriarhiilor, există o sumedenie de bloguri, portaluri sau site‑uri cu conţinut ortodox foarte variat. De la texte patristice până la comentarii asupra unor evenimente contemporane, internauţii interesaţi de Sfânta Tradiţie sau de mărturiile marilor duhovnici contemporani le pot găsi la un click sau două distanţă. Toate aceste informaţii au avut şi un rol benefic – ceea ce Duhul Sfânt a vestit Bisericii este acum accesibil unei mase mai largi de oameni. Revoluţia aceasta a comunicării, comparabilă tiparului, are însă şi limitele sau ispitele ei. Despre ele am vorbit cu părintele arhimandrit Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Un duhovnic tânăr, cu mulţi ucenici aflaţi la vârsta întrebărilor şi neliniştilor.

 

Părinte stareţ Nichifor Horia, lumea bisericii ortodoxe este parcă din ce în ce mai polarizată. De‑o parte sunt cei pe care o tabără îi cataloghează drept fundamentalişti, talibani, extremişti ş.a.m.d., de cealaltă parte sunt cei pe care această tabără îi cataloghează drept ecumenişti, modernişti etc. Şi au fost câteva crize care au adâncit polarizarea aceasta. A fost, acum câţiva ani, gestul mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului; mai nou, disputa legată de paşapoartele biometrice. De ce credeţi că există această sciziune?

Această polaritate gândesc că există tot timpul într‑o anume măsură. Şi acum, ea este accentuată mai ales de transparenţa – poate şi forţată – a unor posibilităţi de comunicare mult mai mari şi care vădesc mult mai bine aceste tensiuni şi însăşi această polaritate. Ea ţine şi de discernământul şi acrivia fiecăruia şi, într‑o anume măsură, are un relativism, în sensul că este adevărată aşa cum o vedem la o primă vedere. Şi de‑o parte şi de alta, lucrurile pot ţine de‑o aparenţă, de‑o imagine, care nu este cea reală. De partea celor care caracterizează o parte a creştinilor cu uşurinţă spunându‑le talibani, extremişti, şi pun cu uşurinţă aceste etichete, nerăspunzând însă unor întrebări legitime, evidente, unor problematizări care trebuiesc făcute; pe de altă parte, există o uşurinţă de a interpreta fenomene care nu sunt înţelese corect – bunăoară, ecumenismul, uşurinţa cu care se lărgeşte acest termen, uşurinţa cu care, la fel, se pune o pecete – de partea cealaltă, de data aceasta; uşurinţa cu care se dezbat nişte probleme de către oameni care nu le înţeleg în adâncimea lor şi în deplinătatea lor; toate acestea fac ca de ambele tabere să se nască suspiciuni şi să fie oarecum şi o tendinţă protectivă de imagine, o tendinţă care face ca această polaritate să rămână în continuare. Dar niciodată nu vom putea aprecia din punct de vedere statistic, ca să spun aşa, dacă această polarizare este pe un prag foarte grav sau pe un prag minim, care, să spunem aşa, ar putea fi înţeles chiar în sens „creator”. Din acest punct de vedere, din toate aceste conflicte, s‑ar putea naşte un demers imperativ de tranşare a acestor extreme ale ambelor părţi şi de revenire în normalitate. Pentru că nu oricine poate să înţeleagă fenomene complexe ale bisericii.

De pildă, în biserică avem principiul iconomiei şi acriviei. Nu oricine poate să stabilească când şi cum funcţionează aceste principii. Nu oricine poate să emită judecăţi asupra aplicării lor, ci numai anume persoane care au şi discernământul şi au autoritatea de a le aplica. Pe de altă parte, nu oricine, la fel am putea spune, poate să înţeleagă ce e ecumenismul, cum se aplică, care sunt excesele şi care sunt necesităţile lui. Însă trebuie înţeleasă o nevoie de a răspunde unor întrebări legitime, de a lămuri nişte nelinişti, nişte tensiuni şi, în acest fel, de a ne regăsi în adunarea bisericii – adunare care înseamnă a fi împreună, a împărtăşi împreună aceeaşi dorinţă, aceeaşi sete de mântuire, şi atunci, împreună, de a problematiza şi de a da soluţii unor întrebări care, până la urmă, sunt întrebări ce ţin de mântuirea fiecăruia în biserică.

Părinte, de comunicat, noi comunicăm, aşa cum aţi spus. Sunt mijloace moderne care înlesnesc, mult mai mult decât o făceau în trecut, punerea în circulaţie a ideilor. Dar, dincolo de faptul că noi comunicăm, suntem mai mult împreună decât înainte? Sau ele, mai degrabă, pot lărgi fisurile comunităţii bisericii?

Ca orice mijloc, ca orice unealtă, are faţă şi revers. Şi tiparul, când a apărut, a generat suspiciuni, a întâmpinat opoziţii. Dacă privim acum realist, îi vedem aspectul pozitiv, aspectul creator, de neconceput acum fără el, nu doar în lumea modernă. Nu am putea spune că internetul sau toate aceste mijloace de comunicare în masă sunt absolut necesare. Nu putem nici să apreciem acum obiectiv rolul lor benefic faţă de riscul şi problemele pe care le angajează în viaţa credinciosului şi a omului obişnuit – abuz de internet, de fel şi fel de informaţii şi accesibilităţi pe care le are tânărul şi nu numai tânărul, care nu‑i destul de matur să folosească aceste mijloace. Ca orice unealtă, ca bunăoară cuţitul sau toate celelalte, depinde cum te foloseşti de ele. În ce măsură suntem mai mult sau mai puţin însinguraţi, cu toate că avem aceste mijloace de comunicare, nu ştiu să vă spun.

Trăim într‑o lume care se însingurează, cu oameni care sunt într‑o adevărată criză. Mai mult, s‑au creat acum site‑uri de acestea de socializare, gen Facebook, tocmai pentru a ieşi din acest fenomen al singurătăţii. Dar adevărata ieşire din singurătate este nu a avea multe relaţii, cu sau fără internet, cu ceilalţi, ci de a avea relaţii adevărate şi, în primul rând, de a avea tu însuţi o relaţie adevărată cu Dumnezeu. Abia în măsura în care am o relaţie cu adevărat cu Dumnezeu, înţeleg care e rolul meu în biserică, cum dialoghez în biserică, cum ies din singurătate, în biserică fiind; cum să nu arăt cu un deget mustrător, adeseori osândind în biserică, înţelegând că eu, în biserică, nu sunt nici judecător, nici bârfitor sau clevetitor, ci sunt, ca şi într‑o familie, chemat la a intra într‑o relaţie de dragoste, o relaţie în care însumi să zidesc, să împărtăşesc iubirea pe care Domnul vrea să mi‑o dea în biserică. Şi în acest sens, deci, dacă eu ies din singurătate, având o relaţie dreaptă cu Dumnezeu, voi avea o relaţie din ce în ce în ce mai dreaptă cu fiecare membru al bisericii.

Fie ea pe internet, sau nu.

Fie ea pe internet, sau nu! Negreşit însă că lucrurile acestea nu le putem gândi într‑un chip abstract. A fi în biserică înseamnă a mă hrăni în biserică prin tainele bisericii – spovedania, împărtăşania; înseamnă, implicit, să beneficiez de ceea ce am numi acum, în termeni moderni, o consiliere, şi a spune asta în taina spovedaniei – taină a spovedaniei care nu mai este o consiliere, de data aceasta, omenească; omenească, în sensul în care un om mai pregătit decât mine (poate să fie şi un psiholog) sau un om mai pregătit decât mine cu o capacitate de înţelegere mai adevărată îmi dă nişte sfaturi. În spovedanie nu mai este doar lucrarea omului, care vine cu o experienţă, sau, pur şi simplu, cu o mai mare inteligenţă sau cu o mai mare putere de sesizare a unor nuanţe, ci este lucrarea lui Dumnezeu, întâlnirea cu Dumnezeu în taina spovedaniei, întâlnire care lucrează tainic; adeseori, nici preotul nu poate să înţeleagă fineţea şi măreţia acestei taine, a întâlnirii omului pe care‑l spovedeşte cu Dumnezeu. Şi atunci, spuneam că nu în chip abstract omul creşte în biserică şi iese din întunericul unei singurătăţi a omului fără Dumnezeu. Ci în biserică, unde se întâlneşte cu Dumnezeu şi unde duhovnicul, preotul este cel prin care, pe de o parte, Dumnezeu lucrează; pe de altă parte, preotul este martorul că ceea ce trăiesc eu nu e o închipuire, nu este un entuziasm, nu este o rătăcire, ci este, într‑adevăr, o lucrare de taină. Este o schimbare a sinelui pentru care preotul dă mărturie atunci când dezleagă păcatele, atunci când adevereşte celui ce are o experienţă deosebită în biserică că experienţa lui este o experienţă în Duhul Sfânt. Altminteri, dacă este să ne culegem informaţiile doar de pe internet şi să ne încredem doar în propria noastră experienţă de a gestiona nişte experienţe, doar de a gestiona nişte descoperiri, atunci, desigur, că putem rătăci şi încă grav, şi putem judeca foarte mult şi greşit! De aceea, în biserică, ceea ce numim ascultare este, de fapt, ascultarea vocii lui Dumnezeu – prin duhovnic, prin mai marii noştri şi cu rugăciunea ca această voce să nu ajungă la noi distorsionată şi noi înşine să n‑o distorsionăm prin patimile noastre, prin egoismul nostru, prin graba de a o vedea aşa cum vedem toate realităţile acestei lumi.

Părinte, problema este că, cel puţin în cazul internetului, există o comunitate tânără – în general, internetul are utilizatori tineri – o comunitate tânără care împărtăşeşte toate aceste valori de care îmi vorbiţi şi probabil că fiecare din acei utilizatori anonimi are preot şi duhovnic. Pe de altă parte ei sunt foarte activi şi‑n această realitate virtuală, realitate în care se poartă polemici care au drept obiect credinţa ortodoxă; sunt multe conflicte care se iscă între utilizatorii de internet, anonimi sau nu şi, în cele din urmă, putem spune că acea viaţă virtuală palpită şi are problemele ei; şi nu o face altfel decât în tinda bisericii, pentru că majoritatea acestor tineri, fiind practicanţi, au duhovnic.

Realitatea aceasta o cunoaştem amândoi. Pe internet, chiar în tinda unor site‑uri ortodoxe, se tranşează fel de fel de mizerii, fel de fel de lucruri mărunte; comentarii, unele atât de nerealiste, altele atât de diletante, încât a le urmări pe toate – nu spun să mai şi răspunzi la toate! – e, de multe ori, nu doar o pierdere de energie şi de timp, ci e şi o irosire a timpului care‑ţi este dat, în primul rând, ca tu să ai o relaţie vie – nu abstractă, nu virtuală – cu Dumnezeu, prin ­rugăciune.

Părinte, dar foarte concret: sfinţia voastră aveţi mulţi ucenici tineri. Ce le spuneţi? Când ei citesc pe internet toate luptele acestea dinlăuntrul bisericii, şi sunt convins că, dacă nu se smintesc, oricum, de tulburat, se tulbură. Ce le spuneţi? Nu mai accesa paginile respective, nu mai scrie comentarii, închide internetul? Poartă‑te ca şi cum n‑ar exista?

Eu însumi nu gestionez aceste probleme accesând tot felul de site‑uri de internet, sau căutând răspunsuri pe internet. Şi relaţia cu orice duhovnic este una personală, fiecare primeşte într‑un fel diferit mesajul pe care i‑l dai. Însă atâta timp cât răspunsul la o problemă îl pun în faţa ucenicului, şi răspunsul îl pun spre o liniştire, el însuşi nu mai are nevoie să se frământe pe internet, să‑şi prelungească o criză într‑un fel, de asemenea, virtual, preluând, de fapt, nu numai întrebările celorlalţi, ci şi duhul chinuit al celorlalţi. Acuma este, aşa, un labirint în care orice problemă, minoră sau majoră, poate deveni un subiect înfricoşător pe internet, care să te neliniştească până la a nu mai putea dormi, văzând cum o problematizează celălalt, deşi poate nu este de competenţa lui, nu este în înţelegerea lui, şi nu a dat încă Dumnezeu descoperirea pentru acea problemă. Şi atunci forţăm nişte etape duhovniceşti, nişte înţelegeri, separându‑le, trăindu‑le trunchiat şi virtual. Într‑o anume măsură, aproape că desacralizăm, strivim corola de minuni a lumii – citând pe un mare poet al nostru – strivim această lucrare a tainei… Gândiţi‑vă: cum ar fi trăit lumea dacă pe undeva, pe internet, acum mii de ani, ar fi apărut o ştire: „Se naşte Mesia acum, în momentul acesta!” – când Maica Domnului mergea în Betleem… cum s‑ar fi trăit lucrul acesta, dacă pe internet deja începea să fie o frământare, precum o trăim acum? Maica Domnului şi‑a trăit taina cu o încredere şi cu o protecţie, putem spune, în care ne îndeamnă şi pe noi să înţelegem, să preţuim tainele. Taina relaţiei omului cu Dumnezeu nu se pune pe internet, nu se discută pe internet.

Deci, soluţia sfinţiei voastre la crizele din lumea virtuală – crizele nu sunt virtuale, sunt extrem de reale şi de dureroase! – este, până la urmă, realitatea tainei spovedaniei, şi a relaţiei directe dintre ucenic şi părintele duhovnicesc, nu? prin această taină.

Da, şi răspunsul meu este unul: „Cred într‑una sfântă, sobornicească şi apostolească biserică” – apăi, ori cred, ori nu cred!

Păi, tocmai pentru că şi utilizatorii de net cred în sobornicitatea bisericii, există o şi dispută, pentru că, altminteri, într‑o structură piramidală de genul bisericii catolice, ar fi foarte simplu: am întreba episcopul Romei, acesta ar da o direcţie şi ne‑am încolona.

Adevărat. Însă credinţa, aşa cum o enunţam acum, este credinţa într‑o structură piramidală, dar în care vârful este Hristos.

Şi atunci trebuie să vedem cum ne apropiem de El şi cum Îl înţelegem.

Lucrarea lui Hristos este în biserică…

Vă mulţumesc, părinte!