LOADING

Type to search

Dialog cu Dan Ciachir despre „mai marii” şi „mai micii” duhovnici

Dialog cu Dan Ciachir despre „mai marii” şi „mai micii” duhovnici

Share

Presa religioasă de după 1989 a creat un concept ortodox postmodern – marele duhovnic, eventual al neamului românesc. Lăsând la o parte faptul că o astfel de sintagmă nu există la niciun sfânt părinte din tradiţia bimilenară a Bisericii, există inclusă aici şi o capcană a unui păcat grav – osândirea. Pentru că, dacă avem mari duhovnici, e de presupus că vom avea şi unii mici… Dialogul de mai jos, purtat cu scriitorul Dan Ciachir, încearcă să aşeze în matca firească a ortodoxiei o astfel de problematizare.

 

Duhovnicie şi reclamă

Nu există duhovnic Mercedes şi duhovnic Matiz. Există o anumită reclamă făcută în general de oameni, pentru că unora li se pare că au dat de marele duhovnic, şi alţii se duc acolo că au auzit de el; şi există, probabil, şi fenomenul autosugestiei. Dar pot fi mari duhovnici foarte puţin cunoscuţi, cum pot fi mari scriitori care nu ajung la public, la ceea ce numim publicul larg. N‑a avut şi nu va avea Matei Caragiale numărul de cititori ai lui Marin Preda. Din păcate, există acea mentalitate – eu vreau ce e mai bun. Asta merge la maşini… Uitaţi, de pildă părintele Rafail Noica nu este un duhovnic de reclamă…  Nu este cunoscut cum era părintele Cleopa, şi asta ţine şi de o anumită statură a sa şi de‑o anumită substanţă. Pentru că, vedeţi, sunt lucruri pe care nu le poţi face colectiv – adică aceeaşi soluţie să corespundă la zece oameni. Părintele Rafail Noica e ceea ce e Matei Caragiale în literatura română, cu care ne‑am hrănit două‑trei generaţii de oameni cât de cât avizaţi, ori care aveau o profesie legată de cultură. Aşa este şi părintele Rafail Noica. Dacă judecăm altminteri, devenim legaţi exclusiv de cantitate. Da, numeric, cantitativ, părintele Cleopa a fost cel mai mare duhovnic al nostru. Dar chiar şi el se manifesta foarte diferit de la caz la caz. Când l‑am cunoscut, cu 40 de zile înainte să treacă la cele veşnice, mergând la Sihăstria cu două ziariste englezoaice, care m‑au rugat să le conduc, am rămas uimit: am găsit alt Cleopa decât acel Cleopa din cele 200 de pagini din Convorbiri cu Ioanichie Bălan. Nu un Cleopa tipizat, cum mi se părea mie, foarte juridicist, ci un Cleopa natural, care ştia să povestească, să vorbească, să răspundă la întrebare, să fie bun povestitor, în limba aceea plină de moldovenisme; să spună cu simplitate, aşezat pe un divan, într‑o chilie caldă – era iarnă – cum a stat ascuns patru ani într‑un bordei, cum l‑a hrănit un pădurar, cum a aflat, tot de la pădurar, de amnistie; a coborât la mănăstire… cum a avut mai mult noroc decât părintele Arsenie Papacioc, amândoi la mănăstirea Slatina, înconjurată de securitate, părintele Cleopa a sărit pe fereastră şi a luat‑o spe munte, a scăpat de puşcărie, părintele Arsenie a fost prins.

 

„Nu există numai staruri duhovniceşti”

Legea progresului nu funcţionează nici în artă – în raport cu Homer, un epigramist din ziua de azi, dacă ar exista progres, ar trebui să fie mai talentat şi mai citit – şi nici în duhovnicie. Există oameni de vocaţie, există oameni de chemare, există întâlniri surprinzătoare. Astea sunt foarte frumoase şi mai ales tinerii se pot bucura de ele. Sigur, pot fi şi înşelaţi, dar în general eşti înşelat când mergi la pomul lăudat, când mergi undeva unde ştii; când auzi aceste expresii: „Eu ştiu un preot care are har!” – când, de fapt, orice preot are har! Confuzia dintre har şi dar: „Las’ că ştiu eu!” Oamenii ăia n‑au cum să aprecieze şi n‑au cum să găsească – să aprecieze, în sensul să valorifice – un duhovnic. Nu există numai staruri duhovniceşti. Şi poate într‑o zi descoperă cineva, pe lumea asta, chiar, că: uite, s‑ar fi putut bucura de preotul de la el din sat, din târgul sau din cartierul lui, de un duhovnic care poate i se părea prea tânăr…

Eu am avut la început un duhovnic călugăr, am admirat călugării. Astăzi am unul preot de mir, care mă spovedise în 1982, când am stat la mitropolitul Nestor, la Craiova. Am ţinut enorm la duhovnicul călugăr pe care l‑am avut 20 de ani, dar nu însemna că trebuie să caut neapărat aceeaşi categorie. Asta a fost pentru că, de fapt, nu pot să spun că duhovnicul meu mi‑a spus nişte lucruri nemaipomenite, în timp ce mă spovedea. Nu, mi‑a spus ce le spune la toţi: „Fă şi dumneata o milostenie. Nu fi prea mândru, aşa cum sunteţi dumneavoastră, oamenii de carte!” – asta, exact ce le spunea şi altora. Dar, în comunicarea aceea, sau de multe ori, în alte discuţii, observam atâtea nuanţe, atâta rafinament, atâtea lucruri… Ce e mai frumos, decât să ai un duhovnic pe care să‑l auzi de două ori, întâmplător, la o distanţă de zece ani: „Domnu’ Dan, eu, dacă m‑aş mai naşte o dată, tot călugăr m‑aş face!” Ce satisfacţie poate fi mai mare?

 

Căutarea duhovnicului

Nu poţi să mergi la duhovnic exact ca şi cum ai merge la frizer. Cauţi întâi. Însă eu am învăţat un lucru de la Eliade şi l‑am pus în practică îndată ce a căzut regimul comunist: că timpul e limitat. Vârsta, joacă aici un rol esenţial. Până la 30 de ani, cum spunea Fericitul Augustin: ce e omul? un proiect, o schiţă. În perioada asta, de până la 30 de ani omul se conturează, adună viitoarele trăsături ale personalităţii sale. Şi depinde cum le adună, că poate să aibă o amiază bogată, fericită, substanţială sau anostă, tristă, leşioasă. Libertatea de a greşi, spunea Eliade… câte regrete poate aduce pierderea acestei libertăţi. Tinerii au întotdeauna dreptate, zicea Nae Ionescu. Eu aş spune că un tânăr poate să caute, să încerce, să discute, să vadă. Ceea ce‑ţi corespunde ţie poate nu‑i corespunde altuia, şi invers.

De aici, marele păcat al intelectualului care crede că ştie, a văzut, a decretat, a pus o ştampilă pe cineva. Nu se gândeşte că altul are alte nevoi, alte posibilităţi, altă sensibilitate, că altfel se ajunge spre el. Asta ţine de natura omenească, natură care este bogată şi, în pofida clişeelor cu care oamenii sunt înconjuraţi, nu poate fi uniformizată, nu poate deveni piesă de automobil sau de îmbrăcăminte. În asta şi stă, în general, frumuseţea raporturilor omeneşti care, repet, trebuie făcute faţă către faţă. Îmi aduc aminte, acum vreo 25 de ani, i‑am spus la telefon unui stareţ cu care eram prieten, aşa, o frământare. A zis: „Domnu’ Dan, spovedanie prin telefon nu se face. Trimit maşina, veniţi aici, stăm de vorbă”. Lucrurile acestea se ignoră, în general.

„Oricând poţi găsi un sfat duhovnicesc la oamenii obişnuiţi”

Nevoia de duhovnic este permanentă. O poţi găsi începând de la duhovnicul‑preot, sau, de ce nu?, de la un teolog nespecialist, cum e Nae Ionescu, pentru că Nae Ionescu nu a rămas unic. Nae Ionescu a fost începutul unei categorii: Sorin Dumitrescu, Ber­nea aparţin acestei categorii. Şi, iată, se înnoiesc, adică apar. E un dar. G. Călinescu, egocentric, egoist, egolatru, natură narcisiacă – a scris un articol care s‑a publicat şi în timpul comunismului, că el nu poate să râdă de un preot, orice ar fi! Că îl vede împiedicându‑se, căzând în nas, el nu poate să râdă de un preot. Îmi aduc aminte, eram la Constanţa, cu un prieten, cu maşină, şi văd un român zgribulit, pe vântul acela de stepă de Orient, care e şi primăvara în Dobrogea: Ioan Alexandru venise ca să meargă de acolo la mănăstirea Cocoşu, să vadă moaştele martirilor.

Oricând poţi găsi un sfat duhovnicesc de la oamenii obişnuiţi. Eu am găsit atunci când l‑am întrebat pe Marcel Petrişor, acum 35 de ani: „Nene Marcele, dumneata ieşi din puşcărie în acelaşi timp cu Ivasiuc. Dumneata ai ajuns profesor la ciclul doi, Ivasiuc funcţionar la Ambasada Americană, director de casă de filme.” Răspunsul lui, hai să nu zic de Pateric, dar apoftegmă: „Poa’ să‑l facă şi ministru! Cu atât mai mult înseamnă că l‑au reeducat.”

Duhovnicia e proprie naturii umane normale şi regenerează, îmbogăţeşte, aşa cum regenerează trupul Sfintele Taine. Există la unii un instinct al credinţei, există alţii care vin după nenumărate experienţe – nu trebuie osândiţi! Sigur, uneori te surprinde: Eu de ce n‑am fost ispitit? Poate datorită îngerului păzitor.