LOADING

Type to search

Avva Arsenie Papacioc, rugatorul Luminii neînserate

Avva Arsenie Papacioc, rugatorul Luminii neînserate

Share

Într-un covor de flori. Aşa a fost pogorât în mormânt Părintele. Timp de trei zile cât a fost prohodit, oamenii i le-au adus Părintelui ca înaintea unei ultime şi solemne întrevederi. Locul din dreapta sfântului Pantelimon, locul ales pentru mormânt, s-a acoperit astfel de ele, ca o pregustare a locului luminat, cu multă verdeaţă, în care nu există nici întristare, nici suspin…

 

La înmormântarea părintelui a existat „şi întristare şi suspin”… Nu a existat însă deznădejde. „Întristarea şi suspinul” par a fi stat toate sub semnul Învierii. Marea majoritate a celor care au trecut în cele trei zile de prohodire pe lângă părintele, nu păreau să fi venit doar a-şi lua rămas bun de la marele Arsenie, ci mai ales pentru o ultimă binecuvântare.

Oamenii au aflat repede de trecerea la Domnul a părintelui şi s-au grăbit spre un ultim pelerinaj la Techirghiol. Au venit din toată ţară, pentru că avva Arsenie a fost al tuturor. De la poarta mânăstirii până jos, în paraclisul noii bisericii, unde părintele fusese pus, oamenii au aşteptat cuminţi să intre la părintele pentru ultima dată. Se vedea că erau obişnuiţi cu aşteptarea, că nu veneau pentru prima oară, dar acum era altceva…

În dimineaţa zilei de înmormântare, odată cu începerea utreniei a început şi ploaia. Nu ştiu dacă cerul l-a plâns şi el pe părintele, cum spuneau unii oameni, sau dacă ne-a plâns pe noi, pentru că am rămas fără el. Cert este că oamenii au continuat să vină, curtea mănăstirii devenind neîncăpătoare. În mijlocul mulţimii, înconjurat de sute de preoţi, monahi şi monahii şi prohodit de patru ierarhi, sicriul avvei atrăgea atenţia oamenilor poate mai mult decât ceea ce se petrecea pe Sfânta Masă din altarul de vară, improvizat lângă căsuţa părintelui. Şi, probabil, aceasta a fost una din dăţile în care Domnul a privit cu îngăduinţă la neatenţia celor care participau la Sfânta Jertfă…

Cum înmormântarea unui mare duhovnic este mereu o chemare spre Lumină, odată cu începerea slujbei propriu-zise de înmormântare, la Techirghiol a ieşit şi soarele. Şi astfel, în lumina soarelui şi în lumina chipurilor miilor de pelerini prezenţi, a fost coborât în mormânt, printr-o mare de flori, părintele nostru Arsenie Papacioc. 

Mesajul P.F. Daniel, patriarhul BOR:
„Un duhovnic al pacii în vremuri tulburi”

Un simbol al monahismului românesc din a doua jumătate a veacului al XX-lea şi începutul veacului al XXI-lea, Părintele Arsenie Papacioc a fost un mare sfătuitor prin viaţa lui pilduitoare şi prin folositoarele cuvinte de învățătură rostite cu multă căldură și dragoste pentru numeroşii săi fii duhovniceşti şi pentru mulţimile de pelerini care-i treceau pragul chiliei pentru a primi binecuvântare. El era pentru toţi o mărturie vie a prezenței și lucrării Duhului Sfânt în Biserica noastră dreptmăritoare….

Părintele Arsenie a fost un bun orator şi un iscusit mânuitor al cuvântului scris. Cărțile sale sunt pentru cititori lumini și trepte către Înviere, întrucât ele ne arată că veşnicia poate sta ascunsă și într-o clipă, așa după cum și-a intitulat una din cărțile sale (Veşnicia ascunsă într-o clipă– 2004), clipa întâlnirii cu Dumnezeu, transfigurată într-o necontenită înaintare în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Ca părinte duhovnicesc al multor slujitori ai Bisericii şi al mulţimilor de credincioşi, Arhimandritul Arsenie Papacioc eraun înţelept sfătuitor, echilibrat şi milostiv, care îndemna permanent credincioşii să cultive virtutea creştină cea mai mare: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Părintele Arsenie era mai mult un vindecător de suflete rănite de păcate, decât un judecător al păcătoşilor.Îmbina armonios bunătatea milostivă cu îndemnul la îndreptare duhovnicească. Era totdeauna un om al păcii şi al bucuriei duhovniceşti.Faţa sa plină de lumină, pace, bucurie şi nădejde era mereu o icoană a prezenţei harului sfinţitor în viaţa şi lucrarea sa duhovnicească. Purta în suflet pacea şi bucuria din Împărăţia cerurilor pe care a căutat-o şi binevestit-o în toată viaţa sa pe pământ.
Acolo, în Împărăţia cerurilor, a plecat acum sufletul Părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, încărcat de ani, virtuţi şi daruri duhovniceşti pe care le-a cultivat prin multă rugăciune, răbdare şi osteneală.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să așeze sufletul lui în ceata drepţilor şi a sfinţilor Lui slujitori, iar obştii MănăstiriiSfânta Maria– Techirghiol, tuturor ucenicilor lui îndoliaţi şi tuturor celor care l-au cunoscut și iubit, le împărtăşim cuvânt de mângâiere și binecuvântare întru nădejdea neclintită a Învierii, a luminii şi păcii din Împărăţia lui Dumnezeu.

Cuvântul Ierarhilor prezenţi la slujbă

ÎPS Teofan al Moldovei şi Bucovinei

„Cele trei învăţături ale părintelui Arsenie”

Din diferite părţi ale ţării, venit-am la mănăstire pentru a primi, în această lume, ultima binecuvântare din partea părintelui Arsenie. Ceva din fibra sufletească a fiecăruia a vibrat, s-a mişcat şi ne-am îndreptat spre Techirghiol. Dumnezeu ne-a binecuvântat să fim aici, să participăm la dumnezeiasca Liturghie şi la slujba de prohodire. Din cuvântul Prea Fericitului Patriarh Daniel, am înţeles care a fost traseul, care a fost pelerinajul prin viaţă al celui care a fost şi rămâne duhovnic prin excelenţă al neamului românesc. Despre părintele Arsenie ca duhovnic – căci este duhovnic urzit prin excelenţă – se pot spune nenumărate lucruri. Cred că fiecare persoană care a trecut prin chilia părintelui poate da, mai înainte de toate, mărturie despre uşurarea de povara cu care a intrat în chilia părintelui şi cât de uşor i-a zburat sufletul după o întâlnire doar de câteva minute.

Încerc să spun, să dau mărturie – să dăm mărturie – aici doar de trei lucruri: starea de prezenţă pe care el o cerea şi o dădea ca şi canon pentru fiecare, starea de mărturisitor al dreptei credinţe şi starea de receptivitate a durerilor aşezate în mâna inimii părintelui de către toţi cei care au trecut prin chilia cuvioşiei sale.

Canonul parintelui – starea de prezenţă

Părintele, dacă dădea un canon celor care treceau prin faţa cuvioşiei sale, canonul acesta era: „Să fii, fiule, în stare de prezenţă. Prezenţă în faţa lui Dumnezeu, căci El te-a creat. Prezenţă în faţa aproapelui, căci eşti destinat să‑l iubeşti şi să te rogi pentru el. Prezenţă în faţa lumii, căci lumea întreagă eşti chemat să o porţi în rugăciunile tale către Dumnezeu. Stare de prezenţă în faţa propriei tale conştiinţe, care nu trebuie să fie niciodată adormită.” Stare de prezenţă, pentru că în chipul şi în inima părintelui răsunau cuvintele rostite de Dumnezeu încă din Vechiul Testament: Eu sunt viu, voi sunteţi vii. Şi voia părintele, şi cu darul Celui de Sus, a reuşit să fie viu în adevăratul sens al cuvântului, să alunge moartea din chipul lui şi din chipul celor care-şi plecau genunchii în faţa părintelui; pentru că, dacă nu eşti viu, adică dacă nu eşti real în orice moment al vieţii tale, de bucurie sau de suferinţă, eşti un om mort, iar Dumnezeu – spunea părintele – mântuieşte doar pe cei vii, pe cei care pulsează de viaţă, pe cei care trăiesc cu adevărat fiecare clipă, pe cei care dăruiesc viaţă celor din jurul lor.

„În cauşul mâinii parintelui“

Părintele a manifestat stare de receptivitate pentru durerile oamenilor. De ce v-aţi îndreptat atâţia spre chilia părintelui? De-a lungul celor 35 de ani aici, în anii în care a zăbovit la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Vâlcea, sau în celelalte mănăstiri, din Moldova, din Oltenia, din Muntenia… De ce oare? Pentru că oamenii simţeau povara păcatelor, necredinţei, disperării, pe umerii sufletelor lor, şi veneau la chilia părintelui şi aşezau sufletul lor în căuşul mâinii părintelui. Părintele avea darul să-ţi ia sufletul din tine, să-l atingă de sufletul său şi pe amândouă să le prezinte în faţa tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareţi şi stareţe, de preoţi de parohie, demnitari, intelectuali, oameni de stare sau talpa ţării, într‑un convoi neîntrerupt, ca o cascadă care curgea valuri, valuri, se îndreptau spre chilia părintelui pentru ca să-şi uşureze sufletul. Pentru că părintele ştia un lucru: că trebuie să fie următor sfântului Pavel, precum sfântul Pavel este următor lui Hristos, Care a spus: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. A fost un următor al lui Hristos, luând asupra sa povara lumii, pentru că avea pecetea lui Hristos aşezată pe sufletul lui – pecete care, după mărturia sfântului Simeon Noul Teolog, înseamnă să preiei păcatele altora şi să le consideri ca ale tale şi să plângi pentru ele ca şi cum ar fi ale tale, dându-ţi chiar sufletul pentru sufletul aproapelui şi, prin aceasta, ai pecetea lui Hristos în chipul tău.

„Biserica e unde este adevarul şi unde este Ortodoxia”

„Dumnezeu nu iubeşte plângăcioşii, Dumnezeu îi are în braţe doar pe luptători” –, spunea părintele adesea celor care se apropiau de dânsul cu inima zdrobită şi se plângeau, iar el îi îndemna ca, pe lângă cruce, să aibă şi sabia, ca pe lângă metanii să aibă şi curajul mărturisitor. Căci mare este smerenia. Ea te duce către Dumnezeu şi măsoară starea ta duhovnicească. Dar mare este şi curajul mărturisitor. Puterea smereniei împreună cu puterea mărturisirii îl îmbracă pe om în puterea Crucii şi în puterea biruinţei şi a Învierii. Şi această stare de luptător,  părintele o aşează la inima fiecăruia, pentru că, zice el: „Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renăscut prin sângele Său şi Dumnezeu te mântuieşte în fiecare clipă. Fii, aşadar, luptător!”

Dumnezeu l-a chemat la Sine pe părintele Arsenie. L-a chemat la Sine şi ne întrebăm astăzi: cum de a fost cu putinţă ca o floare atât de frumoasă să odrăslească pe pământul nostru? Cum s-a putut naşte şi a putut creşte un bărbat atât de puternic? Doar mila lui Dumnezeu cunoaşte adâncul acestei taine. Noi doar ştim că a avut o familie binecuvântată, a avut cei şapte ani de acasă. L-a binecuvântat Dumnezeu să trăiască în strălucita perioadă interbelică, să-şi asume, atunci, responsabilităţi administrative în cetatea ţării. Prin suferinţă, cum spune el, a fost trezit prin cei 14 ani de închisoare, înainte de venirea comuniştilor la putere şi după aşezarea acestora la cârma ţării. Şi aici poate găsim frânturi din răspunsul De ce a fost aşa mare acest bărbat? Pentru că, mergând la Slatina, l-a întâlnit pe părintele Cleopa; mergând la Sihăstria, l-a întâlnit pe părintele Petroniu Tănase; vieţuind la Antim, a cunoscut bunătatea părintelui Sofian; trăind la Dintr-un Lemn, l-a cunoscut pe cel care anul trecut, pe vremea aceasta, a plecat la cer, pe marele întru simplitate şi întru sfinţenie, părintele Teofil Bădoiu. A legat o prietenie mare cu părintele Gavriil de la Zamfira. A cunoscut, la Aiud, pe Valeriu Gafencu, pe Ioanide, pe Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe părinţii Benedict Ghiuş, Iustin Pârvu, şi pe alţii asemenea ca el. Dumnezeu l‑a dăruit neamului românesc pentru ca să-l ajute pe acesta să trăiască clipe de adevăr. Căci „unde este adevărul  – spunea părintele, acum trei ani de zile – acolo este biserica. Şi biserica este unde este adevărul şi unde este Ortodoxia”.

Părintele a plecat la cer. Mulţi se întristează. El se bucură, căci s-a împlinit cuvântul pe care l-a rostit cu certitudine în inima sa, de atâtea ori: „Cât doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Doamne”. Aproape o sută de ani a aşteptat clipa de alaltăieri, şi anume, să intre în cămara de nuntă, să pătrundă în lumina cea neînserată a veşniciei, să stea la masa cinei celei de taină; să pătrundă, nu doar pentru două ore, ci pentru veşnicie, în Liturghia cea veşnică. Acum, în zările Împărăţiei. Îl are alături pe patriarhul Iustinian, care i-a fost ocrotitor, pe patriarhul Teoctist, care a fost ajutat, în clipe de cumpănă, de rugăciunea, sfatul şi binecuvântarea părintelui. Îl are alături pe cel care i-a fost foarte mulţi ani fiu duhovnicesc, pe marele mitropolit al Ardealului, Bartolomeu, plecat ca un înainte-mergător, precum şi pe părintele Petroniu Tănase, un alt înainte-mergător, căci, cum spunea un părinte de la Athos, bătrânii cheamă bătrânii spre Împărăţia Cerurilor. Nouă nu ne mai rămâne decât să zicem o rugăciune: Îţi mulţumim, Doamne, că ni l-ai dăruit atâta vreme! Ai milă de noi, Doamne, şi de astăzi înainte, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni! Amin.

ÎPS Teodosie al Tomisului

„Duhovnicul care îl oferea pe Dumnezeu”

Trăiesc aici, pe meleaguri dobrogene, de mai bine de zece ani. Şi m-am întrebat atunci când am poposit: oare cine m-a chemat aici, în acest pământ apostolic? Şi răspunsul l-am găsit îndată: duhovnicul meu de multă vreme, care s-a sfârşit în anul ’90, a fost părintele Elefterie, stareţul şi ctitorul mănăstirii Dervent. Şi atunci mi-am zis: părintele Elefterie m-a chemat aici, la crucile de leac, la icoana făcătoare de minuni, la mormântul său, pentru că l-am avut atât de apropiat. Dar îndată, la câteva zile, m-a îmbrăţişat cu multă bucurie părintele Arsenie şi mi-a spus cuvinte care m-au copleşit: „Vă aşteptam de atâta timp să fiţi aici. De multe sute de ani vă aşteaptă Dobrogea să fiţi aici păstorul ei!” Mi s-a părut mult prea mult. Şi mereu m-a încurajat să fiu dârz şi să fiu următor înaintaşilor mei, care au păstorit acest ţinut sfânt, călcat de picioarele sfinţilor apostoli Andrei şi Filip, şi apoi sfinţit de sângele martirilor, un pământ lăudat şi binecuvântat, a cărui faimă a credinţei a fost dusă de marii monahi de aici, din Dobrogea, în părţile Apusului şi ale Orientului bizantin.

„Cei care îl au pe Hristos nu au voie sa spuna: Nu pot”

 

Părintele Arsenie trăia această istorie vie a acestui ţinut. Şi mereu mă îndemna: Aici este nevoie de biserici şi de mănăstiri! I-am ascultat sfatul şi ne întâlneam destul de des – nu atât de des cât mi-aş fi dorit. Era o bucurie orice întâlnire. Şi trebuie să spun, ca fiu duhovnicesc, că a fost un duhovnic iscusit; un duhovnic nici aspru, nici prea blând, dar un duhovnic care a tras ca un magnet fiii duhovniceşti în jurul său. Cine a intrat la părintele Arsenie cu îndoială şi nu a ieşit cu credinţă? Cine a intrat slab la părintele Arsenie şi n-a ieşit întărit? Cine a intrat cu sufletul gol şi n-a ieşit împlinit? Cine a intrat bolnav şi deznădăjduit şi n-a ieşit plin de nădejde şi zburdând cu sufletul şi cu trupul? Părintele Arsenie a înţeles, aşa cum spunea Î.P.S. Teofan, un cuvânt al sfântului apostol Pavel. El a înţeles că n-are voie să zică niciodată „Nu pot!”, pentru că sfântul apostol se plângea de slăbiciune înainte de a-L avea pe Hristos. Cei ce-L au pe Hristos nu au voie să zică „Nu pot!” De aceea, a fost la îndemâna tuturor: cu sfatul, cu învăţătura, cu îndemnul şi cu rugăciunea faţă de toţi oamenii care i-au trecut pragul. Şi în vremea când n-a putut să se mai ridice – stătea numai într-un cărucior în ultima vreme – n-a rămas singur în chilie. A ieşit pe cerdac aşa cum a putut, a stat de vorbă cu credincioşii, cu preoţii, şi le-a dat binecuvântare şi le-a dat sfaturi şi i-a întărit. De aceea, trebuie să spun că nu ştiu dacă este preot în Dobrogea să nu fi ajuns la părintele Arsenie, să stea de vorbă cu el. Cu siguranţă, monahi şi monahii nu sunt care să nu fi ajuns la părintele Arsenie. Dar nu numai din Dobrogea, ci din toată ţara. A avut un fel al său de-a fi, de a se dărui cu totul. Aşa cum s-a spus, a fost un om cu zâmbetul pe buze întotdeauna, pentru că a fost cu inima deschisă la rugăciune. Niciodată nu i-a lipsit rugăciunea, niciodată nu i-a lipsit bucuria, niciodată n-a deznădăjduit, pentru că a fost un om care L-a purtat pe Dumnezeu în sufletul său şi în inima sa. Aceasta oferea tuturor celor ce veneau la dânsul: Îl oferea pe Dumnezeu. De aceea, scoţându-l în lume, cum i-a zis sfinţia sa, să vorbească oamenilor, la casa de cultură, au venit tineri şi bătrâni, mii de oameni. S-au pus zeci şi poate sute de întrebări. La fiecare întrebare răspundea atât de exact şi atât de scurt, că nu puteai să spui că n-a răspuns de-ajuns, deşi răspunsul era scurt. A avut o inteligenţă sclipitoare, cu adevărat, şi o inspiraţie atât de mare, că întotdeauna găsea răspuns la orice întrebare pe care i-o punea omul din nedumerire sau, unii, ispitind. Fiecăruia îi dădea răspunsul cuvenit şi simţea cu ce duh îl întreabă fiecare.

Bogăţia duhonicească se obţine dăruind

De ce este părintele Arsenie atât de cinstit de noi toţi? Pentru că a fost un om, un creştin şi un slujitor deplin. El n-a făcut mai mult decât se cuvenea să facă un om, un slujitor, dar el a făcut deplin ceea ce nu facem noi, ceilalţi. De aceea, el ne dă această pildă: să nu obosim niciodată, să nu ne supărăm niciodată, să nu ne oprim din rugăciune niciodată, să nu respingem pe niciun om care vine la noi; să nu fim aspri cu semenii noştri; să fim aspri cu noi şi să fim blânzi cu ceilalţi. Să fim întotdeauna cu această conştiinţă: că slujim lui Dumnezeu şi nu voii noastre. De aceea, părintele Arsenie pleacă bogat din această lume. Cu ce s-a îmbogăţit? Cu frumuseţea sufletului său. Şi s-a mai îmbogăţit cu darurile pe care le-a lăsat ucenicilor săi şi tuturor celor pe care i-a cunoscut. Multe daruri ne-a lăsat. Numai cât am auzit de la părintele Arsenie, dacă vom ţine această rânduială de trăire, de rugăciune, de bunăcuviinţă şi de jertfire, vom fi ucenici ai săi. Că ucenic nu este cel care l-a văzut pe părintele şi l-a auzit, ci ucenic este acela care a primit de la părintele o învăţătură, un sfat şi un îndemn şi le urmează. De aceea, eu, socotindu-mă ca ucenic, îi spun părintelui Arsenie: Voi veghea mai departe la ceea ce m-a învăţat. Voi fi mai departe cu acelaşi curaj, să nu spun niciodată „Nu pot!”, aşa cum nu spunea sfinţia sa. Voi face ceea ce a spus: să mă jertfesc, să nu mă înspăimânt de cei care caută să descurajeze Biserica şi pe slujitorii ei. Mi‑a spus, în vremuri mai tulburi: „Nu te teme! Ţine fruntea sus, credinţa tare, nădejdea în Dumnezeu, că Dumnezeu nu-i lasă pe cei ce cred şi lucrează în ogorul Său!” De aceea, iubite părinte, aici sunt fiii duhovniceşti, ucenicii şi credincioşii care v-au iubit. Rămâneţi aici cu trupul, şi cu sufletul veţi sui la Dumnezeu. O mare mângâiere şi o mare comoară este şi trupul părintelui, care rămâne aici. Căci, privindu-l, parcă doarme – şi cu adevărat doarme – cum spunea Hristos, despre Lazăr care murise, dar spunea că a adormit, pentru că avea să învieze. Şi părintele acum doarme, pentru că se va trezi la înviere, în Ziua cea de apoi.

Trebuie să vă spunem că n-a rămas pomelnic nepomenit de părintele. Eu l-am văzut ultima dată sâmbătă, şi am stat cu sfinţia sa aproape o oră. Îmi pare rău că n-am mai stat, că mă ţinea de mână, parcă să nu mai plec de lângă sfinţia sa. Niciodată n-a fost atât de duios şi atât de stăruitor, şi atât de bine am vorbit împreună şi am făgăduit că voi mai veni. Şi marţi seara, când îmi pusesem în gând să vin din nou, a trebuit să vin mai devreme, să mă întâlnesc cu el în taină, să-l ducem la biserică şi să-i începem prohodirea.

Iubite părinte, ne-aţi dat pildă de jertfire, de viaţă sfântă, de viaţă curată, de credinţă mărturisitoare, de dragoste lucrătoare. Nădăjduim ca, prin rugăciunile pe care veţi continua să le faceţi înaintea tronului ceresc, să ne ţinem, pe cât va fi cu putinţă, făgăduinţa pe care o dăm acum: să vă urmăm credinţa, sfatul, jertfa şi rugăciunea. Dumnezeu să vă primească în braţele Sale, căci L-aţi iubit şi v-a iubit, de aceea şi anii vieţii sunt o binecuvântare. Şi binecuvânta­ţi‑ne acum, în ceasul despărţirii, şi rugaţi pe Dumnezeu ca această cale a sufletului, pe care veţi merge, s-o aflăm şi noi, şi să mergeţi alături de marii duhovnici, de sfinţii şi drepţii din neamul nostru şi de toţi sfinţii. Amin.

ÎPS Casian al Dunării de Jos

„Sa nu uitam!”

Poate mă ajută Dumnezeu, pentru mine şi pentru cei pe care-i slujesc, să nu uit – în faţa  trupului icoană a părintelui Arsenie, la streaşina bisericuţei şi lângă chilia care, după cea a sfântului Daniil Sihastrul, este poate cea mai vestită, prin cei care i-au trecut pragul 35 de ani  mucenicului răbdării – părintelui Arsenie, să-mi amintesc două din sfaturile pe care mi le-a spus. Fiţi atenţi: În timpul spovedaniei nu sunt numai doi, adică duhovnicul şi cel ce se spovedeşte, ci permanent suntem trei. E lucrare treimică: Hristos Domnul este mereu acolo. În al doilea rând, părintele Arsenie ne-a arătat că nu ne rugăm numai atunci când ne rugăm. „Cine se roagă numai când se roagă, acela încă nu se roagă”, arătându-ne, ca şi părinţii de la Pateric, să facem din viaţa noastră o rugăciune. Să ne ajute Hristos Domnul să împlinim aceste îndemnuri!

PS Ambrozie al Giurgiului

„Parintele Arsenie, sfântul Dobrogei şi al Ţării Româneşti”

Ce mare dar al lui Dumnezeu a fost existenţa pământească a părintelui Arsenie în mijlocul nostru; un alt mare sfânt Arsenie al nostru, un Arsenie al Dobrogei de data aceasta şi al întregii Ţări Româneşti, alături de celălalt Arsenie, marele sfânt al Ardealului. A avut şansa să cunoască duhovnici mari. Părintele Cleopa, atunci când părintele Arsenie a plecat în pustie, i-a dat nişte pesmeţi; însă, părintele Paisie Olaru, cu mult tâlc, cu multă inspiraţie divină, i-a dat părintelui Arsenie 18 cuburi de zahăr. Spunea părintele Arsenie în mărturisirile sale că nu a înţeles multă vreme tâlcul celor 18 cuburi de zahăr. De ce unul i-a dat ca merinde pesmet, iar altul cuburi de zahăr? De ce 18? Părintele Arsenie, în toată viaţa sa, ne-a dat nouă nu merinde, nu pesmet, ci zahăr, miere, ne-a dat multă dulceaţă sufletească. Asemenea sfântului Roman Melodul care, gângav fiind, Maica Domnului i-a dat spre mâncare o bucată de hârtie şi el a simţit multă dulceaţă şi multă bucurie în sufletul său, devenind apoi marele sfânt melod.

Dacă biserica noastră are astăzi ierarhi râvnitori şi mai ales, monahi şi monahii cu viaţă aleasă, duhovnicească, i se datorează în mare măsură părintelui nostru, Arsenie Papacioc – sfântul Dobrogei şi al Ţării Româneşti…

Noi nu ştim ca părintele să fi avut un program de rugăciune al său, în afara de rugăciunea inimii. Era împotriva „Sbornicului”, în sensul de metodă, de regulă; îndemna în permanenţă la o trezvie, la o permanentizare a rugăciunii inimii, înfruntându-l chiar pe părintele Daniil Tudor, spunându-i că nu-i plac plângăcioşii şi că omul duhovnicesc nu trebuie să plângă niciodată…

Eu nu m-aş fi iertat niciodată dacă nu aş fi venit la această slujbă de prohodire pentru că părintele mi-a fost mulţi ani duhovnic. După moartea părintelui Paulin Lecca, părintele Arsenie m-a îndrumat în viaţa monahală. Eram stareţ tânăr şi neiscusit, într-unul din schiturile din Bucureşti şi am venit plângând la părintele spunându-i că mi-au plecat din obşte călugări şi l-am rugat pe părintele să-i aducă înapoi. Şi părintele mi-a spus următorul lucru: „eu pot să-i aduc înapoi cu rugăciunea, dar te-ai întrebat vreodată dacă ei nu mai vor să trăiască în această viaţă frumoasă şi curată?”. Aceasta era înţelegerea părintelui Arsenie…

Acum sunt dezlegat să spun un lucru pe care l-a făcut părintele Arsenie. Eram ierarh la Giurgiu şi i-am spus păcatele şi îndoielile mele, şi i-am mai spus că am făcut un împrumut mare bancar şi că nu-l pot acoperi şi riscăm să pierdem mănăstirea. Cu bani împrumutaţi de la bancă se ctitorise o mănăstire. Şi am rămas câteva zile în curtea mănăstirii, plimbându-mă pe aleile mănăstirii, cufundat în gândurile mele, când, într-una din zile l-am văzut pe părintele cu o pungă în mână plină cu bani, venind la mine şi zicându-mi: „aceştia erau banii mei de înmormântare, sunt convins că oamenii vor veni la catafalcul meu şi nu voi rămâne neîngropat; ctitoreşte la mănăstire cu banii aceştia şi mănăstirea nu va mai avea niciodată greutăţi”. Acesta a fost părintele Arsenie.